Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Începuturile învăţământului creştin.

Şcolile din Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia şi Edesa.

În epoca apostolică, învăţământul creştin era harismatic: Apostolii, profeţii, didascălii învăţau pe credincioşi învăţătura cea nouă.

Didascălii aveau anume această misiune a învăţăturii. Ea se făcea la început după primirea botezului, în sânul comunităţii. Încă înainte de sfârşitul secolului I, învăţătura creştină începe să preceadă botezului, fapt mărturisit în scrierea „Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, care este un fel de catehism şi cuprinde pe scurt ceea ce învăţau cei care voiau să primească botezul. Prin urmare, obiect de învăţătură îl constituie de la început Evanghelia Mântuitorului, apoi era Apostolul, sau colecţia de epistole apostolice, care circulau de la o comunitate la alta. S-au asociat mai apoi şi elemente „apostolice”, în Rânduiala apostolică, în tradiţia celor 12 Apostoli şi altele; din timpul persecuţiilor au fost introduse şi martirologiile şi s-au asociat în latura populară şi apocrifele care lămureau unele momente din viaţa Bisericii, neînregistrate în scrisul canonic. De mare autoritate s-au bucurat apoi îndrumările din scrisul Părinţilor Apostolici, ca Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ignaţiu al Antiohiei, Papia din Ierapole, Sfântul Policarp al Smirnei şi altele. De fapt, pregătirea pentru Sfântul Botez a constituit un prilej pentru îndrumări organizate în creştinism, care au produs cursuri şi chiar şcoli „pentru catehumeni”.

Din sec. II această activitate era în grija Bisericii şi a unor didascali laici, credincioşi cu mai multă cultură. Ei se găsesc printre creştinii cu învăţătură, cum erau apologeţii. Cel mai cunoscut în acest sens este Iustin Martirul (+165), care învăţa pe alţii adevărul creştin ca fiind filozofia cea adevărată. Acest fu arestat în persecuţia lui Marcu Aureliu.

Învăţătura Mântuitorului a venit şi cu probleme noi, care au determinat şi o terminologie specifică, fie prin adoptarea unor cuvinte vechi la sensuri noi, fie necesitând formularea de termeni noi, specifici.

Prima şcoală creştină publică a fost Şcoala din Alexandria, cunoscută spre sfârşitul sec. II, în plină înflorire. Istoricul Eusebiu scrie că ea exista de demult. Şcoala alexandrină are diferite nume: Şcoala cuvintelor sau învăţăturilor sacre, şcoala catehizării, adunarea (pentru învăţătură) a credincioşilor sau doar şcoala din Alexandria.

Prin aşezarea, mărimea şi importanţa sa ca oraş, prin mişcarea de idei şi de popoare, Alexandria era unul din cele dintâi şi mai căutate centre culturale ale lumii vechi, adăpostind vestita bibliotecă a Ptolomeilor. Grecii, iudeii, gnosticii şi alţii aveau acolo şcoli însemnate. Acolo trăise Filon, creatorul unei filozofii religioase şi al unei atmosfere în care au trăit şi de care au fost influenţaţi şi teologii alexandrini, acolo se învăţa neoplatonismul în secolul III.

Creştinismul care a prins rădăcini în Alexandria din epoca apostolică, în legătură cu evanghelistul Marcu, a avut ca urmare faptul că au fost continuu învăţători creştini acolo, după Ieronim.

Apologetul Atenagora este socotit de istoricul bisericesc Filip de Side, primul profesor al şcolii alexandrine, ceea ce nu pare probabil. Panten, care este primul cunoscut pe la anul 180, şi-a continuat activitatea şi în timpul lui Septimiu Sever şi Caracalla. Urmaşul lui Panten, Clement Alexandrinul, conducea şcoala, când a izbucnit persecuţia de la 202-203 şi când a părăsit oraşul. Şirul conducătorilor şcolii este cunoscut după el pentru tot sec. III şi o parte din sec. IV: Origen, Iraclas, Alexandru, Dionisie, Pieriu, Teognost, Petru, Macarie, mai târziu Didim cel Orb. Ultimul conducător cunoscut a fost Rodon, urmaşul lui Didim.

Spre deosebire de şcoala Sf. Iustin şi a altor profesori particulari, frecventată de un număr mic de auditori, fără însemnată influenţă asupra Bisericii, şcoala din Alexandria devine o instituţie bine întemeiată, cu un şir continuu de conducători iluştri, cu numeroşi auditori, cu un program de cursuri, cu mare faimă şi influenţă asupra teologiei creştine. Cu însemnătzatea ce i-a dat Clement Alexandrinul şi mai ales Origen, şcoala creştină se putea măsura cu orice şcoală filozofică, ca adevărată şcoală de „teologie”.

Ea pare să fi început din iniţiativă particulară, nu ca instituţie a Bisericii. Origen a luat conducerea ei, în timpul persecuţiei lui Septimiu Sever, la cererea unor elini şi creştini dornici de învăţătură. Şcoala nu era întreţinută de Biserică. Origen pentru a putea trăi, vindea manuscrise ale operelor scriitorilor profani pe care le poseda. Apoi el a fost ajutat de un creştin bogat, Ambrozie, un fost gnostic , convertit de Origen. Din sec. IV şcoala a primit ajutor de la stat. Până la un timp ea nu avea local propriu.

Învăţământul predat în această şcoală catehetică era urmat nu numai de creştini, ci şi de catehumeni şi chiar de unii elini, dornici să cunoască religia creştină şi poate să o îmbrăţişeze. Audiau probabil şi iudei şi eretici, atraşi de faima profesorilor creştini, îndeosebi a lui Origen. Chiar creştini dornici de învăţătură filozofică şi teologică mergeau în căutarea de profesori acolo unde erau aceştia. Astfel se poate spune că învăţământul creştin s-a înfiripat şi dezvoltat ca o necesitate teologică şi culturală a creştinismului, în concurenţă şi prin analogie cu învăţământul elen, iudaic sau chiar eretic.

Cum anume s-a organizat învăţământul creştin nu se ştie mai de aproape. Ce şi cum se preda se poate deduce, însă, din scrierile lui Clement Alexandrinul şi ale lui Origen şi mai ales din Cuvântul de mulţumire către Origen al lui Grigore Taumaturgul, care l-a avut profesor la Cezareea Palestinei. Origen predase probabil la Alexandria ceea ce preda la Cezareea, un întreg ciclu ştiinţific: logică, dialectică, fizică. Aceste discipline serveau ca pregătire pentru ciclul următor: morala şi teologia. În studiul teologiei, care încorona învăţământul predat de Origen, se făcea interpretarea Sfintei Scripturi, care era baza învăţământului creştin. Profesorul discuta însă şi ideile metafizice ale filozofilor şi poeţilor clasici, cu excepţia celor care nu admiteau existenţa lui Dumnezeu şi providenţa.

Învăţământul creştin se baza pe interpretarea Sfintei Scripturi şi era concentrat în jurul ei. Aceasta a avut mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a teologiei creştine. Gândirea teologică s-a întemeiat pe învăţământul şi pe exegeza şcolilor creştine. La Alexandria, metoda de interpretare era de preferinţă alegorică, la Antiohia era istorico-gramaticală sau literală. Faptul acesta a fost hotărâtor pentru evoluţia teologiei creştine în epoca marilor controverse hristologice.

Şcoala catehetică alexandrină are o mare importanţă în viaţa Bisericii vechi. Ea a dat Bisericii un învăţământ teologic, o exegeză teologică, o dogmatică.

Şcoala de la Cezareea Palestinei a fost înfiinţată şi condusă de Origen, după plecarea din Alexandria (la 231-232), în urma hirotonirii lui de către episcopii de Ierusalim şi Cezareea Palestinei, care-l stimau mult pentru ştiinţa lui. Condamnat pentru aceasta de către episcopul său Dimitrie, Origen s-a stabilit la Cezareea, unde a continuat activitatea didactică şi a terminat operele începute la Alexandria.

La Cezareea, Origen a avut discipoli deosebiţi, între care pe cei doi fraţi din Neocezareea Pontului, Teodor şi Atenodor. Nu se ştie dacă la Cezareea, Origen a avut urmaşi imediaţi ca la Alexandria. El a creat însă, ca şi acolo o atmosferă teologică, în care au lucrat şi alţii. La începutul sec. IV este cunoscut ca profesor la Cezareea Palestinei Pamfil, un distins preot, originar din Berit. El făcuse studii la Alexandria. Audiind pe Pieriu, supranumit „Origen cel Tânăr” şi a avut printre elevii săi şi apoi colaborator pe Eusebiu, marele istoric bisericesc. Pamfil a înfiinţat pentru învăţământul creştin o bibliotecă însemnată. El era un admirator a lui Origen, căruia, împreună cu Eusebiu i-a consacrat o parte din studii şi din activitatea literară. Cezareea a avut apoi în Eusebiu pe cel mai învăţat episcop al său şi unul din cei mai de seamă creştini vechi, de la care cunoaştem multe din istoria învăţământului şi a creştinismului în general, în primele secole, şi mai ales cunoaştem pe Origen şi şcoala alexandrină.

Şcoala din Antiohia. La Antiohia Siriei s-a format o altă şcoală creştină, cunoscută din sec.III prin unii din cei care au predat învăţământul acolo. Cel dintâi cunoscut este preotul Malchion, conducătorul unei şcoli retorice „eline”. Malchion era un om învăţat şi în ale teologiei. Este cunoscut din disputa cu episcopul Pavel de Samosata, pe care l-a dovedit eretic(antitrinitar) într-un sinod ţinut la Antiohia, după ce episcopul reuşise până atunci să-şi acopere erezia. Nu se ştie în ce consta învăţământul lui Malchion, dacă preda şi învăţătura creştină, nici dacă a avut vreun rol în începuturile şcolii creştine din Antiohia.

Începuturile şcolii este legat însă de Lucian, zis de Samosata, zis şi de Antiohia. Şcoala a fost continuată de alţii şi a luat mare avânt în secolul al IV-lea prin studiile ei de exegeză biblică.

După unele ştiri, Lucian a fost partizan al episcopului compatriot Pavel de Samosata şi de aceea a fost scos din Biserică sub următorii trei episcopi de Antiohia, până la 303, când ar fi renunţat la erezie. Deşi este socotit ca izvor al arianismului prin exegeza şi teologia sa, Lucian este cinstit totuşi ca martir, mort în sânul Bisericii, în persecuţia lui Maximin Daia (312).

Lucian este însemnat mai ales ca recenzent al Sfintei Scripturi. El a făcut o revizuire a traducerii Septuagintei, în care se pare că a introdus corecturi după textul ebraic şi după traducerea liui Teodotion, sau după alte locuri paralele. De asemenea, se pare că el a încercat să corecteze cuvinte pe care nu le socotea potrivite.

Ca şi Origen , Lucian explica Sfânta Scriptură, dar mai mult în scop exegetic, decât teologic-apologetic. Interpretarea lui se deosebea de a alexandrinilor, fiind literală. Alături de Lucian este amintit un alt preot antiohian învăţat, Dorotei, care se ocupa cu mult zel de studiul Sfintei Scripturi, îndeosebi de studiul Vechiului Testament pe care-l citea în limba ebraică. El cunoştea bine şi cultura elină, era un om cunoscut şi apreciat chiar de împărat.

Nu se ştie dacă şcoala antiohiană a avut un şir de profesori ca şcoala alexandrină. Ea a devenit mai însemnată în a doua jumătate a secolului IV, cu Diodor de Tars, de la care s-a accentuat deosebirea exegetică-teologică între cele două şcoli. Cea alexandrină a înclinat în filozofie spre platonism, neoplatonism şi eclectism, cea antiohiană spre aristotelism. Şcoala antiohiană n-a avut idealismul şi elanul mistic al şcolii alexandrine, dar a dat teologiei creştine pe cei mai de seamă exegeţi între care şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Despre şcoala din Edesa ştim că ea pare să fie mai veche decât cea din Antiohia şi la ea a studiat Lucian. Ea va juca un loc mai important în perioada următoare.

Pe lângă aceste şcoli organizate, au mai existat şi altele, legate mai mult de personalitatea vreunui Sfânt Părinte bisericesc, sau teolog de frunte. Astfel se poate accepta o şcoală legată Septimiu, Tertulian de la Cartagina şi urmaşul acestuia, Sfântul Ciprian; o altă şcoală în Galia era legată deSfântul Irineu al Lugudunului, care promova exegeza alexandrină; apoi şcoala romană cu un şir de teologi, care scria mai mult în greceşte, ca Ipolit şi Caius, şi latineşte ca Miniuciu Felix şi Novaţian, fără a putea însă crea un învăţământ adevărat.