Persecuţiile sub Diocleţian, sub coregenţii şi urmaşii lui. Sfârşitul persecuţiilor
Diocleţian (284/285 - 305) este cel mai însemnat dintre împăraţii ilirieni. Ca şi alţii, a ajuns la tron prin ucidere. Temperament de militar, energic, rece, capabil, cu vederi largi, el a fost un adevărat reorganizator al Imperiului roman, zguduit de un secol de atâtea crize. Reforma pe care a început-o el şi a desăvârşit-o Constantin cel Mare, a dat Imperiului un caracter de stat monarhic absolut. Cu el, începe o nouă perioadă în istoria Imperiului roman. Sistemul politic al principatului, inaugurat de August, s-a transformat în dominat(împăratul deţinea singur puterea supremă în stat).
Pentru o mai uşoară conducere, Diocleţian a împărţit puterea cu un vechi camarad de arme, Maximian, bun general, dar ca conducător mai inferior lui Diocleţian, numindu-l întâi „cezar”, apoi „august”. Diocleţian a luat conducerea Orientului, Maximian a primit pe a Occidentului. Imperiul, însă, era socotit unitar, iar legile se dădeau în numele ambilor auguşti.
În 292, cei doi împăraţi şi-au luat ajutor câte un cezar - Diocleţian, pe ginerele său Galeriu, iar Maximian, pe Constantinus Chlorus, care s-a înrudit de asemenea, prin căsătorie, cu augustul său, trebuind să se despartă de soţia sa Elena, de la care a avut un fiu, Constantin cel Mare. Cei doi cezari primeau spre conducere câte o parte din Imperiu. În caz de moarte sau retragere a auguştilor, cezarii deveneau auguşti, în locul lor ei numeau alţi cezari. Acest sistem trebuia să asigure succesiunea la tron, pentru a se pune capăt revoluţiilor militare şi loviturilor de stat. Prin urmare, puterea imperială a luat un caracter monarhic absolut. Mai mult decât atât, cei care doreau să se apropie de Diocleţian, trebuiau să se prosterne înaintea lui, să-i sărute marginea mantiei, să-l adore, ca pe un adevărat zeu. El a dat un adevărat caracter divin puterii imperiale. Administraţia Imperiului era centralizată şi strict ierarhizată. O nouă împărţire, imperiul a primit-o în 292, în patru prefecturi – a Orientului, Iliricului, Italiei şi Galiilor, 12 dieceze, 96 provincii.
Prin convingere personală şi raţiune de stat, Diocleţian era un păgân înfocat. Era, însă, tolerant cu creştinii. În schimb, cezarul Galeriu era fanatic şi intolerant, incult, brutal şi superstiţios. Influenţat de mama sa, a persecutat mulţi creştini.
Şi Maximian Herculius imita în Apus politica lui Galeriu contra creştinilor. Influenţat de acesta, Diocleţian a ordonat persecuţia. El a emis decrete de persecuţie sub lozinca - „Numele creştinilor să fie nimicit”.
Primul edict s-a emis la 24 februarie 303 şi prevedea dărâmarea locaşurilor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor Sfinte, fără să se facă victime. Creştinii care refuzau să se apostazieze erau pedepsiţi, cei mai de seamă pierdeau drepturile şi privilegiile, erau torturaţi, cei de jos erau făcuţi sclavi. De fapt, persecutorii urmăreau descreştinarea şi desfiinţarea Bisericii. Şi în Apus, şi în Răsărit, edictul a fost executat riguros.
În aprilie 303, s-a dat un al II-lea edict, mai aspru decât cel dintâi, care lovea mai ales clerul. În urma acestuia, episcopii, preoţii, diaconii, lectorii şi exorciştii, dacă nu apostaziază de la credinţa creştină, urmau să fie puşi la închisoare. Cei ce refuzau să aducă sacrificii zeilor erau ucişi.
În toamna anului 303, s-au sărbătorit 20 de ani de domnie ai lui Diocleţian. Cu această ocazie, împăraţii au acordat o amnistie, care nu s-a răsfrânt, însă şi asupra creştinilor. Dimpotrivă, s-a publicat al III-lea edict de persecuţie, care poruncea ca cei ce aduc sacrificii zeilor să fie puşi în libertate, iar cei care refuză să fie pedepsiţi cu moartea.
În primăvara lui 304 apare al IV-lea edict de persecuţie, cel mai grav dat până acum de împăraţii romani, prin care se declara război creştinismului. Au avut loc numeroase execuţii. Martirii au fost numeroşi, mai ales În Orient, Italia, Africa, provinciile sud-dunărene.
La 1 mai 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie comună, cei doi auguşti s-au retras de la tron. În locul lor au devenit auguşti Galeriu, pentru Orient şi Constanţiu Chlor pentru Occident. aceştia dau un nou edict în 305 şi continuă persecuţia în Răsărit. Era o obligaţie generală de a sacrifica. Pedepsele erau groaznice.
În primăvara anului 311, greu bolnav, Galeriu emite un edict de toleranţă pentru creştini (30 aprilie 311), care permitea existenţa creştinilor- „Să existe din nou creştini şi să se poată ţine adunările lor”. Edictul era surprinzător şi caracteristic pentru starea sufletească a lui Galeriu. Acesta era grav bolnav. El învinuieşte creştinii că în nebunia lor nu s-au întors la religia strămoşilor, constată zădărnicia persecuţiilor contrar lor, apoi le acordă libertatea de cult, cu condiţia să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru stat, şi să nu tulbure ordinea publică. Galeriu a murit la 5 mai 311.
Persecuţiile a încetat deocamdată. În Orient Maximin Daia a reînceput persecuţiile. Oraşele cereau alungarea creştinilor; circulau pamflete şi afişe anti-creştine, se ţineau conferinţe contra creştinilor. Maximin Daia să reorganizeze păgânismul dându-i o ierarhie aşa cum avea creştinii. Sunt cunoscuţi în această perioadă ca martiri cinci episcopi egipteni dintre care Petru al Alexandriei. În 311, Daia a pornit un război şi contra regelui Armeniei, devenit creştin, fiind nemulţumit să urmărească pe creştini în Imperiul Roman. Războiul nu încheiat favorabil pentru romani.
Neînţelegeri politice au adus în conflict pe Daia cu Liciniu. Acesta din urmă, căutând sprijin, a făcut apel la Constantin, iar Daia la Maxenţiu, fapt ce a adus pe Constantin în război cu Maxenţiu. În urma luptei decisive de lângă Tibru, armata lui Maxenţiu a fost învinsă deşi era mai numeroasă, iar Constantin intră triumfător în Roma. Istoricii istorisesc că împăratul atribuie victoria sa ajutorul lui Dumnezeu. În urma vederii unei cruci luminoase pe cer , înconjurară de cuvintele „întru aceasta vei învinge” şi a unui vis, în care Hristos l-a îndemnat să pună pe steaguri semnul crucii, Constantin capătă deplină încredere în victorie şi câştigă bătălia. Din acest moment împăratul se alătură cu totul creştinilor şi foarte curând săvârşeşte actul hotărâtor pentru creştinism, acordându-i definitivă libertate.
Acest act a fost Edictul de la Milan (313). Aceasta are o importanţă epocală. Cei doi împăraţi aliaţi – Constantin şi Liciniu – mărturiseau interesul lor pentru chestiunea religioasă şi proclamau dreptul tuturor la libertatea credinţei şi a cultului. Au anulat toate hotărârile anterioare date contra creştinismului şi declarau libera trecere la creştinism. De asemenea bunurile luate bisericilor urmau să fie restituite. Acest act de toleranţă asigură creştinilor interesul şi sprijinul împăraţilor, bisericii i se recunoaşte oficial calitatea de instituţie religioasă organizată, creştinismul devine religie permisă în Imperiul roman.
Actul s-a transmis şi lui Daia, contra căruia Liciniu a trebuit să continue războiul. Tiranul, înfrânt la Adrianopol şi văzându-se strâmtorat, a consimţit de nevoie şi cu întârziere, verbal, ca guvernatorii să dea pace creştinilor. El a fost urmărit de Liciniu până în Cilicia, unde l-a ajuns moartea pe jumătate pocăit, după ce întrecuse în răutate şi patimă pe toţi ceilalţi persecutori.
Din nefericire, conflictul avea să izbucnească după aceea, din interese politice, între Constantin şi cumnatul său Liciniu. Învins în 314 de Constantin, Liciniu îi cedează Iliria, dar continuă să-l duşmănească. Împotriva lui Constantin, care proteja pe creştini, şi a actului de toleranţă de la Milan, pe care-l semnase împreună cu el, Liciniu a început să persecute pe creştini, între anii 320-324. au suferit în acest timp cei 40 de mucenici, care au îngheţat noaptea, în lacul Sevastia şi alţii. Cultul creştin a fost din nou tulburat şi stingherit, adunările creştinilor au fost împiedicate; unii creştini au apostaziat.
Din 324, Constantin a rămas singurul împărat al întregului Imperiu roman, până la moartea sa în 337. Creştinismul s-a bucurat de pace în tot Imperiul. Creştinismul devine după 313 chiar religie favorizată. Numai Iulian Apostatul (361-363) a încercat după aceea să restaureze pentru scurt timp păgânismul, dar încercarea lui a eşuat.
Dostları ilə paylaş: |