Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Gnosticismul sirian şi alexandrin. Alte sisteme. Maniheismul

Gnosticismul este cunoscut mai mult din scrierile creştinilor care l-au combătut – Irineu, Ipolit, Tertulian, Adamantius, Epifaniu, Filastriu de Brescia Teodoret de Cyr, Clement Alexandrinul, Origen. Bogata literatură gnostică s-a pierdut aproape toată, din ea se păstrează doar fragmente. Cunoaşterea gnosticismului este deci relativă.

Gnosticismul reprezintă un sistem de erezii, complicat şi straniu, în mulţimea şi variaţia ideilor şi termenilor săi. Prin unele idei, el a fost un pericol pentru creştinism, mai ales prin propaganda, prin scrierile şi pretinsa sa ştiinţă în „Problema creaţiunii”.

Originea sistemului au văzut-o vechii scriitori creştini în filozofia antică, mai ales cea platonică, lucru adevărat mai ales pentru gnosticismul alexandrin. Gnosticismul este un fenomen religios cu caracter sincretist, cu idei din diferite culte vechi şi chiar unele din iudaism şi creştinism. El este anterior creştinismului şi rezultatul unui puternic curent sincretist. Numele gnosticismului vine de la cunoaştere, pe care gnosticii credeau că o posedă. Gnoza este deci o „ştiinţă”, pe care n-o aveau toţi oamenii . Ea pretindea că se bazează pe tradiţii secrete, cunoscute numai de iniţiaţi.

Gnosticismul credea că dezleagă marile întrebări care preocupă spiritul omenesc: de unde vine răul şi de ce? De unde vine omul şi cum? Ce am fost şi ce am devenit? Unde am fost şi unde am ajuns? Unde mergem şi unde vom fi mântuiţi? Care sunt raporturile între Dumnezeu şi lume?

Gnosticii voiau să dea o idee foarte înaltă despre divinitate. Pentru a o arăta cât mai pură şi mai înaltă, mai presus de tot ce este omenesc şi material, o numeau tăcere. Pentru a o arăta cât mai departe de lume o numeau abis. Această concepţie – o tăcere eternă în profunzimile unui abis infinit – era, după gnostici, cea mai demnă divinitate. Noţiunea de divinitate era cât se poate de abstractă. Ea nu putea fi definită sau numită. Ea este izvorul primar închis în sine al tuturor perfecţiunilor.

Materia la gnostici se găseşte din veci în opoziţie absolută cu spiritul divin. Ea este socotită sediul răului sau este identificată cu răul. Ideea aceasta venea din parsism.

Eonii erau figuri din vechea mitologie sau personificarea unor noţiuni filozofice. Ei provin din principiul divin prin emanaţie. Eonii, numiţi şi îngeri , formează laolaltă deplinătatea, împărăţia binelui şi a luminii, a principiului divin şi bun.

Mântuirea este concepută de gnostici ca un proces cosmic. Ea însemnează scăpare, eliberare de materie: este dizolvarea lumii materiale, senzuale, prin separarea elementelor şi reîntoarcerea absolutului în sine însuşi. La aceasta se ajunge prin gnoză. Trebuie să menţionăm de asemenea că sistemele gnostice sun şi dochetiste, învăţând, că Hristos n-a luat trup real, adică material, ci unul aparent sau eteric, ceresc, sau asupra omului Iisus s-a coborât eonul Hristos. Sfintele Taine, lucrând ca materie, nu ajută la mântuire.

Morala gnosticilor era fie ascetică, excesiv de severă, pentru distrugerea materiei, care este corpul, fie libertinistă, antinomistă, din ideea că nu faptele bune sunt necesare pentru mântuire, ci gnoza. Cei care posedau gnoza, se mântuiau doar prin ea. Asceza gnostică interzicea căsătoria, carnea, vinul, plăcerile senzuale. Pe oameni , gnosticii îi împărţeau în 2 sau 3 categorii. Unele sisteme deosebeau pnevmaticii şi ilici. Pnevmaticii sunt cei care posedă scântei din divinitate; numai ei se mântuiesc; ilicii adică materialii se pierd. Alţii includeau aici şi psihicii sau sufletişii, cei care sunt simpli credincioşi şi cărora gnoza le rămâne închisă.

Sfânta Scriptură este fie interpretată alegoric, fie aruncată. Gnosticii aveau cărţile lor pretinse sacre şi o revelaţie socotită secretă şi cunoscută prin iniţiere. Gnosticismul este atrăgător prin pretenţia lui de a poseda cunoştinţa misterelor, prin cultul lui fastuos şi bogat, în care folosea arta, prin literatura lui teologică şi tendenţioasă, prin îndrăzneala speculaţiei şi a imaginaţiei lui.

În sec. I, gnosticismul era în curs de formare, în sec. II se dezvoltă şi înfloreşte, apoi decade. Spre sf. sec IV, vechile sisteme dispar. Se menţine însă maniheismul.

Gnosticii s-au organizat în diferite forme şi nume, ca biserici, secte, colegii, adunări, diatribe, şcoli – formând comunităţi, asociaţii ascetice, culte misterice. În sectele lor se intra după o iniţiere prin diferite rituri şi cu depunere de jurământ că nu vor descoperi altora misterele încredinţate lor.

Sistemele gnostice mai însemnate sunt cel sirian şi cel alexandrin. Cel sirian este un sistem religios oriental, caracterizat prin dualism riguros, prin dochetism şi anti-iudaism exagerat. Cel mai însemnat reprezentant este aici Satornil. Acesta considera căsătoria instituită de diavol, împărţea pe oameni în două categorii, pe Dumnezeul iudeilor îl socotea creatorul lumii şi incapabil s-o mântuiască.

Gnosticismul alexandrin este mult mai însemnat. Reprezentantul de seamă este Basilide. Sistemul lui este mult mai prelucrat decât al lui Satornil; el este o amplificare şi o expunere gnostică mai sistematică. El apare ca o evoluţie de jos în sus în procesul cosmic.

Alte sisteme gnostice sunt înrudite fie cu cel sirian oriental fie cu cel alexandrin-filozofic. În „ofism” joacă mare rol şarpele, mijlocitor al gnozei, al cunoştinţei către oameni. Ofismul era anti- iudaic şi dualist riguros.

Sirianul Bardesane, care trăia la Edesa şi fiul lui Harmonius, reprezintă un sistem gnostic mai apropiat de creştinism. El combate unele erori ale ereticilor, dar are idei gnostice, deşi pe altele nu le admite.

Apologetul Taţian Asirianul, discipol al lui Iustin Martirul a adoptat o doctrină cu aparenţe gnostice şi o morală ascetică. Adepţii lui săvârşeau euharistia cu apă, de aceea erau numiţi „aquari” sau „hydroparastaţi”. Unii istorici, însă nu-i socotesc eretici.

Hermogen, uin sirian stabilit în Africa, la sf. sec. al II-lea avea un sistem apropiat de al lui Marcian şi era influenţat de platonism. El admitea şi creaţia biblică şi teoria emanaţilor. Hermogen a fost combătut de Tertulian.

Carpocrat reprezintă o gnoză anti-iudaică, păgână, panteistă. Pe aceeaşi linie cu Hristos punea Carpocrat pe filozofi, ale căror chipuri le aşeza în locaşurile de cult ale sectei. Gnoza lui Carpocrat este caracterizată prin corupţia ei morală. Bine şi rău, după el, nu există de la natură, ci numai în închipuirea omului.