Mircea Eliade

SPEOLOGIE, ISTORIE, FOLKLOR

Voiam demult să cunosc, dintr-o lucrare scrisă pentru ne-specialişti, activitatea pe larg a institutului de speologie de la Cluj, condus de savantul cu renume universal dr. Emil Racoviţă. Fascicolele din Biospeologica pe care le-am răsfoit întâmplător erau, pentru ignoranţa mea, taine pecetluite cu şapte peceţi.

Şi, cu toate acestea, îmi era greu să renunţ. Ştiam că doctorul Racoviţă lucrează de aproape 40 de ani în aceste misterioase sectoare ale zoologiei: oceanografia şi fauna peşterilor. Stabilit după război la Cluj, unde conduce Institutul de Speologie împreună cu R. Jeannel (până la 1927) şi P. A. Chappuis, şi ajutat de tinerii colaboratori Margareta şi Radu Codreanu.

— Doctorul Racoviţă este unul din foarte puţini savanţi români care a creat o scoală; a imprimat, adică, un anumit ritm de lucru şi o anumită orientare metodologică Institutului pe care îl conduce. O şcoală ştiinţifică românească mi se pare întotdeauna un lucru vrednic de cea mai mare atenţie. Putem învăţa ceva din asemenea preocupări abstracte? Ceva care să ne lămurească sau să verifice, dacă vreţi, structura spirituală românească? Un tânăr matematician, cu a cărui prietenie mă mândresc, îmi spunea odată că există o foarte precisă orientare matematică românească; adică, cei mai mulţi dintre matematicienii români dovedesc o atitudine specială faţă de anumite probleme şi aproape că se dezinteresează de o altă serie de probleme care pasionează, să spunem, pe matematicienii polonezi sau evrei. Dacă lucrul acesta e adevărat, ar însemna că chiar în cele mai abstracte operaţii mintale intervin anumite dispoziţii care ţin de un „imponderabil”: de structuri, de stil, de rasă.

Cu mult interes am citit, deci, capitolul referitor la biologie din volumul recent tipărit de Academia Română: La vie scientijique en Rownanie, voi. Î, Sciences pures, Bucarest,

1937 (respectiv, paginile 135-196). Succint, dar clar, se dă seama aici şi despre lucrările Institutului de speologie de la Cluj.

Nu încerc – nici n-ar fi locul, în articolaşul de faţă -să le rezum. Dar observ că unul din obiectivele Institutului este tocmai verificarea metodei profesorului Racoviţă: înlocuirea noţiunii de specie prin aceea de neam (lignee). Se pare că metoda aceasta a fost pentru prima oară întrebuinţată, cu seriozitate, în publicaţiile Institutului, Biospeologia. Metodă care nu înseamnă numai un instrument de lucru, ci şi o anumită „filosofie” biologică. Pentru că în timp ce specia e o formă statică – neamul implică noţiunea de „istorie”, de desfăşurare în timp. Speciile nu mai trebuie clasate, aşadar, ţi-nând seama de caracterele lor prezente (care pot fi secundare sau întâmplătoare) – ci pe temeiul descendenţei lor în timp, adică pe temeiul „istoriei” lor. Metoda aceasta a făcut pe d-rul Racoviţă să propună următoarea formulă: La taxonomie ne peut etre que de la phylogenie appliquee. Înlocuind primatul spaţiului (distribuţia geografică) prin primatul timpului (desfăşurarea „neamului”) – d-rul Racoviţă introduce în biologie noţiunea de istorie. Şi metoda aceasta, aplicată întâi de d-sa, dă rezultate excepţionale, întocmai după cum aplicarea conceptului de istorie în etnografie (Graebner, Pater Schmidt etc.) a revoluţionat această ştiinţă.

Făcând într-adevăr „istorie” naturală, doctorul Emil Racoviţă înlocuieşte noţiunea de specie prin aceea de neam. Înlocuieşte o concepţie statică – distribuţia geografică (spaţiul) – printr-o concepţie dinamică: desfăşurarea neamului în timp.

Mărturisesc că metoda aceasta, aplicată cu atâta succes în speologie, la început, ca să răzbată apoi în biologia generală – are ceva „românesc” în ea (_LJu numai pentru că românul ar avea o aplecare specială către timp, în pofida spaţiului. Discuţia acestei afirmaţii ne-ar duce prea departe şi de aceea preferăm să trecem pe lângă ea. Dar nu ne putem opri să nu observăm că istoria a dominat cultura românească^modernă încă de la începuturile ei, de la Cantemir. Nu putem uita că toţi creatorii de seamă ai neamului nostru au făcut, într-un fel sau altul, istorie. Uşor de înţeles obsesia aceasta a istoriei în cultura românească modernă. Se căutau originile, se verificau drepturile istorice ale neamului nostru, se promova nobleţea neamului românesc. Când ne-am trezit la o „conştiinţă naţională” nu ne puteam mândri cu nimic altceva decât cu istoria neamului nostru. Un Mihai Eminescu cerceta cu patimă istoria românească, deşi era, înainte de toate, un poet şi un metafizician. Marii noştri bărbaţi de stat au avut, cu toţii, pasiuni istorice şi arheologice. E de mirare că doctorul Istrati, deşi era chimist, a făcut cercetări istorice şi arheologice? E de mirare că un bacteriolog ca d-rul Cantacuzino îşi pierdea nopţile studiind vechile cronici? E de mirare că savantul Racoviţă a gândit istoric când a încercat să-şi formuleze metoda sa de cercetare biologică?

Dar mai e un amănunt semnificativ, tot în legătură cu speologia. Aşa cum scrie prof. Voinov, autorul raportului din volumul La Vie scientifique en Roumanie, lucrările publicate în Biospeologia d-rului Racoviţă au demonstrat că troglobii care populează astăzi peşterile aparţin unei faune de mult depăşite. „Ele sunt fosile vii, reprezentând adesea stadii foarte vechi, terţiare şi chiar secundare”.

Reţineţi această expresie: fosile vii. Ea nu e lămuritoare numai pentru o seamă de fenomene biologice, rămase până acum destul de încurcate. Expresia „fosile vii-' ar putea fi adoptată – dar, mai ales, înţeleasă – - de toţi acei cară se ocupă cu folklorul. Pentru că, întocmai clupă cum în peşteri se conservă o faună arhaică – foarte importantă pentru înţelegerea grupelor zoomorfice primitive, care nu sunt fosilizabile – tot aşa memoria populară conservă forme mentale primitive pe care nu le putem găsi păstrate în istorie, tocmai pentru că ele nu se puteau exprima în aspecte durabile (documente, monumente, grafie etc.); într-un cuvânt, pentru că nu erau fosilizabile. Lumina, aerul, pământul – le descompuneau, le topeau.

În folklor se întâlnesc, astăzi, forme din mai multe ere, reprezentând etape mentale diferite. Găsim o legendă cu substrat istoric relativ recent, găsim un cântec popular de inspiraţie contemporană, alături de forme medievale, pre-creştine sau chiar preistorice. Lucrurile acestea le ştiu şi folkloristiL Dar, îndrăznim a crede, le înţeleg foarte puţinikpoarte puţini folklorişti înţeleg că memoria populară, întocmai ca o peşteră, a păsitrat documente autentice reprezentând experienţe mentale pe care actuala condiţie umană le face nu numai irrrpo-sibile7) dar chiar imposibile de crezut. Dacă ai fi spus, unui biolog de acum 80 de ani că trăiesc animale din era secundară – ţi-ar fi r îs în nas. Doctorul Racoviţă şi-a luat sarcina na demonstreze ştiinţific acest lucru. Folkloriştii care năzuiesc să-şi înţeleagă materialul, nu numai să-1 adune, ar avea multe de învăţat din metoda cu care savantul de ia Cluj a cercetat peşterile şi a restaurat istoria faunei obscure.

[după voi. Fragmentarium, Editura „Vremea”, 1939, p. 56-60].

POEZIA POPULARĂ IN LIMBA FRANCEZA

Scriam ieri, aici, despre deficienţa traducerilor româneşti în franţuzeşte. Cărţile noastre mari ori nu sunt traduse deloc, ori sunt traduse la întâmplare. Acum vreo 12 ani, într-un in-terview care a stârnit un extraordinar entuziasm în rândurile scriitorilor români – Benjamin Cremieux îşi mărturisea gân-dul lui de a veni pentru şase luni în ţară şi a învăţa româneşte. „Ştiu toate celelalte limbi romanice”, spunea Cremieux şi mi-ar fi foarte uşor să învăţ atât de bine româneşte încât să pot sugera şi controla câteva traduceri”.

Cremieux, care contribuise în bună parte la „lansarea” europeană a lui Pirandello şi Italo Svevo, ar fi putut „lansa” şi câteva cărţi româneşti. Planul a căzut baltă. Şi tot atât de lamentabil a eşuat iniţiativa europeană a tânărului Jacques Lassaigne, care a dovedit că ne cunoaşte atât de bine ţara şi ne iubeşte atât de mult arta românească, populară şi cultă.

Sunt însă şi eforturi româneşti, pornite fără sprijin oficial şi care au realizat poate cea mai grea specie de traduceri: traducerea ritmică şi versificată a poeziei româneşti. D-ra Măria Holban şi-a câştigat, fără îndoială, locul de frunte. După ce a tradus în admirabile versuri franţuzeşti culegerea celebră de poezii populare româneşti a d-lui prof. Ovid Densusianu, d-ra Măria Holban a publicat un nou volum: Incantations. Chants de vie et de mort (Ed. Geuthner, 1937, 270 pag., 36 f r.). Nu pot rezista ispitei de a transcrie începutul unui bocet: „Toi, mon grand, mon Nicolaie voici ton jour d'epoussailles. Leve-toi, ne reste abattu, Ies convives sont venus!

— Me lever? Las, comment faire, quand la mort, l'âpre et i'amere, d'un tel poison m-a gorge contre terre m-a gete?

— Leve-toi, te leve et sors viens te montrer au dehors et viens choisir ţes suivants, y en a douze la devant. Leve-toi, te leve et dis quels suivants as tu choisi?”

Rareori am întâlnit o mai perfectă transpunere a ritmului şi rimei populare româneşti într-o limbă streină. Traducătoarei acesteia ar trebui să i se încredinţeze versiunile franceze ale tuturor poeţilor noştri de frunte. Nu mai e vorbă, aţi văzut, de o simplă tălmăcire; ci de o creaţie nouă, uluitoare în spontaneitatea ei şi care totuşi nu-şi trădează originalul.

[„Cuvântur, 24 ian. 1938, p. 21.

NU PIERE.

Într-un număr recent din „Mercure de France”, Arnold van Gennep anunţă, surprins şi fericit, monografia fraţilor Seignolle: Le Folklore du Hurepoix. Hurepoix este vechiul nume al regiunii din sudul Parisului. Şi van Gennep mărturiseşte: „Am crezut şi eu, ca şi ceilalţi, că folclorul a dispărut la porţile Parisului. M-am înşelat”.

Într-adevăr, din cele 187 comune ale acestei regiuni din sudul Parisului, 166 au fost metodic explorate; şi fraţii Seignolle au descoperit aici, sub zidurile celei mai iluminate şi mai cosmopolite metropole, sufletul poporului francez, intact. Magie; ritualul naşterii, botezului, nunţii şi morţii; cântece şi jocuri populare; ceremonii periodice (sfinţi, carnavalele, Pastele etc.); medicină şi meteorologie populară – toate „superstiţiile” acestea trăiesc, vii, lângă Paris, în pofida lui Des-cartes şi a Enciclopediştilor şi a Revoluţiei, şi a emigrărilor cosmopolite.

— Meşterul Manole

Van Gennep are dreptate să-şi mărturisească surpriza. O asemenea rezistenţă a formelor de viaţă populare împotriva înnoirilor şi eteromorfozelor este de-a dreptul uluitoare. Ce s-a întâmplat cu toate „influenţele” exercitate, sute de ani, asupra bătrânului Hurepoix? Ele au zguduit, poate, aşezările de suprafaţă ale localnicilor. Au provocat „crize” şi amestecuri de „stiluri”. Dar amestecurile acestea n-au putut dura. Cu timpul a biruit un singur „stil”. Formele lipsite de vitalitate au pierit ori s-au prefăcut. Şi fraţii Seignolle găsesc, astăzi, la porţile Parisului, un „folclor” bogat, original şi viu.

Lucrul acesta se întâmpla, fireşte, atâta vreme cât izvorul primordial – naţiunea şi sufletul popular – continuă să alimenteze o anumită aşezare omenească. Pentru că se pot în-tâmpla şi lucruri tocmai contrarii: forme de viaţă populară sa dispară în mai puţin de o sută de ani, chiar fără să fie „influenţate” de un agent atât de distructiv ca Parisul; aşa s-au petrecut lucrările cu anumite culturi populare amerindiene, cu regiuni întregi din Persia şi Nordul Indiei convertite la islamism etc. Este adevărat că în toate aceste locuri au „supravieţuit” elemente din străvechile forme de viaţă populară; dar atât – au supravieţuit. N-au mai putut crea forme noi.

Este însă de neînchipuit cât poate „rezista” sufletul popular, dacă naţiunea care îi dă naştere îşi păstrează intactă vitalitatea. Un prieten, cercetător pe teren, îmi spunea de curând că, până mai acum câţiva ani, puteau fi găsite în anumite regiuni din ţara noastră „structuri mentale” cu o istorie de două mii de ani, neîntreruptă. Aproape că nu se mai poate vorbi de „istorie” în asemenea împrejurări. Rezistenta aceasta aparţine mai degrabă biologiei sau, de-a dreptul, metafizicii. Formele de viaţă populară n-au „evoluat”, nu s-au.„înnoit”; ele au trăit parcă dincolo de vreme, adăpostite de întâmplări, ferite de „mişcare”.

[„Cuvântul”, 28 ian. 1938, p. 2J.

DOCTORUL GASTER

Bătrânul şi de mult ilustrul savant, dr. Moses Gaster, şi-a dăruit Bibliotecii Române colecţia sa de manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Sunt peste două sute de rarităţi bibliografice, multe din ele adunate de Minai Eminescu şi cumpărate apoi de savantul doctor Gaster. Pe temeiul acestor manuscrise şi cărţi vechi, a publicat M. Gaster lucrarea sa din tinereţe, Literatura populară română (Buc., 1892) care, împreună cu al doilea tom din Cuvente den bătrâni al lui Haşdeu, alcătuia până mai deunăzi singura monografie critică şi completă asupra literaturii româneşti scrise; până mai deunăzi, adică până în 1929, când profesorul Cartojan a dat la lumină primul volum din lucrarea sa de sinteză Cărţile populare în literatura românească. Aceeaşi bogată colecţie personală a folosit-o şi la alcătuirea Crestomaţiei române (2 voi., Leipzig, Doctorul Gaster a plecat din ţară în 1885. S-a stabilit de atunci la Londra, unde a ajuns rabinul Comunităţii israelite. În anul acesta a împlinit 80 de ani, căci s-a născut în 1856. A fost contemporan şi a cunoscut îndeaproape generaţia de scriitori şi savanţi români ai Independenţei. A cunoscut pe Eminescu, de la care a cumpărat o bună parte din manuscrisele şi cărţile vechi care se vor întoarce zilele acestea în ţară şi vor fi depuse în Biblioteca Academiei Române. A cunoscut pe Odobescu, a cunoscut mai ales pe Haşdeu, la revista căruia „Columna lui Traian”, 1876-77) colabora încă din timpul când îşi pregătea doctoratul la Breslau. De acolo trimite Gaster Câteva rectificări la etimologiile grece, turce şi maghiare ale lui Rosler („Columna”, 1876, p. 521-524); Baskert – Bucureşti? Fântâne arabe pentru istoria română („Columna”, 1877, p. 244-247); o recenzie la Dictionnaire turc-arabe-persan al lui Zencker (298-300); un comentar la un studiu comparativ al lui Ispirescu (p. 447-449).

Tânărul savant dovedea de pe atunci o prodigioasă erudiţie lingvistică şi folclorică. De la Haşdeu învăţase să aprecieze importanţa limbii slave şi orientale pentru înţelegerea istoriei româneşti şi balcanice. Pregătirea sa lingvistică i-a fost de mare folos după ce ne-a părăsit. Gaster a uluit lumea ştiinţifică din Apus prin mulţimea şi varietatea limbilor pe care le stăpânea. Căci, deşi s-a specializat apoi în limbile semite, putea folosi în cercetările sale de folclor comparat toate limbile slave şi romanice, limbile clasice, limba turcă, persană, arabă, limbile germanice.

Este semnificativ faptul că Moses Gaster debutează în revista antisemitului Haşdeu. Tot atât de semnificativ ca şi faptul că singurul asistent-conferenţiar pe care şi 1-a ales Haşdeu a fost Lazăr Şăineanu, un erudit evreu. Este drept că, după ce a publicat Literatura populară română – unde afirma că unele basme şi legende populare româneşti îşi au izvorul în legendele biblice – Gaster s-a răcit de Haşdeu. În scrierile lui Haşdeu de după 1882, se întâlnesc multe înţepături împotriva lui Gaster. Dar nu ştim dacă marele antisemit s-a bucurat într-adevăr de expulzarea rivalului său. Prietenia lui Haşdeu pentru elevul şi asistentul său Şăineanu – cel puţin până la penibilul episod din 1900 – alcătuieşte una din paginile cele mai frumoase din viaţa marelui enciclopedist şi antisemit. De altfel, fie spus în treacăt, nu ştiu dacă vreun bancher sau arendaş evreu a fost expulzat în epoca dintre 1870-1916. Au fost însă siliţi să plece trei mari savanţi evrei: Gaster, Şăineanu şi Tik-tin. Toţi trei şi-au cucerit un nume european, în anii când noi primeam fel de fel de negustori galiţieni – am izgonit trei capacităţi de mare clasă europeană.

Lazăr Şăineanu a abandonat studiile sale de folklor românesc, dedicându-se – cu cât succes, o ştie astăzi toată lumea – dialectologiei franceze şi lingvisticii generale. Doctorul Gaster nu şi-a părăsit însă niciodată cercetările începute în tinereţe. Este adevărat că s-a preocupat mai mult de sectele iudaice şi de literaturile apocrife. A editat şi a tradus texte ebraice.

În cele trei mari volume de Texts and Studies (1931) şi-a adunat aproape tot ce rămăsese îngropat în vechi reviste de folklor şi lingvistică. Un volum întreg e ocupat numai de texte ebraice. Cartea despre samariteni (London, 1925), Asatirul sau Cartea samariteană despre Tainele lui Moise (London, 1927), precum şi traducerea mai veche a Cronicilor lui Jerahrneel (London, 1899) – au făcut din doctorul Gaster o autoritate în tot ce priveşte literatura eretică şi apocrifă iudaică. % Dar iubirea sa pentru începuturile scrisului românesc şi folklorului românesc n-a încetat niciodată. A continuat, şi după plecarea din ţară, să dea seama despre publicaţiile româneşti în „Kri-tischer Yahresbericht liber die Fortschritte der Romanischen Philologie”. In 1901, colaborează la Grundiss-ul lui Grober cu o Rumanische Litteratur. În 1915 publică frumoasa carte: Roumanian Bird and Beast, Stories (London). În sfârşit, zilele acestea apare, în colecţia îngrijită de profesorul Carto j an şi editată de „Scrisul Românesc”, o culegere din scrierile lui Anton Pann.

Îmi aduc aminte de un articol scris de mult de d. Em. Bucuţa, în care povestea o vizită la Dr. Gaster, la Londra.

Trecuseră numai câţiva ani de la război. D. Bucuţa admira gata colecţie de manuscrise şi cărţi vechi româneşti: se gân-a, cu melancolie, că ochii obosiţi ai bătrânuhii savant nu se vor mai opri deasupra rândurilor migălos şi evlavios scrise cu sute de ani în urmă; se întreba dacă această comoară se va întoarce cândva în ţară şi dacă doctorul Gaster va putea vreo-[ata uita jignirea de acum cincizeci de ani. Iată că astăzi olecţia de manuscrise şi tipărituri vechi se întoarce în ţară. Doctorul Gaster a uitat jignirea căci şi-a închinat o parte

(din ultimele sale puteri editării unui clasic român: Anton Pann. Evenimentul e prea important ca să nu fie subliniat şi omentat.

Mai rămân însă o sumă de lucruri de făcut. Şi pentru mângâierea doctorului Gaster, şi pentru folosul nostru. Am putea cunoaşte de la dr. Gaster foarte multe amănunte care privesc îndeaproape generaţia Independenţei. Numai el ne-ar putea spune lucruri interesante despre un Odobescu, un Haşdeu şi poate chiar M. Eminescu. La vârsta patriarhală pe care o poartă atât de glorios – optzeci de ani – - poate ar fi greu pentru d-rul Gaster să mai vină până la noi. Dar ar trebui delegat un tânăr isteţ de la Legaţia noastră de la Londra să adune de la el toate informaţiile despre generaţia Independenţei.

Îmi îngădui o indiscreţie, îmi îngădui să citez dintr-o scrisoare a lui M. Gaster, trimisă de la Londra în 12 rnai 1936, câteva rânduri: „Mi se pare că era ceva firesc ca biblioteca mea să se întoarcă în ţară printr-un nepot al meu. S-a potrivit foarte bine. Şi acuma, să ie. F ie norocul acolo unde sunt!

[„Vremea”, 21 iunie, 1936, p. 9].

ARHIVA DE FOLCLOR în şedinţa de la 26 mai 1930, Secţia literară a Academiei Române hotărăşte înfiinţarea unei Arhive de Folclor, menite să adune prin chestionar şi anchete speciale cât mai multe materiale folclorice din tot cuprinsul ţării româneşti. Arhiva a fost instalată la Muzeului Limbii Române din Cluj, Muzeu condus cu atâta râvnă şi pricepere de profesorul Sextil Puşca-riu. Conducerea Arhivei de Folclor a fost încredinţată unui tânăr şi emerit cercetător, d. Ion Muslea, care a fost de asemenea însărcinat cu redactarea Anuarului Arhivei.

Au apărut până acum două volume din acest Anuar (1932, 1933). Cu publicarea „Arhivei de Folclor'4 se pune definitiv capăt perioadei diletantismului folcloristic din România, care, ca şi toate celelalte specii de diletantism, a dăinuit prea mult. Deja studiile şi materialele publicate în „Grai şi suflet„, revista d-lui Ovid Densusianu, inaugurează o etapă nouă, ştiinţifică în culegerea folclorului românesc *. Au urmat apoi „Arhiva sociologică„ a d-lui prof. D. Guşti şi alte câteva publicaţii. Perioada tristă a amatorismului se încheie însă definitiv – cel puţin aşa sperăm – cu organizarea „Arhivei de Folclor^ şi publicarea „Anuarului”. Folclorul românesc a fost studiat până acum dintr^un punct de vedere liric, filologic, istoric şi mitologic. Venise timpul să fie studiat şi din punct de vedere folcloric.

Spunem asta nu atât asupra metodei în care a fost cules folclorul, cât asupra felului în care a fost interpretat, într-ade-văr, ceea ce a lipsit multă vreme studiului folcloristului românesc au fost criteriile prin care el trebuie cercetat şi înţeles. Lipsea cu desăvârşire seriozitatea comparaţiilor cu materialele folclorice ale altor (popoare şi.) metodele ştiinţifice, critice. Lacunele acestea se datorau în bună parte dezorientării generale a studiilor folclorice, dar se datorau şi lipsei de informaţie a cercetătorilor noştri: care se dovedeau excelenţi colecţionari de materiale folclorice, dar alunecau în cele mai grave erori îndată ce încercau să explice originea, filiaţia sau sensul original al acestor documente populare. Sărăcia bibliotecilor noastre, absenţa specialiştilor în etnografie, antropologie, istoria religiilor şi orientalistică – toate acestea contribuind la perpetuarea diletantismului teoretic în materie de folclor. După ce Kaarle Krohn pune bazele metodelor (intuite de părintele său, Julius Krohn şi aplicate în cercetările acestuia asupra Kalevalei), după ce creează aşa-numita „şcoală finlandeză” după repertorii de talia celui compilat de Boite şi Polivka sau a celui, mai grandios, început de curând de Stith Thompson – trebuia să înceapă şi pentru România o perioadă ştiinţifică în

Şezătoarea” a

_,., „ _ _ yU*.”Vt, i. ^. A.iu se uue ca „şezătoarea” a fost o revistă căutată în străinătate mai mult decât orice altă publicaţie românească a vremii. „Schimbul” (circulaţia) era şi el o formă a rnmnprafâcmnliii a comparatismului.

Interpretarea documentelor folclorice. Totul ne îndeamnă să credem că „Anuarul Arhivei de Folclor” iniţiază definitiv a-ceastă perioadă.

Nu stă în intenţia noastră să discutăm aici importanţa studiilor serioase de folclor pentru o cultură tânără cum e cea

— Câ'1 ~ pe -_,. _.

Prof. D. Guşti, cit şi „Arhiva de Folclor” (d. p. studiul d-lui Muslea despre Ţara Oaşului, culegerea d-lui P. V. Ştefămică din judeţul Lăpusna), ne ^au admirabile pilde de asemenea anchete. Simpla răsfoire i^acestor monografii^ convinge chiar pe un neiniţiat de excepţionala valoare culturală şi naţională a activităţii folclorice. \par în afară da a-duTTarea. Păstrarea şi clasarea documentelor folclorice, se pune problema înţelegerii Ier, a semnificaţiei lor spirituale. Aici intervin greutăţi de tot felul, aici trebuiesc inventate sau adaptate metode noi de interpretare sau cel puţin de o clasificare (potrivită) de care dă dovadă şi d. Muslea şi d. H. H. Stahl (la „Arhiva” d-lui prof. Guşti). Simpla adunare de material nu conduce nicăieri *. Antropologia culturală, etnografia, istoria religiilor şi folclorul suferă astăzi de o supraproducţie de materiale. Mii de oameni au adunat şi au tipărit – şi foarte puţini şi-au pus problema metodei, a instrumentului de cunoaştere care trebuie construit pentru interpretarea eficientă a acestor materiale. Este foarte probabil că această problemă a instrumentelor de cunoaştere şi-a pus-o şi editorul „^Anuarului”, d. Ion Muslea. Numai aşa folclorul poate depăşi stadiul de pasiune şi poate ajunge cândva o ştiinţă.

Nu ne propunem, în această scurtă dare de seamă, o analiză a tuturor studiilor publicate în cele două volume ale „Anuarului”. Remarcăm şi recomandăm celor care vor să cunoască o magnifică regiune a ţării studiul d-lui I. Muslea, Cercetări folclorice în Ţara Oaşului (îndeosebi informaţiile noi asupra „focului viu”, voi. L, p. 146 şi urmare). Remarcăm, de asemenea, întinsul studiu al d-lui Petru Caraman: Contribuţii la cronologizarea şi geneza baladei populare la români, excepţional de bogat ca informaţie şi cutezător ca temă. Este vorba de expediţia unui paşă, Marcos, din 1498-99, când oaş-

* Autorul are perfectă dreptate: folcloristica risca să devină o disciplină a faptelor cantitative. Cu atât mai mult situaţia a devenit îngrijorătoare astăzi, când se persistă în aceeaşi eroare.