|
Reforma, prin lipsa unei structuri de unitate, atât la nivelul credinţei, cât şi al organizării bisericeşti, a stimulat întemeierea unor grupuri independente. Mai multe mişcări (puritană, baptistă, metodistă) apar în Anglia, Germania, Elveţia.
Anabaptiştii, consideraţi extremişti ai Reformei şi numiţi astfel întrucât condamnau botezul copiilor, admiţând doar pe cel al adulţilor, au refuzat orice autoritate civilă sau religioasă, dorind să instaureze o nouă societate evanghelică destinată a pregăti apropiata revenire a lui Hristos. Cei mai importanţi lideri au fost Thomas Munzer (+ 1525) şi Michael Sattler (+ l527). Din anabaptism s-a desprins o altă ramură reformatoare radicală - menoniţii - fondată de preotul catolic olandez Menno Simon (+ 1561), care au emigrat în Statele Unite şi Canada.
După 1524, husiţii devin calvinişti. Ungaria se va împărţi între luterani şi calvini. Ţările Scandinave acceptă Confesiunea de la Augsburg (1593).
În Transilvania, propaganda calvină se intensifică prin eforturile principilor Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczy I (1630-1648).
Pietismul.
La finele secolului al XVII-lea, în sânul protestantismului german apare o mişcare de întoarcere către vieţuirea creştină a comunităţilor din primele secole, numită pietism. Filip Iacob Spener (+ 1705), considerat fondator al pietismului, îşi exprimă opiniile sale în lucrarea Pia desideria (Dorinţe pioase), considerând că dogmatismul şi filozofarea seacă trebuie să fie secundare, pe primul loc în viaţa creştinului situându-se iubirea, evlavia (pietatea) şi pocăinţa. Punând pe prim-plan experienţa religioasă personală şi încurajând operele de caritate, pietismul a dat un nou avânt, în secolul al XVIII-lea, luteranismului. Un alt important lider al pietismului a fost Auguste Francke (+ 1727).
Oraşul german Halle devine centrul curentului pietist, care a avut răsunet în Elveţia şi în America. Mişcarea pietistă decade însă la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Dostları ilə paylaş: |
