Mircea căRTĂrescu

În lumina apropiatului crepuscul, cărămizile casei noastre sclipeau ca rubinele. Casa părea că suge toată lumina din jur, lăsînd aerul serii veşted, cafeniu. Un geam îndreptat spre apus ardea galben, cum arde sarea. Cînd să ne luăm rămas bun, am făcut brusc gestul (mie îmi părea de-a dreptul sinucigaş) pe care aş fi vrut să-l pot face încă de la început: m-am apropiat de Ester şi-am rugat-o să mai stea puţin cu mine. Am privit amîndoua din poartă cum se îndepărtează celelalte, rămînînd fiecare pe la casa ei. Pe fondul întunecat al cîmpului, chipul fetiţei roşcate avea culoarea fildeşului. Albul, ochilor îi reflecta soarele portocaliu în scîntei de lumină, în colţul unuia din ochi am văzut o vinişoară, ca un fir de lînă albăstrie. Ne-am privit multă vreme, fără să ne spunem nimic, ea melancolică şi gravă, eu sufocată, dusă de pe lume. Cînd mi-a luat mîna, palma ei era udă de emoţie. Ne-am împletit degetele. Simţeam, o spun în fine, că o iubesc, aş fi vrut s-o strîng în braţe şi să rămînem aşa, să nu ne mai ducem acasă. Am mers de mînă pînă la ea. Nu ne-am spus decît cîte un „pa" la despărţire. M-am întors singură, ameţită. Vedeam şi am văzut toată seara în faţa ochilor (sau îndărătul lor), trupul roşu-portocaliu al Esterei, obrajii ei plini, ultimul ei zîmbet care-i dădea expresia amară, exotică, a africanelor. Cînd mai aveam nu mai mult de douăzeci de paşi pînă la poartă, a trecut pe lîngă mine o femeie foarte fardată, mişcîndu-şi şoldurile caraghios sub o fustă imposibilă. Avea braţele pline de lalele galbene. Oricît eram de nostalgică şi de fericit-nefericită, i-am privit uimită şoldurile ca de iapă în timp ce, lăsînd o umbră neagră ca de gîndac, se îndepărta peste cîmp, pe cărarea spre foişor. Foarte departe se vedeau pe acelaşi drum alte două siluete albăstrii. Am intrat în casă şi m-am dus direct în camera mea. M-am trîntit pe pat. Am zăcut vreo oră, fără să mă gîndesc la nimic, fără să fiu prezentă. Stăteam pe burtă, fără să-mi pese că-mi şifonam rochiţa cea mai bună, cu care o vizitasem pe mama şi pe care nu vroiam să o schimb, îmi băgasem o mînă sub pernă şi ascultam fără să aud ţăcănitul obsedant al maşinii de cusut din camera cealaltă. Cînd m-am ridicat (tanti Aura mă chemase la masă), în cameră era întuneric.

După masa de seară m-am culcat şi am visat un pahar. Doar o parte din buza lui se vedea, lucind, dintr-o tufă de măcriş. Căci mă aflam, pe cărarea mea, în pădurea fără limite. Am ridicat paharul şi l-am privit atentă, îmi dădea un sentiment tulbure, îl priveam tot ca pe un obstacol apărut în drumul meu. Îmi părea rău că mă oprise din alergarea fără ţintă, şi totuşi mă uitam la el cu încîntare. Nu era chiar un pahar, ci mai degrabă o cupă din cea mai străvezie sticlă, cu picior delicat şi ovalul alungit într-o curbă pură. O fisură, de la buză şi pînă la baza lăţită a piciorului, îi dovedea fragili­tatea. Era un pahar condamnat. Curînd avea să fie ţăndări, în el se mai afla (prin ce miracol?) puţin vin rubiniu, dens ca o miere roşie. M-am uitat mult, fascinată, la umbra purpurie, tremurătoare, pe care paharul de vin o arunca pe sol, printre crenguţe. Am ezitat dacă să beau vinul sau nu. Pînă la urmă, cu un sentiment de vinovăţie, am luat o înghiţitură. Restul l-am vărsat, în şuvoi subţire, pe pămînt. Cînd am privit din nou cupa, m-am cutremurat: pe fundul ei se înecase un păianjen mare şi greu. Am izbit paharul de un trunchi, m-am lăsat pe vine şi-am început să plîng. Mă simţeam, acolo în vis, de o singurătate fără ieşire, fără speranţă.

M-am trezit în plină noapte şi mi-am dat seama că sînt îndrăgostită. De ce trebuia s-o iubesc pe Ester? Ani de zile fusese pentru mine la fel ca Puia sau Carmina sau Garoafa. Iar acum nu mai suportam trecerea timpului pînă să o revăd. Mă încurca, mă dezorienta însă faptul că lumea nu părea să creadă posibilă o dragoste de felul celei pe care-o simţeam eu. Oamenii vorbeau despre dragostea dintre un băiat şi o fată sau dintre un bărbat şi o femeie, dar nu auzisem pe nimeni să povestească despre două îndrăgostite. Mai mult ca sigur, mă gîndeam, nu m-aş putea căsători, cînd o să fiu mare, cu Ester. Asta mă contraria, căci simţeam că dragostea mea se va întinde mult în timp. Cum să ne despărţim şi să n-o mai văd niciodată? În pijamaua mea cu iepuraşi am ieşit încet din cameră, am traversat în vîrful picioarelor holul negru ca smoala şi-am deschis uşa de la intrare. M-au izbit deodată în faţă sutele de mii de stele răsfirate pe cer, arzînd şi scînteind în toate culorile, între ele, declinînd pe boltă, marea cometă alburie îşi flutura pletele prevestitoare de cataclisme, potopuri, incendii, dezastre. Sub stele, foarte adînc, pe strada mea care părea un fund de fluviu, se mişcau alte lumini, vălurind ciudat. Călcînd cu tălpile goale peste cărămizile aleii, printre tufănele şi trandafiri, am ieşit la poartă. Cu lanterne, felinare sau lumînări în mîini, se îndreptau spre cîmp sute de oameni, în grupuri mici sau unul cîte unul forfecaţi în toate felurile de clarobscurul care-i înfăşura: femei tăcute, întunecate, enigmatice, bătrîni şchiopătînd, aplecaţi înainte şi cu genunchii-ndoiţi, copii cu botişor primitiv şi ochi de libelulă, bărbaţi cu şepci, nebărbieriţi, ducînd pachete învelite în ziar şi legate cu sfoară. Toţi ţineau cîte un buchet de flori în mînă. Eu îmbrăţişasem stîlpul porţii şi îi priveam fermecată cum se pierdeau pe cărarea care ducea spre foişorul luminat ,acum el însuşi ca o stea. Ochii mi se închideau de somn. Aş fi vrut să merg şi eu pînă acolo, prin noaptea căldări dar picioarele mă trăgeau înapoi spre aşternutul răcoros, aşa că am intrat din nou în casă şi m-am ghemuit între cearceafuri. Mînă mea, strecurată sub pernă, mîngîia mica scoică roză din care izvorau visele.

A doua zi m-a trezit mătuşa pe la ora zece. Muream de somn, şi m-am rugat să mă mai lase. Apoi mi-am amintit cu bucurie că jocul nostru de-a Reginele (cel mai frumos pe care-l jucasem vreodată) continua cu ziua a patra, în care frumoasa Regină Verde avea sa fie Puia, regina florii-de-piatră. Şi mai bucuroasă am fost, amintindu-mi că spre seară aveam să-l vizitez din nou pe Egor. De data asta aveam să-i povestesc două vise deodată, şi eram sigură că sînt pe calea cea bună. Ce s-o fi petrecut azi-noapte la alungiţi? Cine or fi fost oamenii aceia cu flori în mînă? Poate că aveam să aflu chiar diseară. Am mîncat şi-am ieşit în curte, îmbrăcată într-o rochiţă tiroleză. Aş fi putut să pariez: pe poarta noastră se dădea huţa Garoafa, mai mereu prima sosită, în fusta ei roşie luată de la maică-sa, pe care-o mai purtaseră cîteva surori, şi în papuci cu pompon. Avea rîsul acela de parcă s-ar strîmba de ceva neplăcut, al indiencelor. Şi totuşi voluptuos, vicios, făţarnic. Ne-am apucat să aranjăm tronul pentru noua ocupantă, să-l acoperim cu frunze şi crenguţe verzi ,am reîmprospătat culorile celor şapte cercuri cu cretă colorata. Au venit şi gemenele, scăpate de griji şi fericite că zilele lor se terminaseră cu bine. Se îmbrăcaseră din nou la fel cu sarafane albe cu o răţuşcă pe piept. Ester, cu capul puţin între umeri, a intrat şi ea pe poartă şi, discret, mi-a zîmbit cu ochii ei dulci. I-am zîmbit şi eu. Totul era gata, dar Balena şi Puia au întîrziat mai mult de-o oră. Cînd le-am văzut sosind, am înţeles de ce.

Puia era fabuloasă. Dacă o fetiţă de unsprezece ani poate să arate ca regina din Saba, Semiramida şi Cleopatra la un loc, ea arăta asemenea lor. Părul, aproape alb, şi-l ridicase în creştet şi-l împletise într-un con spiralat, în jurul căruia se răsucea ca o viperă o panglicuţă de catifea verde închis. Tîmplele ovale, urechiuşele roze, îngreunate de cercei în care arama şi safirul se îngemănau, sprîncenele complet rase şi genele lungi de aproape trei centimetri, curbate în sus, obrajii ovali şi pomeţii ridicaţi, buzele arcuite mult prea perfect ca să fie frumoase, dar de la care nu puteai să-ţi desprinzi privirile, pielea albă a gîtului, sub care se întrezăreau muşchii armonioşi, gropiţa cefei, cei cîţiva zulufi răsuciţi spre spatele complet gol, totul părea ireal, pictat de un mare renascen­tist. Ochii ei nu erau făcuţi ca să vadă, ci ca să-i împodo­bească faţa cu apele lor ca de agat. Purta la gîtul decoltat patru şiruri de perle (fireşte artificiale, ca tot ce era pe ea, dar ce importanţă avea pentru noi?), în fiecare boabă sidefie se răsfrîngeau, în minuscule fulgerări de lumină, grădina noastră, casa şi straturile de flori. Rochia, care-i venea pînă la glezne, era de o extravaganţă nemaivăzută. De un verde brutal, cu ape cînd galbene, cînd albăstrii, se despica în faţă, în unghi ascuţit, pînji la brîu. Cele două fîşii care-i acopereau sînii minusculi se înnodau la ceafă cu o fundă bogată. Pe braţ îi zăngăneau brăţări cu strasuri şi emailuri, iar pe degetele cu unghii sidefii ardeau inele cu boabe verzi ca guşterul, trans­parente ca apa de mare, ca apa din mările Chinei. Gîfîind în spatele ei, cu turban şi evantai, Balena îşi căra colacii de osînză cu demnitatea unei Mamie.

I-am rupt eu însămi Puiei o superbă floare-de-piatră de culoare carmin dintre cele de pe marginea aleii din curtea noastră. Am vrut să i-o prind în piept, dar Balena nici nu m-a lăsat s-o ating. Era geloasă pe privirile noastre, dar şi fericită în acelaşi timp: Puia ne domina ca o zeiţă a dragostei şi-a morţii. Balena a luat floarea şi, după puţină ezitare, a înge­nuncheat şi i-a cusut-o jos, între faldurile fustei, doar la o palmă de gleznă. Puia avea pantofiori cu toc, din piele de şarpe. S-a aşezat pe tron şi a tras din faimoasa pălărie un bileţel pe care scria „camion". Apoi şi-a primit şi obiectul: pixul acela ciudat, care pentru noi, obişnuite cu tocurile de la şcoală, era o minune. Prin corpul de plastic perfect trans­parent, hexagonal în secţiune, se vedea pasta din interior, neîncepută. Capătul ei era din metal arămiu şi în vîrf avea o mică bilă gălbuie. Pixul mai avea şi un capac ultramarin. Ne-am dus spre locul tras la sorţi de Puia.

Între timp ne făcuserăm unghii multicolore din petale de flori lipite cu salivă. Ne fluturam noile gheruţe prin aer aşa de fioros, că Gigi, care-şi dormea veşnicul somn pe capota camionului, în soarele tropical, se zbîrli toată şi începu să tremure. Ne-am suit în remorcă, am tras-o cu chiu, cu vai şi pe Balena şi ne-am aşezat pe marginile scorojite ale tăbliilor laterale. Priveam cerul în care se reflecta verdele grădinii şi aşteptam poruncile reginei. Regina Verde tăcea, cu pixul între degete. Se uita ţintă înainte, fără să ne audă şuşotelile, căci noi începuserăm să jucăm telefonul fără fir. Puia deşurubase capacul pixului şi se străduia acum să-i scoată şi rezerva din interior. Reuşi în cele din urmă să păstreze numai tubul transparent. Cu el, ne spuse apoi, aveam să facem baloane de săpun. Era minu­nat. Ne-am repezit în casă şi-am adus nişte castronaşe de sticlă zgrunţuroasă, cu floricele în relief, în care am făcut soluţia albăstrie de apă cu săpun. Am căutat paie şi tulpini tubulare şi, din nou urcate în camion, ne-am pus pe treabă. Curînd, camionul aproape dispăruse, cu noi cu tot, sub zecile de globuri curcubeene, luate de vînt şi împinse spre straturile de legume. Pe pieliţa fină a baloanelor se întindeau moale privelişti convexe şi scînteieri. Predomina în amestecul bălţat de culori un fel de mov bătînd spre cărămiziu şi nărămiziu. Aceeaşi culoare o poţi vedea dimineaţa, în bobul de rouă care arde în soare. Balena, care muiase tubul creionului cu bilă în castronaş, umflîndu-şi obrajii ca o trompetistă, ivi deodată la capătul celălalt un balon mare şi oval, care se dezlipi cu greu şi în loc să se înalţe purtat de vînt, ca şi celelalte, se lăsă încet pe podeaua camionului, unde rămase neclintit. Era ca o minge de sticlă tremurătoare. Cînd tremurul conteni, Balena îl atinse cu degetul şi ne spuse surprinsă: „E tare!" îl cuprinse apoi cu palmele şi încercă să-l ridice, dar nu reuşi. Balonul era greu ca plumbul. L-am privit tăcute cum se abureşte mai întîi ca de-un suflu interior, cum se opacizează pînă ajunge să pară dat cu var. După cîteva minute aveam înainte un ou ca de reptilă preistorică, pe care Balena, ca să şi-l recunoască, îl însemnă cu o steluţă violetă. Pixul a fost preluat apoi de Ada, care reuşi un ou identic cu primul, la capătul aceleiaşi metamorfoze. Desenă cu creionul pe coaja zgrunţuroasă o steluţă indigo. Peste nici o oră, podeaua de scînduri a camio­nului se curba sub greutatea a şapte ouă mari cît capetele noastre şi însemnate cu cele şapte culori. Le mîngîiam şi chiar încercam să le clocim ghemuindu-ne peste ele. L-am suit pînă şi pe Chombe în remorcă şi l-am trîntit peste ouă, dar cîinele prinse deodată un zgomot infim, care-l înfricoşa atît de tare, încît se aruncă schelălăind din camion şi nu se opri pînă în cuşca lui de după casă. Noi abia percepuserăm micul trosnet, în schimb am văzut limpede cum coaja oului însemnat cu verde plesneşte în zigzag. Am sărit şi noi din camion şi ne-am ascuns după tufele de trandafiri. De-acolo am auzit clar cum oul a explodat în ţăndări. Atunci, din camion s-a înălţat silueta aurie a unei unicorne, cu ochi mari şi frumoşi, de femeie, şi cu corn spiralat. A sărit graţioasă din camion şi-a galopat scurt pînă în fundul curţii. Săltînd peste gardul putred, s-a pierdut în cîmp. Spaţiul, fără imaginea ei, rămase dureros de gol. Curînd am fi preferat însă să rămînă aşa, căci din al doilea ou, al Garoafei, ieşi o omidă gigantică. Tîrîndu-se, lăsa în urma ei o dîră de bale, ca un jeleu vernil. Boabe mari din acest mucilagiu îi rămăseseră presărate în perii lungi de pe corp. Era albastră cu pete galbene, iar capul negru ca smoala, lipsit de ochi, avea mandibule puternice, tot negre, ascuţite. Partea din faţă a corpului şi-o tîra pe două mînuţe de copil, iar la coadă avea falduri ca de peşte cu voal. Dispăru repede, îngropîndu-se în pămînt. Doar coada roză îi mai flutură cîtva timp, ca o algă marină, printre spalierele cu pătlăgele roşii. Două ouă plesniră deodată, ale gemenelor, desigur. Se iscară din ele fiinţe triste şi lungi, de culoarea side­fului vechi. Prin corpurile transparente li se vedeau oasele ca un abur alburiu. Li se vedea sîngele ca vinul rose pompat de inimi prin artere. Li se vedeau rinichii strălucind ca doi bulgări de diamant. Fiecare avea cîte un singur braţ, cîte un singur ochi şi cîte-o singură aripă cu pene albe, ca de porumbel, ajungîndu-i pînă la călcîie. Cînd s-au văzut, s-au îmbră­ţişat cu patimă şi, contopite, şi-au luat zborul, vîslind energic din aripile uriaşe. Au dispărut repede, topindu-se în cerul albastru. Oul Balenei dădu la iveală un crab roşu ca sîngele, cu doi ochi cu gene lungi în vîrful corniţelor laterale. Sub ochi, mandibulele şi maxilele, căngi şi cleştişori minusculi, se tot mişcau cu foame. Cleştii cei mari articulaţi forfecau greoi în aer. Se trînti cu greu peste tăblia camionului şi-o luă la goană, lateral, pe picioarele subţiri, dispărînd după lobodele din fundul grădinii. Din oul lui Ester ieşi vedenia cea mai hîdă. Era scheletul unui cal călărit de scheletul unui călăreţ. Bucăţi de carne putredă, fîşii de piele, tendoane uscate le mai atîrnau de oasele galbene. Rînjindu-şi dinţii, cu ochii scurşi pe obraz, cu coastele vizibile printre zdrenţele care fluturau pe ei, tronau în mijlocul camionului, statuie ecvestră a dispe­rării. O lance ruginită, cu vîrful însîngerat şi prapur cusut cu sîrmă de aur, se legăna în mîna cavalerului. Uşori ca fulgul, săriră din camion, se îndreptară la pas spre gardul de la stradă, peste care trecură atît de lent, încît zborul lor prin aer părea că nu se mai termină. Mult timp am auzit, din ce în ce mai stins, tropotul de copite în josul străzii şi un nechezat ca de pe altă lume... Cînd şi această arătare s-a stins, am aşteptat degeaba să se spargă şi ultimul ou, al meu. Dar el nu s-a spart niciodată. De atunci l-am purtat tot timpul cu mine, oriunde am fost. El e, de fapt, o dovadă (acolo unde nu e nevoie de dovezi) că tot ce-am trăit a fost real, că toată lumea aceea din Dudeşti-Cioplea n-a fost doar o fantasmă a copilăriei. De altfel, ai observat, cred, că în timp ce bărbaţii rămîn întot­deauna mai mult sau mai puţin copii, femeile caută să-şi ascundă copilăria, de parcă atunci s-ar fi petrecut cu ele ceva ruşinos, ceva malefic... Hai să ţi-l arăt.

Te ridici de lîngă mine şi aprinzi lumina. Simt o durere vie, usturătoare în pupile şi, după ce scot capul de sub cearceaf, te văd ca într-o mare de flăcări care ar fi cuprins toată odăiţa. Deodată, totul mi se pare halucinant de real. Altă lume. Rafturile doldora de cărţi, hainele noastre azvîrlite peste tot, coşul de pe măsuţă în care acum nu mai sînt decît două mere, scrumiera în care se înnegresc vreo trei cotoare, rîşniţa de cafea, tu căutînd ceva pe sub fotoliul pe care stă răsturnat mini-televizorul, corpul tău gol, de culoare galben pal-roz-aurie, ridicîndu-se şi făcîndu-mă să mă mir cît de largi par şoldurile femeilor văzute din spate, totul îşi vorbeşte şi-şi tace suprafeţele în lumină. Suprafeţe în lumină, îmi spun buimăcit, iată lumea noastră. Părul tău scurt stă ciufulit. Faţa ta e bătrînă, gîtul tău e moale ca pielea de căprioară şi are cute. Mi-e silă de tine, dar îţi zîmbesc mecanic, iar tu îmi zîmbeşti cu foarte puţină speranţă. O babă. Cu sîni încă frumoşi, dar ce sens are? Sînt golit de dragoste, iar povestea ta mă oboseşte fizic. Vin zorile, Nana. Dă-i zor. Te întorci în pat cu o cutie ca de pantofi. O deschizi şi, de sub un strat de vată, scoţi un ou mare, ca de struţ, cu coaja zgrunţuroasă, îngălbenită. Becul aşază pe el o umbră albastră.

Într-o parte, oul are o pată roşie, difuză. Probabil locul unde a fost steluţa, îl iau în palme şi-l cîntăresc cu grijă. E greu, masiv, iar coaja e călduţă ca şi cînd cineva ar dormi înăuntru. ÎI pui pe masă şi-l laşi acolo, pe şervetul vărgat, pe care se văd firimituri de pîine, fiecare aruncînd o mică umbră colorată. Stingi iar lumina. Pe fereastră, cerul nu mai e cu totul negru. Toate lucrurile din cameră au devenit întunecat-albăstrii, iar pereţii sînt destul de deschişi la culoare, în urechi îmi răsună vocea ta, pe care de la o vreme nici nu am mai perceput-o ca sunet, ci ca pură înşiruire de imagini. Sînt secat, după noaptea asta nedormită, mă simt de parcă toate organele mele ar fi o combinaţie de cauciuc şi acid clorhidric. Aproape că nici nu observ cînd îţi reiei firul istorisirii. Povestea ta are tempe­ratura corpului meu, mă cufund în ea izolîndu-mi simţurile, lăsîndu-le pradă iluziei. Mă îndrept spre gura peşterii din insula de smarald, în jurul deschiderii aceleia strîmte creşte un mărăciniş osos, tare ca sîrma, cu scînteierile mov ale florilor pitite după ghimpi. Intru în coridorul de piatră care duce-n adîncul său. Larve translucide fug pe pereţi. Mii de ochi privesc din tavanul jos. În pîrîiaş trăieşte proteul orb, cu mînuţe de om. Iar acolo, în centru, înfăşurată în noapte ca într-o gogoaşă de mătase, eşti Tu, aşa cum nu te ştie nimeni, tu cu fălcile pline de colţi strîmbi şi curbaţi, tu cu nările dilatate, aruncînd jerbe de flacără, tu cu solzii tăi de jad mistuitor, cu aripi de diavol, cu coadă de anacondă. Tu, înfăşurată în duhoarea ta de sulf, tu printre ciolane şi tigve... Tu, în tăcerea ta de femeie, în necomunicarea ta, în violenţă şi-n frică.

Seara l-am luat din nou pe Marcelino de lăbuţă şi, bucuroşi nevoie mare, ne-am îndreptat spre foişor. Doar ieri nu trecuserăm pe-acolo, dar mă simţeam vinovată de parcă aş fi irosit aiurea o zi, ce spun, poate un an întreg, parcă nu aş fi fost de-o veşnicie. Mi-era dor de Egor şi chiar de maică-sa. Cînd am intrat, nu ne-a venit să credem: casa era plină de flori. Toate sticlele, paharele, cănile de apă, ca să nu mai vorbesc de vaze, de la cele de cristal sau de porţelan chinezesc pînă la cioburile de doi lei, fuseseră scoase de prin dulapuri şi umplute cu flori. Pe servante, pe măsuţe, pe marginea şemineelor, pe stîlpii balustradei de stejar a scării interioare, pe taburete şi chiar pe podea se înşirau vase pline de flori, în nici o odaie nu mai aveai loc să stai de atîtea flori. Cel puţin sus, în camera lui Egor, te înăbuşeai: erau crini albi şi roşii, desfăcuţi la limită, vărsînd din ei staminele grele de polen, erau trandafiri galbeni, erau mormane întregi de gura-leului, flori de soc, muşeţel pe tulpini încîlcite, albăstrele. Mai erau , cactuşi înfloriţi şi nişte flori întortocheate, colorate în albastru şi roşu, cu limbi cleioase, desigur orhidee, cărora pe atunci nu le ştiam numele şi pe care le vedeam pentru prima oară. într-un ghiveci cu pămînt noroios înota o roua-cerului de-o frumuseţe nepămîntească: avea corola de ace fine, fiecare terminat cu o boabă de lichid transparent, care strălucea în penumbra camerei. „E o plantă carnivoră", ne spuse alungitul, care se aşezase pe locul lui preferat. Atinse cu degetul lui lung aproape cît antebraţul meu discul din mijlocul ţepilor: acestea, ca la comandă, se ridicară şi apoi, unele după altele, se curbară spre deget, lipindu-şi boabele cleioase de unghia lui Egor. „Dacă aş lăsa degetul aici, în scurt timp mi l-ar roade pînă la os." Era o plantă-păianjen, un păianjen fermecător. I-am povestit visul cu apa şi cel cu paharul, şi Egor a aprobat dînd uşor din cap, fără să se mai entu­ziasmeze ca la început. Acum ştia. Eu eram, fără nici o îndoială, aleasa, eu aveam să pătrund în REM. „Uite, florile astea toate sînt pentru tine. Au venit aici oameni de pretu­tindeni ca să ţi le aducă şi ca să-ţi ureze, prin mine, succes. Ei te aşteaptă de mult, vin aici în fiecare an, pe mama şi pe mine ne socotesc un fel de preoţi ai REM-ului. Dar ei ştiu că nici unul dintre noi nu va putea intra vreodată acolo. Pentru că REM-ul, singurul din toată lumea noastră, e făcut numai pentru cel care visează visele, adică doar pentru tine." Despre existenţa acestei Ieşiri, cum mai numea el REM-ul, Egor îmi mai spuse că ştiau oameni din toată lumea, legaţi între ei prin revelarea tainei şi prin jurămîntul de-a o păstra. „REM-ul e, într-un fel, ca floarea asta de roua-cerului, un soi de capcană întinsă pretutindeni şi dotată cu o răbdare infinită, un loc de trecere care aşteaptă ani în şir să fie descoperit şi apoi alţi ani în şir pînă să ajungă la el singura fiinţă care-l poate străbate. Există cărţi secrete, scrise de mînă, despre REM, există cîteva secte concurente care recunosc REM-ul, dar au idei cît se poate de diferite în privinţa semnificaţiei sale. Unii susţin că în REM ar fi un aparat infinit, un creier colosal care reglează şi coordonează, după un anume plan şi într-un anume scop, toate visele vieţuitoarelor, de la visele de neconceput ale amibei şi ale brînduşei, pînă la visele oamenilor. Visul ar fi, după ei, adevărata realitate, în care se revelează voinţa Divinităţii ascunse în REM. Alţii văd în REM un fel de calei­doscop în care poţi citi deodată întregul univers, cu toate amănuntele din fiecare moment al dezvoltării sale, de la geneză pînă la apocalips. Am citit de curînd în spaniolă o povestire în care REM-ul, văzut astfel, era numit El Alepb. Unii sînt convinşi că există un singur REM, alţii cred că există cîte unul pentru fiecare om şi chiar au compus o scriere curioasă, în care înşiră semnele după care oricine ar putea ajunge să-şi găsească REM-ul, dacă ştie să citească aceste semne. Dar care a adevărul, dacă este REM-ul o Mîntuire sau o Damnaţiune, numai tu ai să afli." Egor îmi vorbea cu o voce mai stinsă decît de obicei, faţa lui urîtă de acromegalic semăna cu o mască emaciată. „Sînt cumplit de obosit. N-am dormit deloc noaptea trecută, iar azi am exagerat cu scrisul. Dar nu am avut încotro. Rămăsesem în urmă nepermis de mult." L-am întrebat ce scrie şi mi-a răspuns firesc, dar cu un rictus de silă: „Literatură, scriitor n-aş mai fi fost." I-am spus că mi se pare o meserie foarte frumoasă şi, ca să-i arăt că sînt într-un fel în temă, l-am întrebat mai departe, folosind nişte cuvinte pe care parcă le mai auzisem eu pe undeva: vrea să ajungă un mare scriitor? Mă aşteptam să zîmbească, aşa cum fac oamenii maturi cînd un copil se bagă în treburi serioase, dar Egor, mai palid decît de obicei, cu cartilajele nasului verzui-transparente, cu ochii şterşi, mi-a răspuns imediat, ca şi cînd şi-ar fi pus întrebarea singur. Vorbea, oricum, şi la propriu şi la figurat, mult deasupra înţelegerii fetiţei de doisprezece ani. „Un mare scriitor nu este altceva decît un scriitor. Diferenţa este de nuanţă, nu radicală. Toţi săritorii în înălţime sar, să zicem, doi metri. Unul sare doi metri şi cinci centimetri şi este un mare sportiv. Nu, nu merită osteneala nici să te gîndeşti măcar să ajungi doar un biet mare scriitor, doar un pîrlit de autor genial. Ia cele mai bune cărţi scrise vreodată. Abia dacă sînt ceva mai răsărite decît cărţile mediocre. Fundamental sînt tot cărţi, nimic altceva, îţi vor da, la citire, o plăcere estetică ceva mai intensă. Ca o cafea un pic mai dulce. O să le laşi din mînă după treizeci de pagini ca să-ţi faci un sandvici sau ca să te duci la baie. Ai să le citeşti în paralel cu cine ştie ce carte poliţistă. Peste cîteva mii de ani vor fi şi ele praf şi pulbere, în condiţiile astea, să-ţi propui tu, un om, o fiinţă căreia i s-a dat şansa nebunească de a exista şi de-a reflecta asupra lumii, să ajungi doar un geniu este umilitor, este infim. E ca şi cînd ai lăsa totul baltă şi te-ai cufunda din nou în pădure. În fiecare om există posibilităţi faţă de care ambiţia de-a fi cel mai mare scriitor dintotdeauna al lumii este pur şi simplu dezonorantă prin facilitatea ei. Căci ce miracol mai contează faţă de mira­colul de a exista şi de-a şti că exişti? De aici şi pînă la a fi omul cel mai bogat, cel mai puternic, cel mai talentat din întreaga lume e ca de la un miliard la un miliard unu, şi chiar mult mai puţin. Nu, nu vreau să ajung un mare scriitor, vreau să ajung Totul. Visez necontenit la un creator care, prin arta lui, să ajungă cu-adevărat să influenţeze viaţa oamenilor, a tuturor oamenilor, şi apoi viaţa întregului univers, pînă la stelele cele mai îndepărtate, pînă la capătul spaţiului şi-al timpului. Iar apoi să se substituie universului, să devină el însuşi Lumea. Numai aşa cred că un om, un artist, şi-ar putea îndeplini menirea. Restul e literatură, colecţie de trucuri stăpînite mai bine sau mai rău, bucăţi de hîrtie mîzgălită cu gudron, pe care nu dă nimeni doi bani, oricît de geniale ar fi rîndurile de semne grafice, care, curînd, tot nu vor mai fi înţelese."

Rostise vorbele astea pătimaş, cu o expresie amară. Tăcu apoi mult, în seara aurie. Aşezat în patru labe, Marcel construia pe parchet un castel din cuburi. Chiar în vîrf puse o piramidă albastră. Eu îmi potriveam poala, rochiei. Mă gîndeam de fapt la Ester: cît timp stătuserăm în tufişurile de trandafiri, speriate de fantasmele ieşite din ouă, ne ţinuserăm de mînă, mîngîindu-ne podul palmei cu degetele, apoi ne lipiserăm uşor una de alta şi îi simţisem părul roşu atingîndu-mi obrazul, încurcîndu-mi-se în gene. Cînd ne-arn privit, doar o clipă, în ochi, m-am simţit deodată plină de sudoare. Egor vorbea din nou: „Dar cei mai mulţi dintre oameni - sau, hai să zicem, dintre scriitori - nu vor ajunge totul. Nu vor ajunge nici măcar genii. Nu vor ajunge nimic. Eu... eu sînt unul dintre ei. Dar eu măcar ştiu asta şi prin tot ce scriu încerc să-mi exprim neputinţa. Ştiu că nimic nu poate fi spus, ca nimeni nu aşteaptă de la tine să spui ceva, dar şi că trebuie să spui. Ştiu că trebuie să te împotriveşti cumva nedreptăţii de a fi orn şi de a nu putea să fii Totul. Şi eu o fac din toate puterile mele. Uite..."