Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Teologia calvină.

Calvin a preluat în teologia sa multe din ideile reformatoare ale lui Luther, pe unele din acestea radicalizându-le la maximum.

Singura sursă cu valoare normativă pentru credinţă este Scriptura. Cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează prin cuvântul Bibliei nefiind nevoie de mijlocirea ierarhiei, care nu este infailibilă. Această cunoaştere - posibilă numai prin Hristos - conduce, după Calvin, la concluzia că în persoana Fiului lui Dumnezeu ni S-a dăruit divinitatea în întregime.

Spre deosebire de ceilalţi reformatori, Calvin admite - cum spuneam la începutul capitolului dedicat Reformei - hotărârile dogmatice ale primelor patru sinoade ecumenice, considerate ca o exegeză biblică. Tradiţia, ca şi cale a Revelaţiei, este respinsă de Calvin. Păcatul originar a adus concupiscenţa, aviditatea şi alte patimi, nimicind atât chipul, cât şi asemănarea omului cu Dumnezeu. Omul nu dispune de libertate, ci numai de voinţă. Mântuirea este posibilă numai prin graţia divină. Omul este neînsemnat şi păcătos, iar relaţia lui cu Dumnezeu este ca aceea dintre stăpân şi sclav. „Realitatea" aceasta este cu atât mai dureroasă, cu cât Calvin are convingerea ca Dumnezeu nu este iubitor.

Calvinismul a dus la extrem învăţătura despre predestinaţie, susţinând predestinaţia absolută. Chiar Adam şi Eva au fost predestinaţi din veci de Dumnezeu - susţine Calvin - să cadă în păcatul originar. Omul nu poate să-şi influenţeze destinul sub nici un fel; de vreme ce Dumnezeu a hotărât totul încă de la crearea lumii, nu se mai poate schimba nimic. Admite totuşi că, numai după moarte, omul ştie cine va fi mântuit şi cine osândit.

Mulţi dintre contemporanii lui Calvin se întrebau cum poate el predica un Dumnezeu care a creat păcatul şi-i pedepseşte pe oameni pentru faptele pe care El le-a hotărât a se petrece înainte de existenţa lor?

Această radicalizare 1-a încurcat pe Calvin care n-a putut oferi un răspuns satisfăcător la întrebarea: Dacă oamenii sunt predestinaţi, din veci, la rai sau la iad, ce rost au mai avut întruparea şi Jertfa lui Hristos?

Ca şi Luther, admite că adevărata Biserică este Biserica invizibilă, în componenţa căreia intră cei aleşi, adică cei predestinaţi (vii şi morţi), defăimând-o drept „comuniunea sfinţilor şi adunarea celor aleşi", dar recunoaşte şi Biserica vizibilă, alcătuită din enoriaşii aceleiaşi comunităţi parohiale. Conducerea Bisericii este încredinţată de Duhul Sfânt pastorilor, doctorilor Bisericii, bătrânilor şi diaconilor. Fiecare din aceste categorii avea îndatoriri speciale.

Unitatea Bisericii este asigurată de predică şi de doar două Sfinte Taine: Botezul şi Euharistia. Calvin defineşte Tainele drept „un semn prin care Dumnezeu ne întăreşte convingerea că El Şi-a întors faţa către noi, pentru a ne întări credinţa... Prin acest semn, Dumnezeu ne arată care este voinţa Lui.

Calvinismul admite Botezul pruncilor. Cât priveşte Euharistia, Calvin respinge transsubstanţierea catolicilor şi impanaţia lu­terană, apropiindu-se mai mult de Zwingli. Cel predestinat la viaţă veşnică primeşte, prin împărtăşire, pe Hristos real, în chip spiritual. Cel predestinat la pieire primeşte doar pâine şi vin. Calvin consideră că referitor la Euharistie nu rămâne decât să ne închinăm în faţa acestei Taine, pe care nici mintea n-o încape, nici graiul n-o poate exprima.

Deşi Calvin a insistat pentru necesitatea împărtăşirii mai dese, adepţii săi au practicat obiceiul cuminecării o dată la, trei luni sau în zilele marilor praznice. Cultul a fost simplificat foarte mult, păstrând doar predica, rugăciunea şi cântarea psalmilor, iar obiectele de cult au fost înlăturate complet.