Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Constantin cel Mare şi Creştinismul

Părerile istorice despre Constantin cel Mare (306-337) variază mult. Pe când Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca Sfânt, iar cea Romano-Catolică recunoaşte că e „mare”, protestanţii şi unii cercetători profani văd în el doar un însemnat om politic, condus de interese personale şi de stat, care a servit Biserica pentru a şi-o aservi. Unii socotesc chiar nefastă pentru creştinism politica lui religioasă. Cercetătorii mai obiectivi recunosc că aceste aprecieri sunt unilaterale şi exagerate. Este interesant că cei care au criticat mai mult pe Constantin cel Mare au fost ostili creştinismului şi au scris despre el cu patimă şi idei preconcepute. Numeroşi istorici dintre cei mai severi şi mai obiectivi, însă, apreciază favorabil pe Constantin cel Mare, ca om de convingere religioasă.

Cât priveşte realitatea şi sinceritatea convertirii lui la creştinism, ea este evidentă, fiind mărturisită de el însuşi şi de contemporanii săi, şi confirmată în general de politica lui religioasă. Este sigur că înainte de toamna anului 312, când s-a produs schimbarea lui Constantin, religia lui era păgână: era cultul sincretist al soarelui, introdus de împăratul Aurelian, poate cu unele influenţe neoplatonice. Până la 312, Constantin la sigur nu se iniţiase în creştinism. Acelaşi lucru poate fi spus şi de mama sa Elena.

La 312, în timpul războiului cu Maxenţiu, schimbarea lui Constantin este mare şi incontestabilă. După istoricii creştini Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu, în ajunul luptei, ziua în amiaza mare, Constantin a văzut pe cer o Cruce luminoasă deasupra soarelui. Noaptea, în somn i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul crucii pe care a văzut-o ziua, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor ca să le servească drept semn protector în lupte. Victoria a fost de partea lui Constantin, consemnează Lactanţiu.

După câteva luni de la victorie, Constantin acordă libertate de cult generală, cu preferinţă şi stăruinţă pentru creştinism, singura religie netolerată până atunci în Imperiul roman. Actul din ianuarie 313, de la Milan, este nu numai un act de dreptate, ci şi de protejare şi favorizare a creştinilor. Constantin a apărat şi a susţinut în continuu creştinismul, declarându-l religio licita în Imperiul roman.

Atitudinea aceasta îngăduitoare faţă de creştini nu poate fi doar rezultatul unui calcul politic, cum au încercat să demonstreze unii istorici. Ceea ce aprecia el la creştini era valoarea lor morală şi mai ales aceasta a câştigat interesul şi simpatia lui faţă de creştinism. Cert este că schimbarea hotărâtoare a lui Constantin s-a produs în momentul psihologic din 312, în ajunul luptei cu Maxenţiu. Convertirea lui a fost reală şi binefăcătoare pentru creştinism.

Politica lui religioasă este caracterizată mai ales de câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milan, înfrângerea lui Liciniu, alegerea unei noi reşedinţe imperiale, convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325. prin edictul de la Milan, Constantin asigura nu numai libertatea, ci şi victoria creştinismului în imperiu. Chiar de la început Constantin scuteşte clericii creştini de obligaţia costisitoare a funcţiunilor municipale, favoare de care se bucurau preoţii păgâni. El acordă subvenţii importante pentru întreţinerea clerului.

Constantin cel Mare a început să înlăture din legile penale dispoziţii şi pedepse contrare spiritului creştinismului: răstignire, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu). S-a îmbunătăţit tratamentul în închisori, s-a uşurat situaţia sclavilor, s-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi, s-a modificat în spirit creştin legislaţia referitoare la căsătorie, la celibatari, la părinţii fără de copii, s-a îngreuiat divorţul, s-au pedepsit adulterul şi siluirea, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor.

De asemenea, Constantin a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, în 321, Duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, în care se permitea doar lucrul la câmp, ţăranii fiind încă mai mult păgâni. În această zi soldaţii asistau la slujbe. Încă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monogramul creştin. În funcţiuni înalte el numea pe creştini. Funcţionarilor păgâni li s-a interzis aducerea de sacrificii.

Cât priveşte cultul păgân, Constantin l-a tolerat, restrângându-l însă prin anumite măsuri. Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică.

Împăratul şi membrii familiei sale - mama sa Elena, soţia sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica Constantina- dădeau episcopilor îndemnuri şi mijloace materiale ca să repare bisericile sau să ridice altele mai mari.

Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul s-a văzut şi în alegerea unei noi capitale, în caracterul religios ce s-a dat acestui fapt şi în zidirea de biserici şi monumente în oraş. Împăratul s-a hotărât să părăsească definitiv Roma păgână şi să ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o capitală de Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele, atmosfera sa. Desigur hotărârea împăratului a avut şi alte motive decât cel religios ca: interese strategice, economice, dar dorinţa de a face din Bizanţ un oraş creştin este dovedită prin numeroase construcţii cu caracter religios. Mutarea capitalei a avut consecinţe importante în istoria imperiului şi a Bisericii. Se ridica un oraş cu unn mare viitor politic care punea în umbră vechea Romă şi avea să provoace nemulţămirea multora.

Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 pe lângă alte măsuri de interes bisericesc, dovedeşte de asemenea dorinţa lui Constantin cel Mare de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea creştinismului. Poklitica lui religioasă, urmată în general de fiii lui şi de succesorii acestora, cu excepţia lui iulian Apostatul (361-363), a făcut din creştinism, înainte de secolul al IV-lea, sub Teodosie cel Mare (379-395), religie de stat, iar din Ortodoxie, confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine un imperiu creştin.

Este adevărat că politica religioasă a lui Constantin a avut şi unele urmări defavorabile Bisericii. Împăraţii s-au amestecat în chestiunile religioase, şi-au impus chiar uneori voinţa; unii au susţinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat episcopi ortodocşi, au înlăturat de pe scaune ierarhi merituoşi. Au pătruns în creştinism oameni cu superstiţii păgâne şi cu moravuri lumeşti, nivelul general al vieţii morale a scăzut. În schimb a luat mare avânt monahismul, a cărui importanţă creşte considerabil în Biserică. Meritele creştine ale lui Constantin cel Mare sunt totuşi mari. Acordând libertate, ajutor şi privilegii creştinismului, el a făcut din Biserica creştină, dispreţuită şi persecutată, instituţia cea mai însemnată din imperiul roman. Fără sprijinul lui Constantin, Biserica avea să sufere încă mult timp. Ereziile hristologice, apărute chiar în timpul său, ar fi destrămat biserica, păgânismul cu ajutorul statului ar fi rezistat încă mult, mahomedanismul ar fi găsit creştinismul fără protecţia unui stat mare şi puternic. Cu ajutorul împăratului, Biserica creştină a intrat într-un „secol de aur”.

Împăratul însă, domnea într-o situaţie grea, în care, fără energie şi fără măsuri de apărare, tronul lui şi unitatea statului erau ameninţate. Greşelile politicii lui bisericeşti se datorează mai mult ierarhilor care l-au influenţat. El a pus asprime în unele din actele sale de suveran, a pedepsit sângeros, pentru motive de infidelitate politică şi pentru acte de trădare de stat, a ezitat în unele chestiuni bisericeşti, şi-a amânat botezul până aproape de moarte. Acestea însă nu pot face să se uite meritele lui.

Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginile Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai, 337. El a murit curând după aceea, la 22 mai, acelaşi an, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l „Cel întocmai cu Apostolii”.

La tron au urmat cei trei fii ai săi, Constantin II (337-340), Constanţiu (337-361), Constans (337-350). Din 350, Constanţiu a domnit singur ca împărat până în 361, când i-a urmat Iulian Apostatul (361-363), care a încercat zadarnic să facă din nou din religia greco-romană, o religie favorizată a Imperiului.