Mircea căRTĂrescu

Marele Mishiba putea reconstitui orice sunet natural sau emis de vreun instrument. Timp de cîţiva ani, Emil Popescu nu făcu altceva decît să exploreze neobosit posibilităţile fantastice ale sintetizatorului. Din cînd în cînd, printre cele mai fidel redate zgomote naturale, foşnete de frunze uscate, fluierat de mierlă, şipot de rîu, inflexiuni de voce feminină de o dulceaţă care te sfîrşea, zgomot de avion la decolare, bolboroseală de delfini, saxofonistul, atît cît mai stătea în preajma Daciei din spatele blocului, avea prilejul să noteze febril bucăţi muzicale orchestrate tulburător. Pur şi simplu se puteau auzi, cu o limpezime de timbru imposibil de obţinut pe cale firească, flaute şi viole, cornuri şi fagoturi, triangle şi timpane, împletindu-şi liniile melodice în melodii filigranate sau în disonanţe sclipitoare. Labele arhitectului, cu zeci de articulaţii la degete, alergau pe sutele de clape, reglau miile de frecvenţe concurente, programau simultan orchestre întregi. Staţia modestă a orgii Reghin fusese înlocuită de un glob de sîrmă specială, cu un diametru de peste trei metri şi puţind emite un sunet cvadrofonic, cu multiplu ecou dirijat. Cu micul neajuns al demolării blocului din cauza intrării tuturor loca­tarilor într-un stress pronunţat, se crea avantajul ca o mare parte din Bucureşti să se afle permanent sub umbrela de sunete emise de arhitect. Terenul pe care se aflase blocul, frumos nivelat, fu înconjurat cu un gard de beton şi scîndură, iar în incintă se plantară brazi. Muzica serială a lui Schonberg şi Webern le pria, aşa încît ramurile lor de cetină se lungiră curînd, aplecîndu-se peste Dacia ruginită şi înconjurînd cu acele lor cafenii blocul de plexiglas în care dormea burta enormă a sintetizatorului, deopotrivă cu cei doi specialişti japonezi, care începuseră să chelească. Zi şi noapte, muzica mugea şi vuia, vibra şi tiuia acaparator.

Saxofonistul şi Elena lui ocupau vila de metal şi sticlă care fusese ridicată pe fundaţiile fostului bloc. Înconjuraţi de puternicul miros de ozon, trăiau liniştiţi, începură să-şi dea seama că îmbătrînesc cînd îşi căsătoriră băiatul. Profesorul era recunoscut ca un impresar genial, dar de la un timp nimeni nu părea să mai aibă nevoie de el. Mai era invitat pe la congrese, ca preşedinte onorific, dar ceea ce i se cerea, mereu şi mereu, era să povestească împrejurările în care-l cunoscuse pe Emil Popescu. Popularitatea acestuia părea să nu ţină de nici o modă, ci să crească mereu, ba chiar la un mod expo­nenţial. Auditorii din toate generaţiile cereau aceeaşi muzică, lucru nemaiauzit şi, sociologic, inexplicabil. Iar televiziunea prin cablu şi comerţul cu videocasete cuprindeau pe trei sferturi concerte ale lui Emil Popescu.

Momentul crucial pentru instaurarea melocraţiei arhitec­tului a trecut neobservat de către opinia publică. El se petrecu în seara în care saxofonistul, întorcîndu-se acasă de la o conferinţă ţinută la Ateneul cel nou, o găsi pe Elena, acum ceva mai planturoasă şi mai cenuşie, ascultînd în transă muzica fostului ei soţ. O veche convenţie făcea ca ei să nu vorbească niciodată despre acesta şi să nu-i dea mai multă atenţie decît o cereau obligaţiile profesionale. De cînd nici nu îl mai hrănea, Elena păruse să-l fi uitat definitiv. Dar iat-o acum pe verandă, ascultînd extaziată ţipetele disperate ale unor chitare simulate electronic. Profesorul se înfurie. Muzica îi atîrna şi lui greu în picioare, dar de data asta nu mai ţinu seama de fascinaţia ei. Se văzu, într-o clipă de luciditate, un bătrînel care şi-a cîştigat existenţa asemenea unui director de circ, expunînd un monstru de coşmar curiozităţii publice. Simţi brusc o ură intensă pentru cel care, la cîţiva paşi în noapte, dincolo de peluza de iarbă, îi răpea psihic nevasta, o recîştiga prin forţa muzicii. O lăsă pe Elena şi se îndreptă spre bucătărie, înşfacă satîrul scînteietor cu care se tranşa carnea şi se repezi spre contururile Daciei demodate, licărind palid în noapte. Profesorul văzu tabla caroseriei, mîncată lite­ralmente de rugină, jantele strîmbate ale fostelor roţi, feres­trele fără parbriz. Dar, în interior, sticleau fantastic mii de lumini verzi, roşii şi albastre, în locul unde fusese altădată bordul maşinii. Se aprindeau şi se stingeau ritmic, exercitînd asupra saxofonistului un efect hipnotic. Se apropie şi privi înăuntru.

Acolo se afla arhitectul. Corpul său, care trebuie să fi cîntărit cel puţin patru sute de kilograme, ajunsese să umple literalmente, cum umple melcul o cochilie, diform, gol şi alburiu, căci hainele plesniseră de mult pe el, toată partea din spate a maşinii, revărsîndu-se puţin şi prin ferestre. Capul i se sudase de torace, trăsăturile i se mai vedeau doar ca nişte linii fine desenate pe faţa cărnoasă, iar ochii i se uniseră într-un singur ochi panoramic care privea dintr-o dată întreaga maşinărie complicată a pupitrului de comandă al sintetizato­rului. Coatele şi antebraţele i se resorbiseră în coaste, aşa că direct din torace îi ieşeau acum cele două buchete de degete, fiecare cuprinzînd cîteva zeci de filamente ca nuielele, dar complicat articulate, şi care atingeau neobosit clapele sidefii. Profesorului îi veni să vomeze, simţind fiorul de oroare sacră în faţa acestei fiinţe atît de puţin omeneşti. Ca să nu aibă timp să dea înapoi, stinse farul şi se repezi la portiera din faţă. Cum trase de ea, aceasta se desprinse din balamalele putrede şi căzu în iarbă ca o bucată strîmbă de cochilie. Apucă ferm mănunchiul de degete dinspre el şi începu să le ciopîrţească furios. Sînge şi bucăţi de degete se prelingeau pe corpul devenit unsuros al lui Emil Popescu, dar el părea să nu reacţioneze în nici un fel. Degetele rămase din mănunchi continuau imperturbabil să fojgăie pe clape. Un miros greu, ca de odaie în care naşte o femeie, se răspîndi pe sub cetină. Cînd şi ultimul deget căzu zvîcnind pe cauciucul striat de la picioarele arhitectului, saxofonistul, sclipindu-şi barda sub stelele mici, făinoase, ocoli prin faţă resturile de caroserie prin care, pe alocuri, se vedea motorul întunecat şi apucă strîns în pumn ciotul din care pornea celălalt mănunchi de degete. Dar, de data aceasta, cînd vru să izbească din toate puterile, se petrecu un lucru uimitor. Deodată degetele văluriră gingaş, ca o tresărire a antenelor unei filoxere, pe claviaturile suprapuse, şi din marea sferă de plasă metalică se răspîndiră în aer cîteva acorduri de-a dreptul înnebunitoare. Nu mai era Alban Berg, nici Orff, nici Duke Elington, nici Pink Floyd. Nu mai era nimic din ceea ce se auzise vreodată sau din ceea ce mintea omenească ar putea concepe că s-ar putea auzi. Saxofonistul asculta încremenit. Era o muzică pe care n-o mai ascultai cu urechile, ci cu toată pielea deodată, care-ţi umplea canalele venelor de ecouri, cu care îţi intra în rezonanţă structura osoasă. Ajunsă în creier, la porţile sufle­tului, ca o doză de mescalină sau ca un dulce păianjen care-şi injectează în corpul victimei enzimele dizolvante, această muzică se substituia sufletului şi, asemenea unui homuncul perfid, prelua în mîini ferme hăţurile trupului. Apoi muzica, asemenea unor unde peristaltice de azur, cobora de-a lungul jugularelor, invada canalele limfatice, se iriza în pachetele fusiforme ale muşchilor, cuprindea, în lungul nervilor spi­nali, organele interne, celulele hexagonale ale ficatului, inima cu embrionii ei electrici, suprarenalele şi marea incintă a vezicii urinare, cobora ca un amurg ploios în coapse şi alerga de-a lungul femurului, tibiei şi peroneului pînă în vîrful dege­telor de la picioare, înlocuind fiecare celulă, fiecare mitocondrie, fiecare fărîmă de acid nucleic, cu o încîlcire muzicală. Copleşit, avînd senzaţia de destrămare a lumii pe care numai cei care-au făcut un infarct se spune că o simt, saxofonistul se prăbuşi pe iarbă, lîngă portieră. I se păru că marea foaie transparentă a cerului, în care erau încrustate stelele, se distorsionează, că se apropie de el, se mulează pe corpul său şi-l înfăşoară strîns, ca un linţoliu pestriţ, îşi pierdu cunoştinţa. Cînd se trezi, se făcuse ziuă, dar umbra tremurată pe iarbă a Daciei îl ferea de discul topit al soarelui. Era plin de sînge. Se ridică şi privi monstrul din maşină. Ciotul de unde retezase acele degete uriaşe se cicatrizase deja şi, asemenea unor unghiuţe, mlădiţele altor degete începuseră să înmugu­rească în loc. Profesorul începu să plîngă penibil, sughiţînd şi înecîndu-se. Nu se mai simţea în stare de nimic. Lumea i se părea un infern de cenuşă, cu neputinţă de suportat. Tînjea din răsputeri după acele cîteva acorduri pe care le ascultase noaptea trecută. Timp de vreo opt ore suferi îngrozitor, îi era rău, fizic şi sufleteşte în acelaşi timp. Un delir paranoid i se dezvolta sub ţeastă, şi în cele din urmă profesorul înşfacă iar satîrul şi se repezi spre arhitect, decis să-l omoare cu adevărat de data asta. Dar aceeaşi muzică extatică îl trînti la pămînt.

Înţelese că arhitectul emitea acele sunete dureros de melodioase ca o secreţie otrăvită împotriva oricărei agresiuni. Era de-ajuns să se prefacă a-l lovi ca să mai audă încă o dată muzica fără de care nu mai putea trăi. Cu cît agresiunea era mai puternică, cu-atît muzica devenea mai acaparatoare. Ani în şir, practic pînă la sfîrşitul vieţii sale, saxofonistul profită, vicios, de această descoperire. Ca să mărească efectul muzicii, el încercă pe rînd să-l asfixieze, să-l pîrjolească, să-l opărească, să-l dinamiteze, să-l electrocuteze, să-l iradieze pe arhitect. De fiecare dată linia melodică se schimba, volutele sonore şi mai mult decît sonore se răsuceau altfel, în compoziţii mai puternice şi mai pătrunzătoare decît tot ce realizase vreodată geniul artistic al oricărui compozitor. Căci, în aceste momente, arhitectul nu mai imita stiluri şi modalităţi deja existente, ci devenea el însuşi un supraartist şi un suprainterpret.

De-a lungul deceniilor, întreaga mentalitate umană se schimbase sub influenţa copleşitoare a arhitectului. Nu mai existau conflicte, pentru că singurul interes al fiecărei fiinţe umane era să poată asculta zi şi noapte recitalul neîntrerupt. Tot ce se mai scria erau ziare întregi despre arhitect, cărţi despre arhitect, se pictau doar portrete oficiale ale arhitec­tului şi fiecare poezie era un imn de slavă închinat acestuia. Se mai muncea doar pentru asigurarea mijloacelor minime de subzistenţă şi pentru întreţinerea vastei reţele de sateliţi care retransmiteau permanent muzica arhitectului. Oamenii se iubeau pe muzica arhitectului şi, cînd erau înmormîntaţi, aveau parte de aceeaşi muzică funerară.

Cei doi japonezi care îngrijeau marele Mishiba intraseră în legendă, iar după moartea lor le urmară alţi doi, care îşi luară acelaşi nume ca primii. Astfel, de-a lungul secolelor, se perindă în mica oază de cetină o întreagă dinastie de japo­nezi. Pelerini de pretutindeni veneau să asculte direct, de la boxa originară, muzica sacră.

Se organizară mii de atentate împotriva arhitectului ca să se obţină reacţia de apărare, muzica aceea de o sută de ori mai profundă decît de obicei. Foamea de muzică devenea cumplită, ajunsese să obsedeze în asemenea măsură mintea oamenilor, încît, într-un moment de nebunie colectivă, ei se hotărîră, din dorinţa irepresibilă de a se dizolva în armonie, să-l extermine cu ajutorul rache­telor termonucleare, în momentul cînd degetul omului în uniformă se apropie de butonul de declanşare al celor cîteva mii de lovituri nucleare, muzica ţîşni din toate aparatele de recepţie ca din nişte aruncătoare de flăcări, în înlănţuiri de tonalităţi şi frecvenţe de nesuportat. Majoritatea oamenilor fură carbonizaţi, iar supravieţuitorii deveniră simple accesorii ale arhitectului. Viaţa le era conservată numai de muzică. Circulaţia sîngelui, mişcarea gîndurilor, digerarea hranei erau întreţinute artificial de uriaşa ţesătură melodică ieşind de sub degetele arhitectului. Cu aceste cîteva milioane de supra­vieţuitori, acţionînd sincronizat asemenea termitelor, arhi­tectul îşi construi un nou sintetizator, de o complexitate de neconceput, întinzîndu-se pe un sfert de planetă. Monstrul însuşi crescuse. Caroseria Daciei rămăsese înscrustată în spinarea lui albicioasă ca o minusculă cochilie. Trupul aco­perea o suprafaţă uriaşă, iar degetele infinit ramificate se întindeau acum, pornind din cele două braţe, de jur împrejur, ca o plasă de păianjen. De la primele atingeri ale miliardelor de clape terminale, ultimii oameni se prefăcură şi ei în pulbere. Aceasta nu mai era muzică - sau era muzica de care vorbeau pitagoreicii. Nici o ureche omenească nu mai putea s-o audă, pentru că ea nu mai ţinea de sunete, nici măcar de materie, ci pătrundea în pulsaţiile cosmice, împletindu-se cu ele şi forţîndu-le să se modifice. De-a lungul milioanelor de ani, arhitectul îşi modulă melodiile care făceau să se acce­lereze procesul de fuziune din inima stelelor şi care producea materia înconjurătoare, melodiile care provocau explozia stelelor ajunse la o masă critică, formînd minunatele super­nove, care chirceau stelele mai mici pînă ajungeau pitice albe, pulsari sau disperate găuri negre, pe unde materia se pierdea într-un alt univers. Era suprafiresc să fii în stare să priveşti cum miliardele de stele galbene, alb-strălucitoare sau albăstrii, aglomerate în păienjenişul plat, rotitor al galaxiei, cele mai multe fiind sisteme duble sau chiar multiple, precum Pleia­dele sau Hyadele, unele de cîteva ori mai mari decît Soarele, ca Regulus, Sirius, Rigel, Arcturus, iar altele de magnitudine pozitivă mergînd pînă la +14 şi mai departe, sticleau şi pîlpîiau, se concentrau şi explodau primind instantaneu valurile ritmice emise de noul sintetizator. După patru miliarde de ani Soarele începu să se dilate, cuprinzînd mai întîi orbita lui Mercur, iar apoi pe cea a lui Venus, revăr-sîndu-se ca aluatul pînă în apropiere de Pămînt. Pămîntul însă nu mai era de mult vizibil, fiind înglobat în întregime în masa organică a arhitectului, de formă sferică, de dimen­siunile Soarelui şi cu două braţe pletorice, îmbîcsite de filamente ca nişte braţe de meduză. Marele sintetizator era acum şi el un element intern al imensului corp. În momentul în care Soarele explodă, aruncînd în spaţiu, sub forma unei văpăi purpurii şi violete, scînteind din milioane de franje, materie volatilă ca eterul, arhitectul îşi începu migraţia lentă spre centrul galaxiei.

Universul îmbătrînea, se scofîlcise ca o smochină. Materia lui se fărîmiţa ca putregaiul. Pînă şi spaţiul interstelar, altădată flexibil, aburos, plin de nori de metan şi fire de praf auriu, devenise aspru şi rigid. Prin el înainta acum arhitectul, ca o nebuloasă din ce în ce mai întinsă, înghiţind constelaţii întregi, fluturînd în bătaia cîmpurilor electromagnetice, dar emiţînd permanent, ca o mare voinţă, propriile sale ritmuri, imperative şi proaspete. Cînd ajunse în centru, braţele sale răsucite în spirală umplură întregul spaţiu al fostei galaxii. Materia corpului şi-a braţelor sale, ajunsă în timpul migrării la o rarefiere extremă, se condensa de-a lungul unei perioade incomensurabile de timp, îşi pierdu continuitatea şi se concentra în fărîme stelare care se aprinseră deodată în universul gol şi întunecat. O galaxie tînără se rotea acum, zvîcnind şi pulsînd, pe locul celei vechi.

--------------------------------