Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Horosul sinodal a fost citit în cadrul celei de-a opta sesiuni a sinodului, întrunită la 23 octombrie în palatul Magnaura din Constantinopol în prezenţa suveranilor, şi a fost acceptat de participanţi. Horosul a fost semnat şi de către împărăteasa Irina şi de fiul ei, Constantin al VI-lea.

Tot în cadrul ultimei sesiuni au fost promulgate şi cele 22 de canoane ale sinodului al VII-lea ecumenic. Scopul acestor canoane a fost de a restabili ordinea în Biserica Răsăritului, tulburată de criza iconoclastă. Atenţie deosebită este acordată în aceste canoane drepturilor şi datoriilor episcopilor, ţinutei preoţilor şi monahilor, condamnându-se încercarea de obţinere a unor demnităţi bisericeşti prin mită. O importantă hotărâre înscrisă în aceste canoane este aceea ca toate bisericile să aibă sfinte moaşte.

Hotărârile sinodului VII ecumenic au fost acceptate în Răsărit. În Apus ele au ajuns la Carol cel Mare în traducerea defectuoasă trimisă de papa Adrian I. Regele francilor a cerut unor teologi de la curtea sa să cerceteze aceste hotărâri şi să alcătuiască un răspuns, din acesta rezultând vestitele Libri Carolini, care în mod curios condamnă atât sinodul iconoclast de la Mieria, cât şi sinodul al VII-lea ecumenic, şi declară că icoanele nu trebuie nici desfiinţate, dar nici venerate, venerare cuvenindu-se doar Crucii, Evangheliei, moaştelor şi vaselor liturgice, în ciuda încercărilor papei Adrian I de a îndrepta lucrurile, trimiţându-i lui Carol cel Mare o nouă traducere, de data aceasta corectă, a hotărârilor Sinodului al VII-lea ecumenic, atitudinea regelui franc a rămas aceeaşi şi ea a fost consfinţită de către sinodul ţinut la Frankfurt 794. Adversitatea politică a lui Carol faţă de Bizanţ a cântărit greu în adoptarea unei astfel de atitudini.

Împărăteasa Irina a domnit până în anul 802, când a fost detronată ca urmare a unei răscoale conduse de către Nicefor ministrul ei de finanţe, care era de origine arabă. Cu Irina s-a încheiat domnia împăraţilor din dinastia isauriană.

Nicefor a domnit până în anul 811, când a căzut într-o luptă cu bulgarii, fiind urmat la tron de către ginerele său, Mihai I Rangabe (811-813), tatăl viitorului patriarh Ignatie. Mihail a fost depus de o răscoală condusă de generalul de origine armeană Leon Bardas, care ca împărat va fi cunoscut sub numele de Leon al V-lea (813-820).

Sentimentele pro-iconoclaste, încă vii în provinciile răsăritene ale imperiului au reizbucnit odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea, când a început cea de-a doua fază a crizei iconoclaste (813-843),

Patriarhul Nicefor a fost depus, şi în locul lui a ajuns pe scaunul patriarhal Teodot, cel care a convocat în 815 un sinod iconoclast, în cadrul căruia au fost anulate hotărârile sinodului al VII-lea ecumenic şi au fost restabilite hotărârile sinodului de la Hieria.

Apărători ai Ortodoxiei au fost în această perioadă patriarhul Nicefor şi Sfântul Teodor Studitul, stareţul mănăstirii Studion din capitală, în scrierile lor îndreptate împotriva iconoclasmului, ambii au insistat asupra caracterului descriptibil al lui Iisus Hristos. Pentru Sfântul Teodor Studitul, un Hristos care nu ar putea fi descris nu înseamnă altceva decât un Hristos netrupesc. Realitatea întrupării Logosului constituie şi pentru ci argumentul principal, în ceea ce priveşte icoana Mântuitorului, el arată că aceasta nu este a unei naturi, a omului Iisus, ci a ipostasului divino-uman, a Logosului întrupat. „Semnificaţia Evangheliei creştine constă tocmai în aceea că Logosul şi-a asumat toate caracteristicile omului, inclusiv descriptibilitatea, şi icoana Sa este o dovadă permanentă a acestui fapt” Sfântul Teodor declară iconografia a fi o acţiune divină, întrucât pictorul în icoană - zugrăveşte un chip al lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu creându-1 pe om a aşezat în acesta chipul său.

Contribuţia specifică a Sfântului Nicefor Mărturisitorul a constat în accentuarea de către el a deplinătăţii naturii umane asumate de Logosul, deplinătate care include şi descriptibilitatea acestei naturi în Iisus Hristos, deci posibilitatea de a o înfăţişa în icoană.

Persecuţia lui Leon al V-lea a făcut multe victime şi atunci când acesta a fost asasinat în noaptea de Crăciun a anului 820, iconodulii au sperat că vor urma vremuri mai bune. Însă, politica iconoclastă a fost continuată de către împăraţii următori: Mihail al II-lea (820-829) şi Teofil (829-842). Mănăstirile au constituit şi acum ţinta principală a atacurilor, întrucât ele erau centrele rezistenţei ortodoxe.

Dar cinstitori ai icoanelor se aflau chiar şi în familia imperială. După moartea lui Teofil (842), soţia sa, împărăteasa Teodora, a rechemat pe ortodocşi din exil. În locul patriarhului iconoclast Ioan al VII-lea a fost ales Metodic, care fusese mărturisitor, suferind pentru ortodoxie.

Patriarhul Metodie a convocat un sinod la Constantinopol, care la 11 martie 843 a declarat valabile toate hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, a restabilit cultul icoanelor şi a anatematizat pe iconoclaşti. Episcopii iconoclaşti au fost înlocuiţi cu episcopi ortodocşi.

La sfârşit au fost anatematizaţi toţi ereticii, textul acestei hotărâri urmând să fie citit în toate bisericile, în flecare an în prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti. Cum măsura a fost luată în ajunul primei Duminici din Postul Mare, Duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei.

Ajunşi aici, ne dăm seama că întreaga problematică ridicată de criza iconoclastă nu a fost una de artă religioasă, ci de teologie. Dacă rezultatul nu ar fi fost cel pe care îl ştim, astăzi nu am fi avut numai o Biserică Ortodoxă fără icoane, fără moaşte, fără Monahism, ci întreaga teologie a Bisericii ar fi fost modificată. pentru că am văzut legătura dintre iconoclasm şi hristologie. În discuţie, în primul rând, era icoana Mântuitorului. Intr-un studiu de acum mai bine de 60 de ani regretatul Pr. Prof. Dr. Milan Şesan a arătat faptul că atât nestorienii, cât şi monofiziţii erau iconoclaşti în atitudine.

O altă primejdie prezentă în iconoclasm vizează raportul dintre spirit şi materie, cu implicaţii serioase pentru întreaga teologie sacramentală a Bisericii Ortodoxe, deci şi pentru învăţătura ei despre mântuire. Spiritualismul iconoclaştilor îi aşează pe aceştia în aceeaşi categorie cu maniheii şi cu gnosticii. Ideile maniheice despre incompatibilitatea dintre lumea creată, materiala şi Dumnezeu au fost combătute de la început de către Biserică, pentru că ele pun în primejdie întreaga învăţătură şi practică a Bisericii noastre, potrivit căreia elementele materiale sunt purtătoare şi transmiţătoare de har în cadrul Sfintelor Taine.

Prin victoria Ortodoxiei împotriva ereziei iconoclaste a fost evidenţiat din nou şi adevărul ca în procesul de mântuire este cuprins omul întreg în totalitatea sa psiho-somatică. Apărătorii Ortodoxiei au subliniat rolul trupului în procesul de mântuire, în primul rând al trupului lui Hristos. prin care se dobândeşte mântuirea, dar şi al trupului omului ca participant în aceasta împreună cu sufletul.

Angajarea Bisericii în eforturile pentru rezolvarea problemelor lumii contemporane, preocupare atât de importantă în viaţa Bisericilor Creştine, se întemeiază şi pe ceea ce s-a câştigat la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cel care a investit cu autoritate ecumenică învăţătura despre compatibilitatea dintre spiritual şi material, dintre Biserică şi lumea în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.