Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Dezvoltarea organizării bisericeşti. Patriarhatele.

Temeiul organizaţiei bisericeşti a rămas să fie eparhia cu circumscripţiile administative romane. Deşi prin canoane s-a stabilit ca sediul unui episcop să fie numai într-un oraş, această prescripţie nu a fost îndeplinită nici în Apus, nici în Răsărit. Episcopii aveau sedii şi în alte localităţi. Dacă un episcop avea o eparhie prea întinsă , cu consimţământul sinodului provincial, putea să o împartă cu un alt episcop, sau mitropolitul avea dreptul să înfiinţeze noi eparhii. Obiceiul ca episcopul să fie ales de cei învecinaţi s-a păstrat. Dacă nu puteau participa toţi episcopii, se cerea ca cel puţin trei să fie prezenţi, iar ceilalţi să-şi dea opinia în scris.

Drepturile speciale ale episcopului erau: răspândirea învăţăturii creştine prin predică; hirotonirea preoţilor şi a diaconilor, hirotesia subdiaconilor, lectorilor, egumenilor, proropresbiterilor, protodiaconilor şi a altor demnitari bisericeşti; vizite canonice; pregătirea şi sfinţirea Sfântului Mir; sfinţirea antimiselor şi a cimitirelor; administrarea penitenţei; primirea şi exercitarea puterii legislative, judecătoreşti şi administrative asupra tuturor persoanelor bisericeşti. Episcopul era obligat: să rezideze în oraşul de reşedinţă a eparhiei sale, pe care nu-l putea părăsi, decât din motive bine întemeiate.; să se îngrijească de instruirea religioasă a clericilor şi a credincioşilor; să fie milostiv cu clericii şi să nu stoarcă bani din ei; să vegheze averile bisericeşti şi mănăstireşti; să participe la sinodul episcopal; să informeze sinodul despre vizitele canonice.

Între demnitarii eparhiilor, locul de frunte îl deţinea arhidiaconul. El avea datoria să supravegheze clerul inferior. Începând cu secolul IV, cel mai vechi preot a căpătat numele de protopop al bisericii catedrale şi stătea în timpul Liturghiei la stânga episcopului. Putea să-i ţină locul acestuia.

Curând episcopii nu mai puteau să supravegheze toţi clericii de la ţară şi şi-au ales reprezentanţi care să facă acest lucru. Aceştia erau numiţi episcopi de ţară sau horepiscopi. Dar cu timpul ei au început să dispară, locul lor fiind ocupat de aşa numiţii periodeuţi.

Numărul crescând al credincioşilor a adus cu sine înmulţirea funcţiunilor bisericeşti, în special în Biserica Răsăritului. De multe ori aceşti funcţionari erau laici. Astfel la curtea imperială se găseau singheli, care la început erau doar martori ai vieţii duhovniceşti a episcopului. Dar curând ei devin consilierii şi sfetnicii lui intimi, câştigându-şi o mare vază şi autoritate. Pentru ca episcopii să nu fie învinuiţi că nu administrează corect bunul obştesc, el a numit un iconom, recrutat de cele mai multe ori din rândul preoţilor.

De când Biserica a obţinut privilegiul ca prin persoana episcopului să-şi exercite dreptul de protectoare a văduvelor, orfanilor şi săracilor în faţa instanţelor civile s-a simţit necesitatea să se numească defensori, adică avocaţi ai Bisericii. Apocrisiarii erau trimişii sau solii episcopilor pe lângă autorităţile politice, îndeosebi pe lângă curtea imperială din Bizanţ.

Pentru lucrul de cancelarie episcopii aveau notari sau exceptori. În Răsărit această funcţie era încredinţată îndeosebi diaconilor. Supravegherea notarilor o avea arhidiaconul, numit primicerul notarilor. Pe lângă notari mai activau şi arhivarii care păstrau actele cele mai însemnate.

Pentru executarea serviciilor inferioare, cum sunt îngrijirea bolnavilor, îngroparea morţilor, erau numiţi parabolanii şi groparii.

Pentru buna îngrijire a bisericilor erau aşa-numiţii paramonari.

Sistemul mitropolitan a luat o dezvoltare deosebită, a crescut şi s-a centralizat. În urma faptului că mai multe provincii formau din punct de vedere politic-administrativ, o dieceză, iar mai multe dieceze formau o prefectură, episcopul ce-şi avea reşedinţa în capitala provinciei, în metropolă, a devenit căpetenia şi protosul episcopilor din provincia lui, adică mitropolitul lor. El avea dreptul să convoace sinoadele provinciale, executând hotărârile lor, de a conduce alegerea episcopilor, de a hirotoni pe cei aleşi. El se îngrijea de administrarea episcopiilor vacante, primea plângerile contra episcopilor.

Mitropoliţii de frunte sau superiori erau în Biserica veche patru: cei din Roma, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia.

Începând cu secolul al VI-lea, patriarhul de Constantinopol poartă titlul de patiarh ecumenic. Această denumire s-a dat pentru prima dată de împăratul Justinian cel Mare, în aprilie 533, patriarhului Epifanie al Constantinopolului(520-535). Sinodul local întrunit în capitala Imperiului la anul 588 a hotărât ca începând cu titularul de atunci, Ioan VI Postitorul (582-595), toţi întâistătătorii Bisericii de Constantinopol să poarte titlul de „patriarh ecumenic”, fără ca să se micşoreze autoritatea sau jurisdicţia celorlalţi patriarhi răsăriteni ai scaunelor apostolice din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Începând cu Sinodul al IV-lea ecumenic s-a fixat mai bine şi jurisdicţia pe care o avea fiecare patriarh în parte.

Patriarhia de Constantinopol avea sub conducerea ei 39 mitropoliţi şi aproape 400 de episcopi; cea din Alexandria 14 mitropoliţi şi vreo 114 episcopi; cea din Antiohia 13 mitropoliţi şi 140 de episcopi şi cea din Ierusalim 3 mitropoliţi şi vreo 30 episcopi. Roma avea mai mulţi mitropoliţi şi episcopi decât celelalte patriarhii. Drepturile patriarhale erau asemănătoare cu drepturile mitropoliţilor faţă de episcopii eparhiali şi de mitropoliile lor. Afară de aceasta el mai avea dreptul: a canoniza, adică a trece în rândul sfinţilor pe cei răposaţi;