Mircea căRTĂrescu

Şi cu asta ţi-am cam spus „preafrumoasa mea poveste". Mi-au trebuit ani de zile, a trebuit să mă maturizez, să devin, uite, aproape o babă, ca să încep să cred că înţeleg cu adevărat ce este REM-ul, că el nu se află acolo, înăuntrul magaziei, ci în afara ei, că de fapt noi sîntem REM-ul, tu şi cu mine, şi povestirea mea, cu toate locurile şi personajele ei, şi Bloody Mary, şi căţelul lovit de maşină, că lumea noastră e o ficţiune că sîntem eroi de hîrtie şi că ne-am născut în creierul şi mintea şi inima lui, pe care eu l-am văzut. Că pînă şi el s-a cuprins pe sine în REM. Că poate pînă şi el, în lumea lui (unde eu am pătruns, asta fiind poate singura raţiune a vieţii mele), nu este decît un produs al unei minţi mult mai vasta din altă lume, ea însăşi fictivă. Şi el, da, sînt sigura acum, caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume Superioară, căci visul nostru, al tuturor, este să ne întîlnim Creatorul, să privim în ochi fiinţa care ne-a dat viaţă. Dar, vai! poate că REM-ul nu e totuşi nimic din ce cred eu despre el. Poate că el e doar un sentiment, o strîngere de inimă în faţa ruinării tuturor lucrurilor, în faţa a ceea ce-a fost şi nu va mai fi niciodată. O amintire a amintirilor. REM-ul e, poate, nos­talgia. Sau altceva. Sau toate acestea deodată. Nu ştiu, nu ştiu.

În garsoniera ta e lumină de zi. Stropul de cenuşiu de pe marginea obiectelor s-a şters încetul cu încetul şi milioanele de culori ale lumii albe s-au aşternut pe cotoarele cărţilor (Cortâzar, un Mârquez ferfeniţit...), pe îmbrăcămintea noastră aruncată aiurea, pe gresia de pe jos, acoperită cu blană, pe măsuţa pe care se află un coş cu cotoare de rnăr şi un ou preistoric, pe goblenurile naive de pe pereţi. Ai tăcut şi brusc lucrurile au profitat de slăbiciunea asta a ta ca să se repeadă la noi, ca să ne bage degetele în ochi. Mă întind, mă simt plin de zaţ. Ce naiba am căutat aici, mă întreb, în Dămăroaia ta, unde şi-a înţărcat dracul copiii? Unde o să ajung cu prostia asta de legătură cu tine? La povestea ta n-am timp să mă gîndesc acum, ceva din mine a înfulecat-o grăbit, a înghiţit-o pe nemestecate şi aşteaptă vremuri mai bune ca s-o rumege. Acum nu mai vreau decît să mă duc acasă şi să mă culc, să nu te mai văd niciodată. Eşti moale, epuizată, ai cearcăne cît toată faţa, părul îţi stă zbîrlit, tenul tău are pori nenumăraţi, pe care seara îi mai camuflezi tu cumva, dar acum... Şi e al dracului de frig în camera asta. Hai, femeie, distracţia s-a terminat.

M-ai uitat, iubit cetitor? Sînt eu, naratorul. E drept că nu mi-am mai scos căpşorul gingaş la vedere, dar asta fiindcă am avut cu totul altă treabă. Eu sînt cel care se lăfăie acum călare pe oul de pe masă, ca şi cînd ar vrea să-l clocească, eu sînt cel care-şi agită lăbuţele invizibile (dar multe, multe!) prin odaie, gras şi satisfăcut. Tot ce s-a petrecut în noaptea asta între cei doi prieteni ai noştri, care n-au fost prea cuminţi, a trecut în burtica mea sferică. Ia uite-i cum îşi trag, înfriguraţi, hainele pe ei. Se evită cu privirea, nu mai au nimic să-şi spună şi, chiar dacă ar avea, nu mai socotesc că merită osteneala. El zîmbeşte rece, ea nu mai vede şi nu mai ştie nimic. N-a mai povestit niciodată, nimănui, ce-a avut norocul neisprăvitul de Vali să audă. De aici trag concluzia că ea îl iubeşte. Ghinion! Căci Vali, imediat ce-au ieşit pe uşa blocului în ninsoarea de-afară, ea ţinîndu-l de braţ, obrajii îngheţîndu-le şi strîngînd ochii de prea mult alb în copaci şi pe aleile dintre blocurile verzulii, găseşte cu cale să-i spună din nou ceea ce i-a spus în fiecare dimineaţă în care au plecat de la ea împreună: că s-a terminat, că nu are nici un sens, că asta a fost ultima dată. Ea îşi trage uşor mîna de sub braţul lui, tace multă vreme uitîndu-se într-o parte, iar apoi spune, cu o expresie indescifrabilă: „Faci cum vrei." Merge lîngă el pînă în staţia de autobuz şi rămîn tăcuţi, privind fulgii care coboară uşor pe pavajul alb. Cînd maşina roşie soseşte, Vali spune un „la revedere" scurt şi peste cîteva secunde Nana îl vede aşezîndu-se pe un scaun: o umbră verzuie străbătînd prin geamul îngheţat al autobuzului. Vali, de-acum, devine cu totul neinteresant. De altfel, sînt atît de ghiftuit, încît n-aş suporta un drum cu maşina. Mă întorc de aceea cu Nana, care se îndreaptă cu paşi mici spre casă. Ştie că în seara aceleiaşi zile Vali o va suna iar pe buldogiţă. Dar mai ştie şi că pe la sfîrşitul săptămînii el are s-o aştepte la ieşirea din institut şi că noaptea asta are să se repete, cum se repeta toate lucrurile, de la o vîrstă încolo, în viaţa unei femei singure. Intră în blocul urît mirositor, descuie uşa ei vineţie, încuie la loc, îşi scoate blana şi cizmele şi se aşază pe patul nefăcut, îşi aprinde o ţigară şi rămîne cu ochii îri gol. Mă apropii foarte mult de ea şi văd precis, ca într-un documentar ştiinţific, cum se formează boaba de lacrimă în ochii ei, cum creşte, sprijinindu-se de marginea lucioasă a pleoapei de jos, cum alunecă de-a lungul obrazului, pe lîngă nas, şi pică apoi, scînteietoare, pe cearceaf. Înainte să termine ţigara, se ridică şi deschide un dulăpior al bibliotecii. Scoate de-acolo un vraf de foi gros de o palmă, acoperite cu un scris mărunt. Le trînteşte pe pat, scoate un pix şi începe să scrie cu înfrigurare în continuarea unei pagini rămase la jumătate. Scria deja de un sfert de oră, cînd, cu un trosnet de sfîrşit de lume, coaja oului de pe masă plesneşte şi din el se ridică Himera, umplînd camera cu ţipătul ei de balaur, cu ghearele ei de leu, cu aripile imense de liliac. Se întinde triumfătoare deasupra ta, te umbreşte cu totul, pe cînd tu, înfrigurată şi brusc chircită, minusculă, continui să scrii cu îndîrjire: „nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu ,nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu-nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu..."

EPILOG
În definitiv, în lume nu există decît o singură problemă: cum să răzbaţi? cum să ajungi la larg? cum să sfărîmi crisalida şi să devii fluture?

Thomas Mann

ARHITECTUL

Emil Popescu era arhitect. Se specializase în proiectarea fabricilor de ulei şi se poate spune fără exagerare că oriunde în ţară se construise în ultimii cinci-şase ani o fabrică de ulei se cunoştea mîna pricepută şi mintea deprinsă cu rezolvarea dificultăţilor tehnice a arhitectului Popescu. Pasiunea sa de a proiecta fabrici de ulei era foarte veche; îşi dorise cu ardoare acest lucru încă de cînd era doar un puştan şi îşi trăia copi­lăria în umbra uriaşă a fabricii de ulei din preajma depou-rilor ITB şi a cinematografului Melodia de pe Ştefan cel Mare. Era o clădire înaltă şi dreaptă, de cărămidă stacojie, prinsă în buloane de fier, fără ferestre şi terminată, la o înălţime ameţitoare, cu un fronton sumbru, care parcă sfîşia norii. Strania construcţie, împlîntată în mijlocul unei curţi pustii, era geamănă cu moara Dîmboviţa, aflată mai în josul şoselei, şi făcuseră acum un veac parte din celebra moară Asan. Cînd, după ani şi ani, Emil Popescu începu să se inte­reseze de cultură, datorită mediului din facultate, văzu aievea fabrica de ulei a copilăriei sale în mai toate clădirile care se ridicau, infinite şi melancolice, din paginile lucioase ale unui album pe coperta căruia scria Giorgio de Chirico. Dar de atunci trecuseră ani, iar astăzi arhitectul Emil Popescu, născut în 1950, căsătorit cu doamna Elena Popescu, născută Deleanu, fără copii, era recunoscut ca un specialist în domeniul său. Proiectase şi fabricile de ulei din Kabul şi de lîngă El Aghar, aceasta din urmă fiind cea mai importantă din Egipt. De aceea, la serviciu era foarte respectat de colegi şi iubit de subordonaţi. Bineînţeles, în limitele invidiei inerente oricărui loc de muncă şi care ducea la unele bîrfe nu întot­deauna justificate, oricum imorale.

În viaţa de familie, arhitectul era fericit. Se căsătorise din dragoste cu o moldoveancă simpatică, arhitectă specializată în proiectarea fabricilor de lapte, cu care se înţelegea excelent. Locuiau în cartierul Berceni, imediat dincolo de Mărţişor, într-un apartament de trei camere mobilate cu gust. Faptul că nu aveau copii, deşi erau căsătoriţi încă din facultate, i-a ajutat mai tîrziu să facă economii şi, punînd la socoteală şi lucrurile aduse de Emil din Turcia, Iran şi Egipt, iar de Elena din Uniunea Sovietică şi Ungaria, unde fuseseră în diverse interese de serviciu, lucruri frumos valorificate, cei doi arhitecţi depuseseră la CEC de-a lungul a cinci ani o sumă suficientă pentru cumpărarea unei Dacii, visul dintotdeauna al Elenei. Ziua în care şi-au putut realiza acest deziderat a fost, cum spunea Elena, aproape la fel de minunată ca şi ziua căsătoriei lor. Ca şi atunci, s-au sărutat îndelung şi-au închinat cu socrii şi alte rubedenii un pahar de vin. Maşina, de culoare crem, era parcată oblic, între Lada lui Gheorghian de la şase şi Wartburgul vişiniu al fotografului de pe scara cealaltă, proprietarul buldogului Dolly. Dacia avea o linie fermecătoare şi cei doi arhitecţi o puteau privi de dimineaţă pînă seara din balcon. Strălucea cel mai tare în soarele aspru al primăverii, chiar mai tare decît Citroenul colonelului de la doi, colonelul Boteanu, maşină pe care un soldat o spăla cu furtunul în fiecare zi.

Emil Popescu se înscrise la şcoala de şoferi. Pînă să-şi ia însă carnetul, ieşea şi el, aproape zilnic, să mai dea tîrcoale maşinii, să o mai perie, să mai şteargă urmele de noroi datorate copiilor care se jucau în spatele blocului şi, mai ales să descuie portiera şi să se tolănească pe bancheta din faţă a automobilului, în faţa bordului din care ieşea fascinant volanul, să tragă în piept mirosul acela intim, senzual, pe care-l degajau cauciucăria şi tapiţeria maşinii. Cînd trîntea portiera, zgomotul lumii înceta şi arhitectul se simţea fericit în acel spaţiu tandru şi confortabil, în care totul era făcut ca să-l servească. Nici în patul conjugal nu se simţea mai bine. Elena venea şi ea uneori şi stăteau amîndoi fermecaţi, cîte o oră întreagă, ca doi gemeni în pîntecul mamei. Aproape că nici nu-i interesa să pună în mişcare vehiculul. L-ar fi păstrat doar aşa, parcat în spatele blocului, ca să poată savura din cînd în cînd aceste momente de reală, deplină intimitate.

Locatarii blocului se familiarizaseră şi ei cu silueta suplă a arhitectului care tot dădea tîrcoale Daciei sale. Purta veşnic aceiaşi pantaloni scurţi făcuţi din nişte blugi retezaţi, veşnic aceeaşi bluză cu imprimeuri care înfăţişau, dacă te uitai mai bine, Ateneul român, avînd în faţă statuia lui Eminescu. Era un tînăr destul de insignifiant ca înfăţişare: figură tipică de român carpatin, cum ar fi spus cineva. Brun, cu fălcile părînd mereu nerase, cu muşchii masticatori proeminenţi de parcă ar fi înjurat mereu printre dinţi, cu ochii cam lipsiţi de expresie, despre care nu poţi spune decît că sînt negri. Se purta tuns cu freză. Era destul de arătos ca să placă cehoaicelor şi polonezelor pe litoral, şi asta cam şi fusese speciali­tatea lui pe vremea studenţiei.

Ducea într-o mînă găletuşa de plastic albastru plină pe jumătate cu apă şi Perlan, în care se bălăcea un burete portocaliu. Se învîrtea în jurul Daciei, ştergînd şi curăţind, în aerul tonic al primăverii, care provoca desfacerea mugurilor întregului material lemnos din curtea blocului: salcîmi şi gard viu.

Acesta era arhitectul Emil Popescu. Tot ce s-ar mai putea spune despre el este inutil şi chiar ridicol. Contează oare că fuma „Cişmigiu"? Că ţinea, nu se ştie de ce, cu echipa de fotbal S. C. Bacău? Că obişnuia să citească tot ce apărea în materie de dosare secrete ale istoriei şi mai ales despre Gestapo şi SS? Că era abonat la revista Lumea? Că îşi cum­păra cu sfinţenie revistele Flacăra, Săptămîna şi Magazin? Că vedea la televizor tot programul, de la un capăt la altul? Că nu, avea în casă magnetofon, iar pick-up-ul era din zestrea neveste-sii, primit împreună cu cîteva plăci: „Tangouri celebre", Remo Germani, „Los Paraguayos", „O scrisoare pierdută", Ion Cristoreanu, Tudor Arghezi, „Rigoletto" şi „Dentes"? Că îi plăcuse o colegă de serviciu divorţată, dar că după a doua oară îşi luase seama şi nu mai trecuse pe la ea? Că nu purta niciodată cravată? Că, bineînţeles, visa noaptea numai detalii de teascuri hidraulice şi conducte vidate necesare fabricilor de ulei? Că avea cîţiva colegi cu care vinerea juca bridge, destul de prost, ce-i drept? Toate acestea sînt fleacuri.

Într-o dimineaţă din acea primăvară, înainte de-a pleca la serviciu, Emil Popescu se duse în spatele blocului să-şi mai vadă o dată maşina. Cu o seară înainte băuse la ziua unui prieten nişte Cabernet albanez care-i făcuse rău. Simţise toată noaptea tananţii în ficat, şi acum, în zori, avea ceafa dureroasă şi o senzaţie de greaţă îi picura prin sinusul nazal. Dar răcoarea îl mai învioră, deşi dinspre cutiile de gunoi venea un miros caracteristic. Automobilul crem lucea stins, geometric, cu geamurile lună, lîngă bătător, între Ladă şi Wartburg. Arhi­tectul scoase cheia argintie şi descuie. Lăsă lîngă roată servieta diplomat şi intră pentru o secundă în maşină. Aprinse farurile, jucîndu-se cu cele două faze. Dădu drumul la ştergătoare, apoi la radioul de bord. Un glas de bărbat vorbea despre starea vremii. Arhitectul zîmbi. Totul era în ordine. Apăsă atunci, scurt, pe discul din centrul volanului, sub plexiglasul căruia se reliefa emblema UAP. Izbucni sunetul de tenor al claxonului, care însă nu se opri cînd Emil Popescu ridică arătătorul de pe disc. Sunetul persista, monoton, strident, despicînd aerul întunecat de la şase şi jumătate dimineaţa. Arhitectul apăsă cu disperare de mai multe ori pe discul de plexiglas, dar fără efect. Simţi că înnebuneşte. Ieşi repede din maşină, pe care-o uitase cu farurile aprinse, şi se învîrti nepu­tincios în jurul ei. După vreun minut de urlet insuportabil, pe la geamuri şi balcoane începură să apară cetăţeni în pijamale care-i strigau cu toţii cîte ceva arhitectului, dar din cauza claxonului nu se putură înţelege cu el. Tînărul ar fi vrut să intre în pămînt. Deschise capota Daciei şi începu să hîţîne la întâmplare firele galbene, negre şi roşii, izolate în plastic gros, care formau cîte o buclă din loc în loc. Duhoarea de benzină şi zgomotul făceau să-i plesnească ţeasta. Nu ştia care sînt conexiunile claxonului şi de la o clipă la alta devenea mai nervos, se simţea mai penibil. Elena coborîse şi ea, doar în capot, şi mişunau amîndoi, năuci, pe lîngă monstrul care mugea încontinuu. Un cartofior lovi capota Daciei şi ricoşa într-o parte.Îl aruncase cineva de la balcon, căci tot blocul se trezise şi bărbaţi nebărbieriţi, femei nefardate şi copii nespălaţi strigau la nefericiţii proprietari ai Daciei. Pînă la urmă, colo­nelul Boteanu, în maieu şi pantaloni de pijama, coborî în spatele blocului, îl dădu la o parte fără o vorbă pe Emil Popescu şi, cu un singur gest, parcă de magician, pe care-l făcu în obscuritatea motorului, reteză sunetul, după care plecă dispreţuitor. Cu urechile încă ţiuind, cei doi putură în sfîrşit să audă ce strigau cei de la balcoane. Nu erau lucruri plăcute.

În acea zi, Emil Popescu nu mai dădu la serviciu randa­mentul obişnuit, în faţa planşetei, privind paharul de plastic plin cu creioane de toate ţăriile, jucîndu-se cu compasurile Richter şi trusa de rotringuri, urmărind absent miile de linii, pe hîrtie „ciocan", ale proiectului la care lucra, arhitectul se simţi obosit. Mintea sa rămăsese la scena de dimineaţă, îl obseda sunetul puternic şi uniform al claxonului, începu să se gîndească la tot soiul de claxoane, de la cele cu arc ale bici­cletelor, scoţînd un sunet ca de deşteptător, la cele cu băşică de cauciuc cu care erau dotate rablele de la „Comici vestiţi ai ecranului". Ajuns acasă, îi ceru nevestei, în ochii căreia abia mai îndrăznea să se uite, documentaţia maşinii. Răsfoi paginile lucioase ale broşurii, pline de fotografii în culori prost suprapuse, înfăţişînd maşina Dacia 1300 din toate poziţiile, citi distrat textul cu greşeli de tipar, dar găsi prea puţine detalii în legătură cu claxonul. Pare-se că era de un tip foarte obişnuit, electromagnetic, fabricat de întreprinderea Electrobobinajul din Bucureşti. Nemulţumit, nici el nu ştia de ce, arhitectul caută prilejuri de ceartă toata seara şi se culcă pe sofaua din sufragerie. Adormi tîrziu, cu prospectul pe piept.

A doua zi, după serviciu, trecu pe la Electrobobinaj. Cunoştea bine întreprinderea, în copilărie furase magneţi şi fîşii de alamă sărindu-i gardul de beton, iar în liceu făcuse practică acolo. Era mai degrabă o cooperativă, unde zeci de muncitoare tot înfăşurau la nişte bobine uriaşe. Mirosea permanent a liţă şi a carton îmbibat cu unsoare. Arhitectul vorbi cu un maistru bătrîior, care-i dădu în fine toate deta­liile în legătură cu diferite tipuri de claxoane. Cînd află că existau şi claxoane muzicale, care cuprindeau mai multe cornete electrice şi care puteau să cînte cîte o frază melodică, Emil Popescu se simţi, nici el nu-şi putu explica de ce, entu­ziasmat. Îl rugă pe maistru să-i spună de unde şi-ar putea procura şi el un astfel de claxon. Maistrul îl trimise la un băiat de la Autoservice-ul din Colentina, de pe strada Nicolae Apostol, şi care se ocupa cu învîrteli de felul acesta. Ernil Popescu aproape că nici nu mai avu răbdare pînă a doua zi. Se răsuci toată noaptea în aşternut, dorindu-şi cu ardoare claxonul miraculos. Dimineaţa întîrzie două ore de la serviciu, prima dată de cînd se ştia, şi se duse glonţ la Autoservice.

Băiatul de-acolo avea aşa ceva, era un model Gordini cu şase goarne nichelate, care intona primele măsuri din Marşul gloriei din Aida. De fapt, băiatul putea să facă rost de aşa ceva, ştia el un italian care avea nevoie de bani. În vreo săptămînă avea să-i comunice arhitectului rezultatul. Fireşte, fiind lucru străin, putea să coste destul de mult. Emil Popescu îi spuse că plăteşte oricît, ba îi băgă şi-o sută de lei în buzunarul de la halat, pentru că simţea nevoia să meargă la sigur. Plecă spre casă fericit şi nefericit, gîndindu-se cu groază cum va trece săptămînă aceea, şi fredona seara întreagă, obsedant, „Cîntaţi gloria ţării, azi e sărbătoare..."

După numai patru zile, arhitectul primi telefonul atît de aşteptat. Se repezi în strada Nicolae Apostol, unde într-unul din atelierele murdare, pline de maşini pe butuci şi platforme telescopice, îl aştepta băiatul în salopetă unsuroasă, îi arătă o maşinărie ciudată, un fel de placă de ebonită din care ieşeau, pe-o parte, şase goarne mici de alamă, iar pe cealaltă mai multe cabluri electrice. Pusă la curent, maşinăria emitea cu o repeziciune burlescă măsurile verdiene. Se adunaseră în jurul celor doi mai mulţi mecanici, clienţi şi chiar elevi de la şcoala de lîngă Autoservice, care se minunau de ciudatul obiect cîntător. Arhitectul se întoarse acasă însoţit de tînărul mecanic, care îi montă sub capacul Daciei noul claxon. Apăsînd discul din centrul volanului, el stîrni un adevărat val de sentimente contradictorii în rîndurile locatarilor, senti­mente mergînd de la admiraţie la invidie şi furie sacră. Elena apăru şi ea din gangul blocului. Văzuse de mult că se petrece ceva ciudat cu bărbatul ei, dar nu ştia încă despre ce era vorba şi, în consecinţă, cum să reacţioneze. Cînd află însă cît costase acest capriciu al soţului, adoptă o conduită corespunzătoare, moştenită de la mama ei, şi care se manifestă prin mimică, gesturi şi mai ales cuvinte exagerate. Un salariu întreg se prăpădise pe şmecheria italianului. Dar Emil Popescu nici nu se gîndea s-o ducă înapoi, cum îi sugera ameninţător Elena, ci, tolănit într-un dolce famiente total pe canapeaua maşinii, apăsa la nesfîrşit pe claxon, ascultînd, cu voluptăţi de melo­man, mica frază a celebrului marş.

Fireşte, într-o zi arhitectul se plictisi de Verdi şi începu să caute altceva. Rînd pe rînd, Elena fu oripilată de schiţarea veselă şi primitivă a melodiilor Marseilleza, Yankee Doodle şi God Save The Queen, ivindu-se din alte şi alte cornete muzicale. Cheltuiala nu mai era atît de mare, căci el mergea acum la schimb cu diferiţi şoferi pe care Dumnezeu ştie pe unde-i dibuia. Ba, într-un rînd, Elena îl văzuse din tramvaiul 21 pe soţul ei, care în loc să fie la institut dădea tîrcoale ceasului electric din piaţa Bucur Obor, ascultînd cum into­nează din sfert în sfert de oră un cîntec cunoscut. Lucrurile deveneau tragic de complicate pentru inimoasa soţie, care încă nu vroia să recunoască în sinea ei tristul adevăr. Toată povestea cu claxoanele dură mai bine de şase luni, timp în care arhitectul, mereu mai nervos şi mai nemulţumit, schimbase opt asemenea produse de făcut zgomot. Fericirea de la început i se schimbase în ură şi venin. Hărţuit de vecinii care-l ameninţau cu Parchetul, de şefii care nu mai erau mulţumiţi de randamentul său în faţa planşetei, de nevasta care-i dăduse un ultimatum casnic, refuzînd să-i mai gătească, să-i mai spele şi să mai îndeplinească alte îndatoriri matrimoniale, arhitectul nu mai avea nici măcar consolarea de-a se bucura de pasiunea sa. Ajunsese în prea scurtă vreme la o culme dincolo de care nu mai putea spera să urce. Experimentase la Dacia lui cele mai moderne şi mai complexe claxoane care se fabricau în lume, chiar şi celebrul produs al firmei Toyota, cel care intona refrenul melodiei Satisfaction a grupului Rolling Stone. Şi nu atît banalitatea şi caracterul foarte limitat al ofertei îl înfuriau pe Emil Popescu, cît mai ales atitudinea pasivă pe care proprietarul claxonului era silit s-o păstreze în decursul exercitării drepturilor sale. Aceasta era marea hibă a tuturor claxoanelor existente în comerţ. Cum oare n-a dat nimănui prin gînd că omul de la volan poate e sătul să fie doar un deget care apasă invariabil pe un buton, că poate ar vrea să colaboreze cu maşina, să devină un creator? Poate că el ar vrea să-şi alcătuiască singur melodia emisă de claxon, de fiecare dată alta, după starea sa sufletească, talentul său personal, gustul său. Tot gîndindu-se şi muşcîndu-şi pumnii în lungile nopţi în care abia mai putea să aţipească o oră-două spre ziuă, arhitectul imagină un claxon construit pe principii cu totul noi. El urma să fie prevăzut cu clape ca de pian, fiecare clapă fiind racordată la una dintre micile goarne electrice.

A doua zi, duminică, îi făcu o vizită vărului său Virgil Ciotoianu, care locuia în blocul ALMO 3 de deasupra maga­zinului Bucur-Obor şi care se ocupa cu reparaţii de televi­zoare. Pînă să intre în subiect, arhitectul admiră fototapetul de pe peretele sufrageriei acestuia, înfăţişînd un lac roşu ca sîngele în amurg şi un pin uriaş, negru ca smoala. Vorbiră despre noile televizoare color, în fine, Popescu îl informă despre planurile lui, iar depanatorul, după ce se gîndi puţin, surprins neplăcut de originalitatea de gîndire a vărului său, îl întrebă de ce nu-şi cumpără la urma urmei un pian, să poată cînta în casă cît vrea. În privinţa claxonului, mai bine s-ar grăbi să-şi scoată carnet de conducere, că rugineşte maşina degeaba. Dar Emil Popescu nu se dădu bătut, ci, răbdător, îi explică încă o dată neajunsurile claxoanelor de azi şi că el nu vrea să cînte la pian ci de fapt să îmbunătăţească tehnica de claxonare, aducînd astfel un serviciu milioanelor de auto-mobilişti. Pînă la urmă, căzură de acord ca arhitectul să cumpere o orgă electrică, iar depanatorul să i-o instaleze la bordul maşinii. Fireşte, explică el, în felul acesta maşina devenea impracticabilă, ba chiar volanul trebuia scos, pentru că altfel keyboard-ul orgii nu ar avea cum să încapă. Arhi­tectul, de acord cu toate acestea, insistă ca vărul său să vină cît mai repede să-i monteze orga, vărsînd, din cauza unui gest exaltat, paharul cu gin bulgăresc pe care i-l oferise Virgil Ciotoianu. După ce arhitectul plecă, depanatorul avu o lungă discuţie pe un ton scăzut, la telefon, cu doamna Popescu. Din vocile lor emana îngrijorarea.