Controverse şi schisme
Disputele pascale
Aria extinsă de răspândire a creştinismului, multitudinea popoarelor care au primit în parte creştinismul, diversitatea tradiţiilor locale care se interferau cu învăţătura şi practica liturgică a Bisericii, au creat condiţii favorabile formării unor tradiţii creştine locale care au dus cu timpul la discuţii şi neînţelegeri mai ales de ordin practic cu privire la cult şi disciplina bisericească.
Prima dispută cunoscută în Biserică a avut ca obiect serbarea Paştilor cu referire la ziua şi felul sărbătoririi acestui eveniment fundamental pentru creştinism. Disputa sau controversa pascală a cunoscut trei faze până la soluţionarea definitivă dată la Sinodul I Ecumenic, la Niceea în anul 325.
-
În timpul domniei împăratului Antonin Piosul (138-161), episcopul Policarp al Smirnei a avut o întrevedere cu episcopul Anicet al Romei pentru a elucida unele mici neînţelegeri în legătură cu serbarea Paştilor. Ambii episcopi, bazându-se pe tradiţia veche apostolică, n-au renunţat la tradiţia pascală locală, însă au consimţit de comun acord ca din această cauză să nu se rupă comuniunea bisericească, Anicet permiţându-i Sfântului Policarp să săvârşească Sfânta Liturghie la Roma. De aici putem deduce care erau cauzele divergenţelor pascale.
-
La începuturile creştinismului elementul iudaic era preponderent în comunităţile creştine în special în Răsărit. De unde şi tradiţia iudeo-cretină de a serba în continuare Pascha iudaică. Pentru ceilalţi creştini semnificaţia Paştilor era legată de Învierea Domnului. Deoarece Patimile, Moartea şi Învierea Domnului au corespuns ca timp Paştilor iudaice, creştinii s-au orientat în stabilirea datei Paştilor creştine după calendarul iudaic, respectiv la 14 Nisan Răstignirea sau Paştile Învierii indiferent în ce zi a săptămânii cădeau aceste date. Pe de altă parte exista a doua categorie de creştini care punând accent pe Învierea Domnului, petrecută Duminica, serba Paştile în Duminica după 14 Nisan.
Din acest motiv s-a iscat o discuţie între Bisericile din Asia pe la anii 167-170. în această dispută au intervenit episcopii Meliton de Sardes şi Apolinarie de Ieropolis. Se pare că ei n-au căzut de acord asupra aspectului că dacă la 14 Nisan se serbează Pasha iudaică pe care a serbat-o şi Mântuitorul jertfind mielul pascal, sau dacă atunci S-a jertfit Hristos Însuşi pentru păcatele lumii. Se încerca prin urmare să se stabilească o cronologie a evenimentelor legate de viaţa Mântuitorului punându-se în concordanţă referatele evanghelice.
-
A treia fază a disputelor pascale este mult mai clară. În jurul anului 190, preotul eretic Blastus predica la Roma sărbătoarea Paştilor după tradiţia iudaică. Deoarece la Roma existau divergenţe pascale, episcopul Victor I al Romei a scris celor mai importanţi episcopi din Asia printre care şi lui Policrat al Efesului, cerându-le în numele episcopatului italic să convoace un sinod la care să adopte practica pascală romană. Pentru a fi mai convingător i-a ameninţat cu excomunicarea, dacă nu vor accepta acest lucru. Policrat a convocat sinodul, însă sinodalii au refuzat să accepte schimbarea tradiţiei lor pascale motivând că practica lor este moştenită de la apostoli. Episcopul Victor a excomunicat Bisericile din Asia, dar această gravă atitudine nu a plăcut nici unuia dintre episcopi. Sfântul Irineu i-a scris în numele episcopatului galic că nu este corect şi l-a îndemnat ca şi alţi episcopi să nu „excomunice toate Bisericile lui Dumnezeu care ţin după tradiţie un obicei vechi”. Cu această ocazie aflăm că se punea în discuţie şi durat postului premergător sărbătoririi Paştelui. Disputele pascale au fost soluţionate la începutul sec. al IV-lea. Sinodul de la Arelate (314) a hotărât ca toţi creştinii să serbeze Paştile „în aceeaşi zi şi la aceeaşi dată în toată lumea”, iar la Sinodul I Ecumenic s-a stabilit ca Paştile să se serbeze în prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară (21 martie), amânându-se cu o săptămână dacă vor coincide cu Pascha iudaică.
Dostları ilə paylaş: |
