Începuturile învăţământului creştin. Şcolile din Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia şi Edesa.
În epoca apostolică, învăţământul creştin era harismatic: Apostolii, profeţii, didascălii învăţau pe credincioşi învăţătura cea nouă.
Didascălii aveau anume această misiune a învăţăturii. Ea se făcea la început după primirea botezului, în sânul comunităţii. Încă înainte de sfârşitul secolului I, învăţătura creştină începe să preceadă botezului, fapt mărturisit în scrierea „Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, care este un fel de catehism şi cuprinde pe scurt ceea ce învăţau cei care voiau să primească botezul. Prin urmare, obiect de învăţătură îl constituie de la început Evanghelia Mântuitorului, apoi era Apostolul, sau colecţia de epistole apostolice, care circulau de la o comunitate la alta. S-au asociat mai apoi şi elemente „apostolice”, în Rânduiala apostolică, în tradiţia celor 12 Apostoli şi altele; din timpul persecuţiilor au fost introduse şi martirologiile şi s-au asociat în latura populară şi apocrifele care lămureau unele momente din viaţa Bisericii, neînregistrate în scrisul canonic. De mare autoritate s-au bucurat apoi îndrumările din scrisul Părinţilor Apostolici, ca Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ignaţiu al Antiohiei, Papia din Ierapole, Sfântul Policarp al Smirnei şi altele. De fapt, pregătirea pentru Sfântul Botez a constituit un prilej pentru îndrumări organizate în creştinism, care au produs cursuri şi chiar şcoli „pentru catehumeni”.
Din sec. II această activitate era în grija Bisericii şi a unor didascali laici, credincioşi cu mai multă cultură. Ei se găsesc printre creştinii cu învăţătură, cum erau apologeţii. Cel mai cunoscut în acest sens este Iustin Martirul (+165), care învăţa pe alţii adevărul creştin ca fiind filozofia cea adevărată. Acest fu arestat în persecuţia lui Marcu Aureliu.
Învăţătura Mântuitorului a venit şi cu probleme noi, care au determinat şi o terminologie specifică, fie prin adoptarea unor cuvinte vechi la sensuri noi, fie necesitând formularea de termeni noi, specifici.
Prima şcoală creştină publică a fost Şcoala din Alexandria, cunoscută spre sfârşitul sec. II, în plină înflorire. Istoricul Eusebiu scrie că ea exista de demult. Şcoala alexandrină are diferite nume: Şcoala cuvintelor sau învăţăturilor sacre, şcoala catehizării, adunarea (pentru învăţătură) a credincioşilor sau doar şcoala din Alexandria.
Prin aşezarea, mărimea şi importanţa sa ca oraş, prin mişcarea de idei şi de popoare, Alexandria era unul din cele dintâi şi mai căutate centre culturale ale lumii vechi, adăpostind vestita bibliotecă a Ptolomeilor. Grecii, iudeii, gnosticii şi alţii aveau acolo şcoli însemnate. Acolo trăise Filon, creatorul unei filozofii religioase şi al unei atmosfere în care au trăit şi de care au fost influenţaţi şi teologii alexandrini, acolo se învăţa neoplatonismul în secolul III.
Creştinismul care a prins rădăcini în Alexandria din epoca apostolică, în legătură cu evanghelistul Marcu, a avut ca urmare faptul că au fost continuu învăţători creştini acolo, după Ieronim.
Apologetul Atenagora este socotit de istoricul bisericesc Filip de Side, primul profesor al şcolii alexandrine, ceea ce nu pare probabil. Panten, care este primul cunoscut pe la anul 180, şi-a continuat activitatea şi în timpul lui Septimiu Sever şi Caracalla. Urmaşul lui Panten, Clement Alexandrinul, conducea şcoala, când a izbucnit persecuţia de la 202-203 şi când a părăsit oraşul. Şirul conducătorilor şcolii este cunoscut după el pentru tot sec. III şi o parte din sec. IV: Origen, Iraclas, Alexandru, Dionisie, Pieriu, Teognost, Petru, Macarie, mai târziu Didim cel Orb. Ultimul conducător cunoscut a fost Rodon, urmaşul lui Didim.
Spre deosebire de şcoala Sf. Iustin şi a altor profesori particulari, frecventată de un număr mic de auditori, fără însemnată influenţă asupra Bisericii, şcoala din Alexandria devine o instituţie bine întemeiată, cu un şir continuu de conducători iluştri, cu numeroşi auditori, cu un program de cursuri, cu mare faimă şi influenţă asupra teologiei creştine. Cu însemnătzatea ce i-a dat Clement Alexandrinul şi mai ales Origen, şcoala creştină se putea măsura cu orice şcoală filozofică, ca adevărată şcoală de „teologie”.
Ea pare să fi început din iniţiativă particulară, nu ca instituţie a Bisericii. Origen a luat conducerea ei, în timpul persecuţiei lui Septimiu Sever, la cererea unor elini şi creştini dornici de învăţătură. Şcoala nu era întreţinută de Biserică. Origen pentru a putea trăi, vindea manuscrise ale operelor scriitorilor profani pe care le poseda. Apoi el a fost ajutat de un creştin bogat, Ambrozie, un fost gnostic , convertit de Origen. Din sec. IV şcoala a primit ajutor de la stat. Până la un timp ea nu avea local propriu.
Învăţământul predat în această şcoală catehetică era urmat nu numai de creştini, ci şi de catehumeni şi chiar de unii elini, dornici să cunoască religia creştină şi poate să o îmbrăţişeze. Audiau probabil şi iudei şi eretici, atraşi de faima profesorilor creştini, îndeosebi a lui Origen. Chiar creştini dornici de învăţătură filozofică şi teologică mergeau în căutarea de profesori acolo unde erau aceştia. Astfel se poate spune că învăţământul creştin s-a înfiripat şi dezvoltat ca o necesitate teologică şi culturală a creştinismului, în concurenţă şi prin analogie cu învăţământul elen, iudaic sau chiar eretic.
Cum anume s-a organizat învăţământul creştin nu se ştie mai de aproape. Ce şi cum se preda se poate deduce, însă, din scrierile lui Clement Alexandrinul şi ale lui Origen şi mai ales din Cuvântul de mulţumire către Origen al lui Grigore Taumaturgul, care l-a avut profesor la Cezareea Palestinei. Origen predase probabil la Alexandria ceea ce preda la Cezareea, un întreg ciclu ştiinţific: logică, dialectică, fizică. Aceste discipline serveau ca pregătire pentru ciclul următor: morala şi teologia. În studiul teologiei, care încorona învăţământul predat de Origen, se făcea interpretarea Sfintei Scripturi, care era baza învăţământului creştin. Profesorul discuta însă şi ideile metafizice ale filozofilor şi poeţilor clasici, cu excepţia celor care nu admiteau existenţa lui Dumnezeu şi providenţa.
Învăţământul creştin se baza pe interpretarea Sfintei Scripturi şi era concentrat în jurul ei. Aceasta a avut mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a teologiei creştine. Gândirea teologică s-a întemeiat pe învăţământul şi pe exegeza şcolilor creştine. La Alexandria, metoda de interpretare era de preferinţă alegorică, la Antiohia era istorico-gramaticală sau literală. Faptul acesta a fost hotărâtor pentru evoluţia teologiei creştine în epoca marilor controverse hristologice.
Şcoala catehetică alexandrină are o mare importanţă în viaţa Bisericii vechi. Ea a dat Bisericii un învăţământ teologic, o exegeză teologică, o dogmatică.
Dostları ilə paylaş: |