Mit şi psihanaliză în epopeea lui Ghilgameş
Yüklə 25,78 Kb.
|
| LITERATURĂ ROMÂNĂ SI COMPARATĂ Mit si psihanaliză în epopeea lui Ghilgames Asist. univ. Marius NICA Universitatea Petrol-Gaze, Ploiesti The paper deals with the symbolic structures depicted in the ancient text of the Epic of Gilgamesh. We divide the epic story into the four stages a human being can be found during a spiritual development. Thus, Gilgamesh suffers an initiation process that brings him from the profane condition to that of the initiated. Moreover, we have realized an allegory between the heroic couple Gilgamesh – Enkidu and the psychological types animus – anima as they are presented by C. G. Jung. The two heroes may be perceived as symbolic images of the psychological duality that governs the human world and therefore, their “journey” stands for the dynamic balance of the concepts animus/ anima. Datorită vechimii motivelor si simbolurilor ei, Epopeea lui Ghilgames reprezintă opera cea mai importantă a geniului semitic si una dintre cele mai valoroase scrieri ale literaturii universale. Lucrarea îl prezintă pe istoricul rege al Urukului, Ghilgames, asumându-si o odisee ce în final va revela eternul conditiei umane, construind astfel un tablou succint si totusi esential al bucuriilor si suferintelor omenesti. Eroul traversează pe parcursul celor 12 tablete ale epopeii o serie de evenimente cu rol initiatic, fiecare dintre ele marcând o „trecere” spre desăvârsirea spirituală, spre o mai amplă asumare a sacrului. Lucrarea se deschide cu imaginea lui Ghilgames, rege tiranic în cetatea Urukului, înclinat spre excese bahice si erotice. Se poate vorbi acum despre o trăire de către erou a conditiei profane, marcată de primitivismul comportamentului social si am putea afirma chiar politic (referindu-ne la sensul etimologic al termenului). Nemultumiti, locuitorii Urukului se plâng zeilor, iar acestia hotărăsc că singura solutie pentru îmblânzirea caracterului lui Ghilgames este prietenia cu o fiintă asemănătoare lui. Plămădit din lut si căpătând viată din răsuflarea zeitei Aruru, Enkidu este cel care va initia – constient sau nu – întreaga actiune a epopeii. Jumătate animal, jumătate fiintă omenească, Enkidu este „domesticit” de o curtezană si adus în cetatea Urukului pentru a-l întâlni pe Ghilgames. Întâlnirea cu Enkidu are un efect hotărâtor asupra regelui tiran, care suferă acum o primă transcendere. Episodul întâlnirii si prietenia lui Ghilgames cu Enkidu au rol initiatic, transferând existenta celui dintâi dintr-o conditie profană într-o conditie eroică marcată de dorinta faimei si a recunoasterii sale ca rege viteaz si netemător în lupte. Puterea (kratos) si bărbătia lui Ghilgames se exercită acum în fapte eroice aparent fără nici o motivare (defrisarea pădurii de cedri si uciderea uriasului Humbaba), culminând cu atitudinea de trufie si orgoliu nemăsurat în fata zeitei Istar, care îl îmbiase pe erou cu o existentă alături de ea. Drept pedeapsă, este plăsmuit Taurul Ceresc, care ar fi trebuit să îl omoare pe Ghilgames, însă Enkidu ucide animalul si o batjocoreste pe Istar, fapt ce va atrage însă mânia zeilor. Drept urmare, acestia hotărăsc să îl piardă pe unul dintre cei doi eroi. Iar cum Ghilgames era jumătate parte divină, Enkidu este cel care va plăti pentru îndrăzneala de a se fi opus vointei zeilor. Moartea sa declansează în Ghilgames o schimbare de atitudine (metánoia) ce va aduce cu sine constiinta conditiei umane a efemeritătii acesteia. În acest moment, regele Urukului nu mai poate fi satisfăcut de aventurile eroice, care până atunci constituiseră baza existentei sale, si, după moartea prietenului său, îsi asumă o conditie ascetică. El va rătăci astfel în căutarea unei motivatii a existentei omenesti si a unei posibile solutii în fata mortii. De acum în colo, periplul său va deveni eminamente spiritual, toate actele sale nemaifiind altceva decât modalităti de stăpânire a fiintei sale interioare, de aflare a sacrului. Asumându-si noua conditie, Ghilgames va pleca în căutarea lui Uta-napistim, supravietuitorul potopului, pentru a afla de la acesta taina nemuririi. Va cunoaste astfel un parcurs initiatic pe parcursul căruia este supus la diferite probe si încercări (trecerea prin tunelul din muntele Masu, traversarea apelor mortii). Chiar ratând unele dintre acestea, lui Ghilgames i se oferă sansa de a găsi planta ce i-ar putea prelungi viata, însă tragedia se întâmplă: el nu realizează ultima si cea mi importantă conditie pe care ar fi trebuit să si-o asume: conditia initiatului, a „sfântului”. Nu este în stare – datorită probabil ratărilor anterioare – să sesizeze valoarea clipei, instantaneitatea extazului (sau, mai bine spus, a enstazului) în momentul contactului cu sacrul. Eroul trăieste astfel esecul de a nu putea accede la o ultimă realitate în care si-ar fi găsit răspuns si rezolvare întreg zbuciumul căutării sale. Dar toate acestea trebuiau să se întâmple; Ghilgames era menit să rateze ultima initiere: doar astfel ar fi putut afla – si într-un final ar fi ajuns să îsi asume – eternul conditiei umane. Epopeea ar putea foarte bine să se încheie aici, dar există cea de a douăsprezecea tabletă, o „continuare” mistică a sirului de initieri la care a fost supus Ghilgames. Tabletă cu largi si profunde semnificatii (de care sperăm să ne ocupăm într-un studiu viitor), ea aduce cu sine un posibil echilibru si rezolvare a ratărilor precedente. Pe lângă imaginea de saman psihopomp pe care o transmite eroul, acesta pare să reitereze prin ritual un moment incipient al creatiei – probabil chiar a existentei sale ratate –, el realizând prin artă o re-creatie, o nouă manifestare a începutului (vezi episodul confectionării celor două instrumente muzicale). Acestea ar fi, pe scurt, semnificatiile traseului parcurs de Ghilgames în căutarea desăvârsirii sale spirituale. Să încercăm însă acum să observăm simbolurile ascunse în spatele „prieteniei” celor doi eroi: regele Urukului, fiintă umană cu atribute divine si Enkidu, cel creat de zei ca jumătate om, jumătate animal. Dacă am privi relatia celor doi din punct de vedere psihanalitic, am putea afirma că Ghilgames si Enkidu sunt cele două componente complementare ale unui psihism androgin. Să considerăm pe cei doi eroi ca simboluri, ca imagini ale celor două principii universale – masculin si feminin. Ei ar putea apărea atunci ca transpunere a tipurilor psihologice pe care C. G. Jung le numea animus si anima, dovedind totodată o relatie de strânsă complementaritate si reciprocă coordonare între ele. Jean Chevalier atrage pe bună dreptate atentia asupra faptului că raportul dintre masculin si feminin nu trebuie înteles exclusiv pe plan biologic incluzând astfel sexul individului. Astfel, vorbind despre distinctia masculin – feminin trebuie să ne plasăm pe un plan spiritual si să nu limităm semantismul termenilor la stricta exprimare a sexualitătii, căci ele nu sunt altceva decât două aspecte complementare ale omului. Tot Jean Chevalier afirmă faptul că „omul [bărbatul] si femeia nu sunt în întregime masculini si nici în întregime feminini. Omul comportă un element feminin si femeia un element masculin”. (2, I, p. 86 ) Însă Jung adânceste această problemă în momentul în care defineste termenii de animus si anima, arătând totodată interdependenta lor. Astfel, animus este definit ca personificarea unei naturi masculine în inconstientul feminin pe când anima devine elementul complementar, adică personificarea unei naturi feminine în inconstientul masculin. Cel dintâi (animus) ar subscrie o gândire logică, echilibru, rationalitate, pragmatism, pe când anima ar avea ca atribute gândirea intuitivă, natura nocturnă, fertilitate, receptivitate, pasivism. Revenind la Epopeea lui Ghilgames să încercăm a accepta faptul că cei doi eroi ar fi transpuneri „literare” (am putea la fel de bine folosi cuvântul „rituale”) a celor două concepte. Astfel, Ghilgames poate fi privit ca un animus ce se realizează în prezenta unui anima: Enkidu. Jacques Lacan este de părere că umanul, pentru a se constitui ca subiect, trebuie să aibă constiinta unui alter-ego, a unui altuia. Există o asa numită „înconjurare reciprocă” (perihoresis) în care constiinta fiintării nu apare decât în câmpul celuilalt (această idee este afirmată si de mistica crestină – vezi Cântarea Cântărilor). Întreaga existentă a regelui Urukului – asa cum ne este ea relatată – poate fi explicată prin raportul ce se naste între el si Enkidu; si nu atât un raport cât o reciprocă determinare între două constiinte de naturi diferite si totusi complementare. Gilbert Durand afirmă că există un schimb neîncetat „între pulsiunile subiective asimilatoare si somatiile obiective emanând din mediul cosmic si social” (3, p. 364). Aproximativ un astfel de schimb se realizează între subiectivismul lui anima (Enkidu) si obiectivismul lui animus (Ghilgames). Simbolismul cifrei 7 propune o clasificare a stărilor materiei si, mai mult decât atât, o definire si o circumscriere totodată a celor sapte trepte ale constiintei. Se poate afirma de aceea că Epopeea lui Ghilgames transpune literar cele sapte etape ale evolutiei unui psihic androgin. Prima s-ar constitui în constiinta corpului fizic, în care dorintele sunt împlinite în mod elementar si brutal. Analizând „grosso modo”, aceasta ar corespunde conditiei profane a lui Ghilgames, când acesta este stăpânit de excese în planul fizic al existentei. Este momentul în care animus prevalează într-un dezechilibru ce se cere ordonat. Este nevoie de contrabalansarea din partea lui anima, Enkidu fiind creat si convins de necesitatea întâlnirii cu Ghilgames, animus. Se constituie astfel cea de a doua etapă, cea a constiintei emotiei, în care pulsiunilor li se adaugă sentimentele si imaginatia, atribute ale femininului. În acest context, persoana (atitudinea obisnuită exterioară a individului) vine în contact cu imaginea sufletului, activul găsindu-si noi priorităti. Animus nu mai persistă în exacerbarea propriilor „calităti”, ci începe să devină influentat de existenta unui anima, în momentul în care nevoie de întâlnire, de stabilire a unui echilibru este simtită de ambele părti. J. Piaget vorbeste despre un „echilibru mobil”, de o „reversabilitate”, iar în cazul nostru acest lucru este perfect valabil: comportamentul lui Ghilgames începe să se contureze în prezenta lui Enkidu, pe când acesta va accepta si îl va sprijini pe regele Urukului în realizarea faptelor de vitejie. Cel de al treilea nivel, cel al constiintei inteligentei, aduce cu sine dorinta subiectului de a clasifica, de a rationa în ultim caz, dar avem de-a face cu o rationalitate încă mărginită si supusă criteriilor lui animus. Ghilgames îsi începe astfel seria de fapte eroice: defrisarea pădurii de cedri, uciderea lui Humbaba. El încearcă o ordonare a lumii, însă această ordonare are un caracter exclusiv profan, stiut fiind faptul că cedrul era valorificat ca totem în religiile vechi mesopotamiene. Enkidu încearcă să se opună gesturilor eroice ale lui Ghilgames, în cazul în care prin acestea s-ar fi realizat o antropomorfizare a sacrului. Căci anima este cel care înlesneste participarea masculinului la mistic, valentele sacre ale lumii fiind mult mai eficace dezvăluite prin intermediul celui dintâi. Probabil cea mai importantă etapă în evolutia acestui scenariu este cea care corespunde constiintei intuitiei, deoarece în acest moment încep să fie percepute relatiile cu inconstientul; este momentul în care se ia act de prezenta celuilalt în câmpul fiintării subiectului. Datorită îmbolnăvirii lui Enkidu, Ghilgames are intuitia dublului androgin, constientizează dualitatea animus – anima si relatia dintre ele. Tânguirile eroului demonstrează fără echivoc puternica influentă pe care o are posibila disparitie a unuia dintre cele două elemente care împreună alcătuiau un întreg psihologic bine definit. Prin elogiile aduse prietenului său, Ghilgames recuperează la un anumit nivel relatia sa cu Enkidu, el devenind constient de rolul pe care l-a avut acesta în existenta sa. În aceeasi măsură însă, Enkidu apare si el ca un termen al dublului, termen supus de asemenea influentelor: el plăteste pentru fapte săvârsite în prezenta lui Ghilgames. Căci dacă anima influentează actele determinate de rationalitate si gândire logică ale lui animus, relatia devine perfect valabilă si în sens invers, într-o interdependentă mai mult decât necesară. Odată cu moartea lui Enkidu, intervine cea de a cincea treaptă a constiintei si anume constiinta spiritualitătii, moment care marchează detasarea de viata materială. Într-adevăr, moartea lui Enkidu aduce cu sine o „rupere” a lui animus de anima, dar nu una totală: relatia dintre cele două „tipuri” – cum le numea Jung – continuă să existe, chiar dacă la alt nivel. Căci acum anima se „instalează” în subconstientul lui animus, continuând să influenteze activitatea si existenta acestuia. Comportamentul lui Ghilgames se schimbă, eroul asumându-si - sub influenta mortii prietenului său – conditia ascetică mai sus mentionată. Ar fi gresit să afirmăm că animus se desparte total de anima sau că acesta din urmă ar deveni inexistent si, deci, nesemnificativ pentru evolutia ulterioară a evenimentelor. La un anumit nivel de interpretare, anima ar putea fi asociat în acest moment al scenariului cu māya din filosofiile orientale; el devine forta ce actionează „din umbră”, influentând toate aspectele unei existente. Strâns legată de cea dinaintea ei, constiinta vointei urmează ca cea de a sasea treaptă în parcursul spiritual al lui Ghilgames. Cunoasterea se traduce acum prin actiune, aceasta identificându-se cu încercările de tip initiatic la care este supus eroul în rătăcirea lui către aflarea nemuririi. Pulsiunile transmise din subconstient de către anima au rolul de a motiva hotărârea lui Ghilgames de a pleca în căutarea unui răspuns dat conditiei umane. Ultima treaptă a scenariului pe care Ghilgames îl parcurge o constituie constiinta vietii. Întreaga activitate a eroului este acum îndreptată spre obtinerea mântuirii si a vietii vesnice. Încercarea de dobândire a plantei ce i-ar asigura nemurirea presupune anumite probe specifice riturilor de initiere, probe pe care însă Ghilgames le ratează. S-ar putea crede că „furia” cu care eroul îsi doreste nemurirea ar dezvălui egoismul acestuia, sau că anima ar fi fost uitat, animus actionând singur si independent de orice posibil dublu. Dar nu este asa: tocmai moartea lui Enkidu (retragerea lui anima în subconstient) face ca actiunile lui Ghilgames să aibă o explicatie foarte puternică. Ratând contactul cu sacrul, Ghilgames află – în cel mai tragic mod cu putintă – că nici unui muritor nu-i va fi dat darul nemuririi, aceasta rămânând un atribut al zeilor. Cu toate acestea, câstigul este imens: Ghilgames nu mai este dominat de primitivismul actelor, iar resemnarea sa capătă valente pozitive datorită unei profunde întelegeri a fiintei umane si, implicit, datorită constientizării conditiei sale de muritor. Anima îsi găseste l el o fericită „rezolvare” în actiuni ce sunt determinate nu doar de o constiintă a corpului fizic, a unor elemente logice manifestate dinamic, ci, mai ales, de pulsiunile pe care anima, retras acum în subconstient le transmite constientului. Gilbert Durand este de părere că „orice individ fiind ca atare un androgin psihofiziologic poate manifesta, atât în vise, cât si în proiectiile imaginare ale stării de veghe, o fantastică sexuală fără punct de contact cu sexualitatea sa fiziologică. Fiecare mascul e stăpânit de potentialităti reprezentative familiarizate, anima, si fiecare femeie posedă dimpotrivă un animus imaginar. ” (3, p. 365) În cazul scenariului pe care îl propune Epopeea lui Ghilgames, anima suferă în raport cu animus (sau, mai corect spus, în raport cu constientizarea sa de către animus) o evolutie ascendentă urmată de o regresie în straturi mai adânci ale psihicului. Astfel, anima apare prima dată pentru a aduce un echilibru necesar în activitatea brutală si exclusiv fizică a lui animus, continuând cu o constientizare a dublului androgin din partea ambilor termeni ai dualitătii, ca, în final, să se sfârsească cu o „rupere”, o retragere în subconstient a lui anima si o mai slabă perceptie a acestuia de către animus. Iată cum, pe parcursul unei deveniri umane, care ar putea fi considerată exemplară, cele două tipuri psihologice propuse de C. G. Jung si numite de Gilbert Durand „factori” se împletesc într-o perfectă interdependentă, dezvoltând astfel o sustinere reciprocă si o comună devenire în cadrul unui scenariu initiatic ce poate functiona ca paradigmă pentru întreaga existentă umană. Bibliografie:
Yüklə 25,78 Kb. Dostları ilə paylaş:
|