Mircea Eliade

* Oare nu aceasta a fost şi doctrina lui Zalmoxis? Oare nu ţi Zaî-^oxiţ. A fost un tip de reformator din aceeaşi familie spirituală cu Zarathustra şi cu Pitagora, poate mai vechi decât ei?

Pasionaţi care au copiat întru totul metodele din apus. Istoria medicinii româneşti nu exprimă, încă, o structură specifică românească.

Pentru bogăţia materialelor şi mai ales pentru faptul că adună documente de mentalitate colectivă medicala (Pravile etc.), are un mare merit opera doctorului Pompei Gh. Sania-rian, Medicina şi farmacia In trecutul românesc (Călăraşi, 1935, 442 p.). Nu ştim dacă ordonarea materialelor publicate şi comentate de dr. P. Gh. Samarian în acest prim volum al vastei sale opere este cea mai nimerită. Unele capitole, bunăoară, consistă în înşirarea cronologică a tuturor informaţiilor asupra bărbierilor sau medicilor străini la curţile domnilor români. Dar ce uluitoare sunt aceste informaţii! Dr. Samarian a avut grijă să le reproducă integral şi ele alcătuiesc cea mai pitorească arhivă, care interesează nu numai pe istoricul medicinii, ci şi pe etnograf, pe folclorist, pe istoricul mentalităţii româneşti. Aflăm, câteodată, amănunte detestabile despre Domnii noştri. Dar, alături de acestea, întâlnim înţelepciunea potolită a Pravilelor, care orânduia bătrâneşte viaţa şi nevoile trupului. Cititorul are revelaţia unui „trup românesc', a unei vieţi organice înţeleasă şi judecată româneşte. Dr. Samarian publică un număr considerabil de texte, culese din Pravile, cronicari, din D. Cantemir şi colecţia „Hurmuzaki”, – - din care se desprinde rolul vieţii trupeşti, al boalelor şi al leacurilor, aşa cum 1-a înţeles conştiinţa românească de la 1382 la 1775, limita primului volum al operei. Este mai mult o lucrare de morfologie culturală – decât o operă strictă din domeniul istoriei medicale. Aceasta o face şi mai preţioasă şi aproape indispensabilă pentru un nespecialist care vrea să-şi construiască imagini precise asupra istoriei mentalităţii româneşti.

[după voi. Inslui Euthanasius, ed. Fundaţiilor Regale pentru literatură şi artă, Buc., 1943, p. 162-169].

„SFAT CELUI CARE MERGE LA RĂZBOI'

Într-o scrisoare din 28 iunie 1854, Alexandru Haşdeu sfătuia pe fiul său, Tadeu-Petriceicu Haşdeu, cum să se poarte în război. Tânărul Tadeu (care nu-şi schimbase încă numele în Bogdan) intrase de curând în armata rusească – şi părintele său nu înceta să-i poarte de grijă, trimiţându-i bani, sfaturi.

— Încurajări. Dar, iată fragmentul care mi se pare într-ade-văr semnificativ.

„La Criste (probabil, Vasile Criste, un cunoscut boier basarabean, prieten cu familia Haşdeu) ani găsit un caiet, scris rnoldoveneşte: Sfat celui care merge la războiu. Trebuie să fie o compoziţie din timpuri vechi, de atunci când moldovenii mergeau la război. Iată un pasaj remarcabil: „dacă vrei ca glonţul duşman, să-ţi cruţe viaţa în toiul luptei, păstrează curăţenia trupului, fii cast, nu-ţi spurca trupul şi mergi la război cu tot atâta sfinţenie cum mergi la primirea sfintelor taine *, la împărtăşania cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos l Etc. Ia cunoştinţă de acest sfat al experienţei strămoşilor noştri” (din Jurnalul intim al lui B. P. Haşdeu, tradus din ruseşte şi publicat de E. Dvoicenco, începuturile literare ale lui B'. P. Haşdeu, 1936, p. 224).

Nu ne interesează, aici, filiaţia istorică a acestui Sfat către cel care merge la războiu. Am reprodus fragmentul de mai sus pentru a-i înlesni o cât mai largă circulaţie. El merită în-tr-adevăr să fie cunoscut şi meditat. Nu numai pentru că pune în. Lumină „experienţa strămoşilor noştri”, cum credea Alexandru Haşdeu, ci mai ales pentru că trădează caracterul extra-profan, sacru, al luptei şi războiului.

S-ar putea, fireşte, găsi o seamă de fapte etnografice pentru a fixa „originea magică” a acestei castităţi şi purităţi pe care „strămoşii noştri” o considerau necesară pentru a avea noroc'ân război, într-adevăr, la foarte multe „triburi sălbatice”, războinicii – ca şi vânătorii sau pescarii – - trebuie să păstreze castitatea de câte ori pornesc într-o nouă expediţie. Castitatea, în ea însăşi, are o valoare magică. A fi cast înseamnă a suprima, într-un anumit sens, condiţia umană: înseamnă, în orice caz, a depăşi o stare profană. Cel dinţii, şi cel mai important instinct – este instinctul sexual. Suprimarea lui definitivă (ascetism) sau suspendarea lui temporară (castitate impusă de război, doliu, calamităţi etc.) – - anulează condiţia umană. Omul cast concentrează un rezervor de „forţe magice” care fructifică orice acţiune în care se angajează. Dacă pleacă la pescuit sau la vânătoare, prada va fi bogată; dacă merge la

* Sadoveanu afirmă în Fraţii Jderi că Ştefan cel Mare ajuna înaintea fiecărei bătălii şi că această disciplină ascetică o impunea întregii armate.

Război, va fi apărat de săgeţile duşmane, iar armele sate Ki vor atinge întotdeauna ţinta.

Dar, dincolo de aceste „origini magice” (uneori, contestabile) ale castităţii războinicului – se întrevede semnificaţia ei metafizică. Războinicul adevărat – eroul – depăşeşte şi el condiţia umană, întocmai ca şi preotul sau ascetul, Piecând la luptă, războinicul iese din starea profană, depăşeşte valorile vieţii biologice, psihologice şi sociale în care se afla angrenat pi n ă atunci.

Eroul, ca şi preotul, este un ins care sacrifică. Lumea gre-co-romană acorda războiului o valoare sacră; îi identifica, adică, unui sacrificiu ritual. Victorioşii erau bărbaţii care sacrificau vieţile duşmanilor; întocmai cum saeerdoţii sacrificau, pe altar, animalele necesare ritului. Dar acest sacrificiu nu poate fi realizat decât după prealabile purificări; altminteri, animalul jertfit rămâne pur şi simplu un animal înjunghiat. Deci, întocmai ca şi preotul care se pregăteşte de un sacrificiu, şi păstrează o prealabilă castitate – iar în tot timpul ritualului este purificat, adică izolat de orice stere profană – războinicul trebuie să păstreze, de asemenea, în tot timpul luptei (al „sacrificiului”), puterea rituală.

Dar asemănarea între războinic şi preot (pe un nivel superior, erori şi sfânt) este şi mai adâncă. Nu numai impuritatea (şi îndeosebi impuritatea sexuală) caracterizează condiţia umană, profană. Ci şi pasiunea, dorinţa, ura etc. Eşti „omtt întru-cât doreşti să se întâmpie anumite lucruri în folosul tău; sau, cum spune Bhagavad-Gitâ, întrucât doreşti fructul faptelor tale (phalatrishna). Eroul, ca şi sfintui, depăşeşte această phalatrishna; realizează, cum se spune, phalatrishna vairagya, „renunţarea la fructul acţiunilor sale„. Eroul, ca şi sfâmtul, nu cunoaşte nici pasiunea, nici ura, nici dorinţa, EL este „placid44, „indiferent”. Sfântul nu urăşte nimic şi pe nimeni. Iar eroul nu-şi urăşte adversarul. Nu mai are nici un criteriu individual. Nu mai cunoaşte decât regulile obiective ale luptei – care corespund legilor obiective ale unui ritual.

De aceea, „victoria” pe care o realizează eroul este o stare, nu un eveniment. Eroul e „victorios” chiar în timpul luptei şi rămâne victorios chiar dacă pierde în bătălie. Tradiţia luptei ca un sacrificiu în care războinicul împlineşte rolul sacrificatului sau al sacrificăritului – s-a păstrat, cum am văzut, până în Moldova eroică. Şi s~a păstrat cu o uluitoare precizie: „mergi la război cu tot atâta sfinţenie cum mergi la primirea sfintelor taine”, înţelesul frazei acesteia nu se leagă numai ele puritatea rituală – ci şi de transformarea morală pe care trebuie s-o dobândeşti plecând la luptă.

La primirea sfintelor taine nu te duci numai „purificat*6

_ci şi îmhlmzit; te duci eu dragoste, iiitând cele omeneşti, depăşi*”^ orice element pasional. Aşadar, plecând la război, trebuie să uiţi orice po. Limă. Nici un iei de ură sau de frică no: r<: i; uie' să tulbure mintea războinicului.

[după voi. Fragmentarium, Kditura „Vre-iw: a”, 1939, p. 63-68].

3. SOCIOLOGIE

REALITĂŢI ROMANEŞTI

Se găsesc la Inciemina noastră ci te va fapte asupra cărora actrebui să se atragă necontenit atenţia. Şi aceasta pentru simplul motiv că faptele de care vorbim sunt necontenit rău interpretate, necontenit alterate.

Să începem cu cel mai bogat în consecinţe, deşi cel mai puţin cunoscut: continuitatea spiritului românesc – în instituţii, în viaţa sufletească, în creaţiile ghidului. De la folclor la Eminescu şi Lucian Blaga; de la arta populară (cu rădăcinile în preistorie) la Brâncuşi şi George Enescu; de la apocrifele şi legendele populare la Creangă şi Liviu Rebre*anu – succesiunea „românească” este neîntreruptă. Vor fi existând, fireşte, epoci de obscurizare a acestei continuităţi, momente neistorice, de „iesire-din-fire”' (multe din ele, necesare pentru vremea lor – primejdioase numai când s-au permanentizat). Dar o sincopă definitivă n-a existat niciodată. (Literatura şi plastica noastră „cultă” a căutat mereu prezenţa artei populare, rădăcinile sale spirituale. Şi în acest caz a izbutit să fie şi artă universală – şi artă specific românească. Fireşte, prezenţa artei populare – contact direct cu experienţa folclorică, cu viaţa sufletească a unei colectivităţi – nu înseamnă imitarea modelelor populare, calchierea unor forme perfecte de expresie, dar nefertile ca izvor de inspiraţie.) Am scris în repetate rânduri asupra acestei confuzii între „prezenţa folclorică şi imitarea temelor sau a lexicului folcloric; confuzie care a condus la plastica Rodicăi, la „Chemarea Codrului”, la stilul Brumărescu şi la sămănătorism (în aspectele sale inerte).

FCultura românească prezintă un avantaj unic faţă de celelalte culturi europene: clasicii literaturii româneşti sunt accesibili oricui, pe tot cuprinsul ţării. Orice ţăran se desfată as-cultând (dacă nu ştie să citească) pe Creangă. Orice ţăran. Lucrul ăsta nu-1 veţi mai întâlni nicăieri în Europa. Nu e vorba, numai, de continuitatea legislativă pe care o putem observa între literatura vorbită st cea scrisă – dar şi de conţinutul artistic şi intelectual. Amintiţi-vă că La Fontaine nu poate fi înţeles pe tot cuprinsul Franţei. Amintiţi-vă de asemenea că literatura italiană cultă – cum a demonstrat atât de categoric Borgese – este inaccesibilă, în totalitatea ei, maselor populare, prin acel caracter aulic, superior, umanist care îi e specific. Ce să mai spunem de ţări ca Norvegia, a cărei literatură cultă se scrie de sute de ani într-o limbă străină, daneza; a cărei limbă vorbită în straturile urbane, fiind daneza, n-are nici un punct de contact cu limba poporului, care vorbeşte norvegiana. Este incontestabil, deci, că, din acest punct de vedere, literatura românească nu are de ce să se teamă; continuitatea de la folclor la Lucian Blaga se verifică şi ca lexic, şi ca tematică.

Aceasta ne sileşte să afirmăm un lucru care ar părea, cel puţin la prima vedere, paradoxal. Anume: fcă elitele creatoare ale României moderne sunt singurele care au dreptul: a succesiunea clasei ţărăneşti. De orice alt element social s-ar putea dispensa România, în afară de ţărănime şi de elitele creatoare. Istoria adevărată a „romanităţii” ar fi putut exista fără nicf una din clasele crescute în ultima sută de ani. Nici burghezia, nici proletariatul n-au rupt continuitatea „stilului românesc”. Burghezia, nici proletariatul n-au putut crea valori universale în afară de cadrele în care s-au exprimat intuiţiile rurale, cadre care au fost reluate de artiştii şi intelectualii moderni, şi pe care le regăsim şi la Eminescu, şi la Pârvan, şi la Blaga, şi la Brâncuşi, şi la Liviu Rebreanu. Observaţi că toţi marii creatori români moderni, deşi au folosit intuiţii rurale, folklorice – n-au aparţinut clasei ţărăneşti. Eminescu a fost fiu de boiernaş, Pârvan fiu de burghez, ca şi Enescu, ca şi Blaga, ca şi Rebreanu. Elita creatoare a României moderne nu este, deci, expresia directă a clasei rurale. Ca nişte adevăraţi şefi spirituali ai unei naţii, creatorii de valori româneşti s-au ivit din toate clasele sociale ale acestui pământ. Ei nu exprimă însă sufletul unei clase. Ei exprimă geniul unei naţiuni. Fii de burghezi sau de boiernaşi, atunci când au creat într-adevăr valori universale au uitat intuiţiile adunate de experienţa colectivă a neamului întreg) Burghezia şi proletariatul au putut lua fiinţă în desfăşurarea societăţii româneşti. Geniul burghez sau proletar nu s-a ivit încă. Şi aceasta pentru simplul motiv că adevăraţii creatori spirituali n-au fost niciodată haut-parleurs ai clasei lor. Aceea, dacă ar trebui să simplificăm la absurd şi să ne întrebăm care ar fi singurele clase creatoare şi absolut necesare României, am răspunde: ţărănimea si, elitele intelectuale. Aceste elite care, încă o dată, au singure drept la succesiunea clasei ruralei

Dar să ne înţelegem. Să nu confundăm „intelectualul” cu ^belferul„, aşa cum vor să confunde teoreticienii români ai lui „politique d'abord!„. De câte ori am scris despre „intelectuali„ şi am fost criticat pentru asta (fără a fi întotdeauna numit, fireşte) – am observat că se confundă cu voinţă şi rea-cre-dinţa „intelectualul„ cu „belferul„. Asemenea confuzii dovedesc şi discernământul şi armele de luptă ale susţinătorilor primatului politic. Limba română a păstrat destul de clar – ca şi celelalte limbi romanice – sensul termenului de intelectual: intus legere, a ceti înăuntru, a vedea în întuneric, a prevedea. Nu e locul aici (voi reveni asupra acestei controverse) să stabilesc meritele şi destinele „intelectualului„. Dar e uşor de înţeles că „a ceti înăuntru„, a vedea în întuneric, a configura realitatea, a preceda evenimentele – toate aceste funcţiuni dramatice şi vitale n-au nimic de a face cu laşitatea, suficienta şi abstractismul „belferilor„. Aceştia din urmă sunt bieţi semidocţi confuzi, superstiţioşi şi burghezi; sunt, într-adevăr, singura specie de „intelectuali” produsă de burghezie. Confuzia între belfer şi intelectual, între creatorul de valori spirituale şi mediocrul repetitor de catedră – este dovadă ori de ignoranţă ori de rea-credinţă.

Lântorcându-ne la discuţia noastră, să amintim că atât ţărănimea cât şi elitele spirituale au păstrat continuitatea tradiţiei şi a stilului „românesc” şi din alt punct de vedere. Este şi în structura ţăranului şi în acea a „intelectualului” o orientare realistă. Şi unii şi alţii sunt realişti, adică înclinaţi către ex-vperienţă, către detaliul concret, către autenticitate şi dramă.) Cele dinţii şi cele mai grave scheme şi metode abstracte le-au introdus în cultura românească politicienii,. ^oamenii practici„ (adică „oamenii care practică greşelile înaintaşilor noştri„). Teoreticienii politici de astăzi au cutezanţa să acuze pe „intelectuali” de abstractism – asta după ce au practicat o sută de ani cele mai extraordinare şi mai nocive abstracţiuni (drepturile omului, partide, legiferări, contracte, reprezentanţe, etc.). Chiar schemele curentelor extremiste sunt oreaţiuni abstracte; L se învaţă oamenii să reacţioneze automat, tq o mare masă> & se împarte realitatea concretă şi multiformă în ciouă mari părţi 1 abstracte (ai noştri, ai lor – ei şi noi – dreapta şi stingă etc.); se folosesc formulele în locul analizelor reale se creează reacţii şi stlmulenţi de laborator.

— Meşterul Manoâe

Realismul ţăranului şi al intelectualului opune în faţa acestor scheme abstracte şi a acestor gândiri de lozinci, practica experienţei zilnice, dramaticul unei existenţe autentice, în veşnică luptă cu iraţionalul (aceste două grupuri sunt singurele care dau valori iraţionalului){Ţăranii şi-au verificat fiinţa lor istorică în luptele pentru păstrarea pământului strămoşesc, în rezistenţa lor faţă de atâtea forţe cosmice, biologice, economice, sociale/Intelectualii, elitele creatoare ale acestui neam, adunaţi din orice clasă socială, având între ei nu realităţi de grup social şi raporturi de breaslă – aceşti intelectuali au şi ei o menire istorică. Poate fi vorba, chiar, de o nouă verificare a resurselor poporului nostru, a drepturilor sale la viaţă şi la supravieţuire. F î)

(Ţăranii au apărat pământul şi neamul. Intelectualii apără drepturile spiritualităţii noastre, autonomia ei, valorile ei universale, omeneşti. Misiunea istorică a unui grup este verificată de două lucruri: 1) de puterea cu care ştie să-şi apere pământul, libertatea şi drepturile; 2) şi de vigoarea cu care creează valori. Clasele sau grupurile care îndeplinesc aceste funcţii sociale sunt singurele care se pot numi grupuri vitale, fără de care o naţiune risca să dispară din istorie, *\par f „Vremc-vS

Ifi hmlc, p. 6J, SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ

Alături de „Ephemeris Dacoromâna”', somptuosul buletin al Şcolii Române din Roma, „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma socială” este poate cea mai de seamă publicaţie ştiinţifică românească. Judec o publicaţie ştiinţifica nu numai după conţinutul ei, ci mai ales după spiritiJ, i-aş spune „profetic”, care îi orientează cercetările. Să ne înţelegem: nu e vorba despre un profetism romantic, crispat, „naţionalist”, ci despre (insti. Nctul acela al ghicirii unor realităţi rămase până acuma ascunse, al anticipării unor metode, al curajului de a începe ceva, nu numai de a bate drumurile altora, de a continua pe alţiLJ

„Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma socială”, pentru simplul motiv că o alcătuită în bună parte din studiile şi documentele unor cercetători tineri, bine pregătiţi, care au lucrat câţiva ani pe teren (celebrele „monografii” ale Seminarului de Sociologie din Bucureşti, de care r ide a atâta lume) – se înalţă dcc: ^;„; jn primul rang al publicaţiilor ştiinţifice româneşti, întâlie st? Între paginile ei, mai întâi, o metodă de iticru; ştii bine eu ce ai {je a face, vezi cum se lucrează, vezi mai ales cit ele superficial se lucra mai înainte (in folkior, de pildă), Întâlneşti apoi o vastă documentare, adunată direct din viaţa rurală româneasca. Dacă putem spera să ştim vreodată ce e aceoa specific românesc*, ce e „sufletul romanesc”, apoi fără îo-doială numai prin metoda aplicată de secţia monografică a Institutului Social Român o vom putea şti.

Pluteam până acum în vint; fiecare improviza teorii de la masa eu cărţi a Bibliotecii Academiei; fiecare ştia ce e cu acest popor român, cum trăiesc şi ce cred ţăranii români. Epoca aceasta de romantism târzielnic (ţine de la AL Russo) a fost depăşită şi în sociologia rurală românească, datorită în bună parte echipelor de monograf işti, după cum a fost depăşită în istorie (cu „Noua Revistă Istorică”), în lingvistică (nGrai şi Suflet„, „Bulk-tin Linguistique„), în folkior („Arhiva de folkior*-). Este o lichidare pe toate fronturile a vechilor valori şi metode. Ceea ce e îmbucurător este faptul că „Arhiva Socială” – cea mai curajoasă, cea mai masivă, singura care defrişează cu adevărat un terenvirgin – este scrisă de tineri. D. profesor Guşti rămâne, sub această privinţa, o rară excepţie în ştiinţa românească. D-sa a încredinţat tinerilor săi colaboratori tot ce putea încredinţa un director de Institut. Alături de „Ephomeris”, „Arhiva Socială” dovedeşte că tinerii se pot distinge şi în ştiinţă tot atât de mult ca şi în literatură şi în filosofic.

Există, la unii intelectuali mai vârstnici, o anumită superstiţie a genialităţii în ştiinţă. Mi-amintesc că acum vreo trei ani d. N. Davidescu scrisese, chiar în această, foaie, un articol în care punea la punct veleităţile „tinerei generaţii” cu o 5n-trebare cam de acest fel: „ce-aţi dat până acum în ştiinţa? Arătaţi-mi vreo descoperire făcută de un tânăr savant român, spunoţi-mi numele unui medic tânăr, sau al unui chimist sau matematician*4. O întrebare foarte la locul ei, dar care porneşte dintr-o mentalitate individualista, care crede în genialitate şi în,. Descoperiri”. Ceea ce preţuiesc în „Arhiva Socială” este tocmai depăşirea acestei mentalităţi, înlocuirea ei prin cooperaţie, prin lucru colectiv (echipe de monograf işti, fise adunate de zeci de studenţi); crearea unei metode de înţelegere a realităţilor rurale, iar nu descoperirea unui document inedit, sau a unei „legi” bune pentru 30-40 de ani; într-un cuvânt, recunoaşterea de fapt a realităţii ca atare, iar nu izolarea ei în fragmente pentru a „descoperi” o lege sau o interpretare nouă.

Felul acesta de a lucra conduce Ia o înţelegere pe care ştiinţa socială de până acum nu o putea avea. „Monografia” a fost cel dinţii pas către ştiinţa prin colaborare, ştiinţa cooperată; şi e remarcabil că aceiaşi tineri care s-au format acolo, în spiritul acesta nou, s-au manifestat şi la Şcoala de Statistică, la Institutul de Conjunctură, la„Criterion”, adică în singurele încercări de ştiinţă cooperată pe care le cunoaşte cultura românească.

Înţelegi valoarea unei lucrări numai când ai nevoie de anumite fapte, de o anumită metodă pe care trebuie s-o cauţi în acea lucrare. De aceea e greu de vorbit despre ultimul volum al „Arhivei Sociale” (Anul X), un imens tom de peste 1000 pagini, care cuprinde neînchipuit de mult material, bine distribuit. Este greu pentru că trebuie să te intereseze o anumită problemă (economia rurală, artă, folclor etc.), pe care s-o poţi verifica în acest magazin voluminos. Fiecare cititor îşi va face singur verificarea şi singur va înţelege cât de altfel apare viaţa unui saţ românesc după cetirea a cel puţin două studii. D. H. H. Stahl spunea odată, la o conferinţă, că se cunoaşte mai bine structura şi viaţa unui sat indian decât a unui sat românesc, încep să-i dau dreptate.

[„Cuvbitul”, 10 a”g. 1833, p^ l J.

MUZEUL SATULUI ROMANESC în cuvântarea de inaugurare, a Muzeului Satului, d. prof. D. Guşti a spus: w. N-a. M avut înainte pilda muzeelor în aer liber din ţările nordice, Skansen, Bigdo sau Lilleharnmer. Ele sunt, pentru noi, în prea mare măsură romantice şi prea etnografice, cu luare aminte mai mult asupra „valorilor44 şi „pieselor„ muzeale, decât a omului de astăzi şi a mediului şi faptelor lui de toate zilele. Muzeul nostru nu este un muzeu etnografic, ci este un muzeu social”. Nu ştiu dacă sutele de mii de vizitatori ai „Lunii Bucureştilor” se vor fi pătruns, de la cea dinţii cunoaştere a Muzeului, de această fundamentală deosebire. Cred însă că impresia de „realitate românească”, de „autenticitate” a fost copleşitoare pentru toţi. Rareori ss poate desprinde atâta organizaţie şi o atât de firească frumu-scţe dintr-o încercare de sinteză făcută cu mintea şi cu mina omului. Deşi întâlnim aşezări din regiuni atât de diferite – Ţara Oaşului şi Argeş, Bărăgan şi Banat, Bihor şi Ilfov – totul se leagă, se ţine strâns şi alcătuieşte laolaltă icoana unei fermecătoare civilizaţii ţărăneşti. D. H. H. Stahl nu exagerează afirmând (Sociologie -românească, nr. 5, p. 30) „că reprezentam cea mai mare şi mai întinsă civilizaţie ţărănească din câte se află”. Experienţa pe care echipierii Fundaţiilor Regale au lăcut-o, petrecând, o lună de zile în mijlocul celor 130 de meşteri aduşi din atltea regiuni. Româneşti, este de o excepţională valoare. Studenţii şi tinerii >. Cărturari au putut vedea că, ^toţi sătenii aceştia, de. Oriunde ar fi, din Basarabia sau Banat, din Maramureş sau din Dolj, se înţeleg unii cu alţii: vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi feluri de a preţui viaţa. şi de a pricepe frumosul, acelaşi fel de a-şi întemeia gospodăria, în -ciuda faptului că n-au un şablon de imitat şi, deci, nimic nu este leit cu altceva, ci totul este viu, spontan, puternic, întocmai ca viaţa însăşi” (H. H. Stahl, articolul citat).

Această fundamentală unitate -~ pe care spontaneitatea şi iniţiativa fiecărei regiuni nu o alterează ci, dimpotrivă, o însufleţeşte – nu este mimai o mândrie a civilizaţiei noastre ţărăneşti; ea ne ajută să înţelegem toate celelalte fenomene spirituale româneşti, fie colective, fie individuale, în Muzeul Satului, uluitoarea unitate a limbii româneşti – singura limbă romanică fără dialecte – se explică şi se ilustrează de la sine. Este o permanentă forţă spirituală centripetă în orice fenomen românesc înregistrat de istorie; forţă care menţine unitatea neamului, unitatea limbii, unitatea vieţii religioase.

Alcătuindu-se pe imense suprafeţe teritoriale, din Balcani şi până în Tatra, de la Adriatică şi până dincolo de Nistru, neamul românesc nu cunoaşte, totuşi, nici o abatere masivă de pe axele sale centrale. Dimpotrivă, şira spinării – cum s-a spus – rămâne necontenit aceeaşi: munţii Carpaţi. Unitatea structurii sociale nu slăbeşte chiar când vecinii sunt de o altă rasă şi au un alt ritm istoric. Cei dintâi fondatori de state în aceste părţi ale Europei, românii dovedesc necontenit o neistovită unitate în toate organismele statale pe care le creează, în privinţa „influenţelor”, lucrurile sunt şi mai impresionante. Dacia a fost, din toate timpurile preistorice şi protoistorice, o regiune traversata de cele mai puternice civilâzaţii-europene şi răsăritene, în timpul formaţiei neamului roma-iiesc, „influenţele” au continuat să se exercite din toate părţi î e – şi ele nu s-au stins niciodată, nici până în vremurile do azi. Influenţe care prindeau în sfera lor do acţiune clasa stăpânitoare (de ex. Stilul de viaţă angoviri, slav, bizantin) sau clasa ţărănească (bunăoară, bogomilismul). A-sj fi păstrat unitatea vieţii sociale şi sufleteşti după ce a asimilat atâtea curente spirituale este cea mai definitivă verificare a forţei de creaţie de care dispune neamul românesc.