Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Episcopi la Tomis – Constanţa în secolele III-IV

Creştinismul s-a răspândit în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea) pentru prima oară după tradişia creştină, consemnată de istoricul Eusebiu de Cezareea (+340) de către Sfântul Apostul Andrei, „Cel dintâi chemat” la apostolie de Iisus Hristos.

Despre misiunea apostolică a Sfântului Apostol Andrei în Scythia minor, istoricul Eusebiu de Cezareea relatează către 324, după informaţiile mai vechi cu un secol ale lui Origen (+254).

Viaţa creştină din Dacia Pontică (Dobrogea) s-a dezvoltat repede, încât, la sfârşitul secolului al III-lea, exista o episcopie la Tomis, metropola politică şi bisericească a Scythiei Minor.

În Viaţa Sfinţilor Epictet şi Astion, care au suferit martiriul pentru Hristos pe la 290, în timpul împăratului Diocleţian, sărbătoriţi în fiecare an la 8 iulie, se face menţiunea despre primul episcop de Tomis, Evanghelicus, care a venit la Halmiris, în a 14-a zi după moartea martirilor amintiţi. În acest document, se spune precis că „prea fericitul Evanghelicus era episcopul şi întâistătătorul sfintelor lui Dumnezeu biserici în această provincie”.

El a păstorit la Tomis între anii 290-300, dar nu cunoaştem dacă s-a încoronat cu moarte martirică. Istoricii socotesc reală existenţa episcopului Evanghelicus de Tomis şi începe cu el şirul episcopiilor din această cetate.

În timpul grelei persecuţii a împăraţilor Diocleţian şi a ginerului său, Galeriu au murit ca martiri numeroşi creştini, în cetăţile Scythiei Minor, dar nu ni s-au păstrat actele lor martirice, ci numai simple însemnări în sinaxarele şi martirologiile creştine.

La 29 septembrie 1971, arheologul Victor Heinrich Baumann a descoperit trupurile a 4 martiri, Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos, în cripta basilicii din Niculiţel, care au suferit martiriul pentru hristos, fie între 303-305, în timpul persecuţiei lui Diocleţian şi Galeriu, fie în timpul persecuţiei împăratului Liciniu (308-324), dintre anii 320-324 la Noviodunum (Isaccea), i iar de acolo trupurile lor au fost aduse şi îngropate la o dată care nu se poate preciza în cripta basilicii din Niculiţel. În prezent moaştele lor se află depuse în Biserica mănăstirii Cocoş, (jud. Tulcea).

În 1974, arheologul Ioan Barnea a descoperit la Tomis o inscripţie creştină în limba greacă prin care se confirmă existenţa unui episcop martir la Tomis, după toată probabilitatea între 320-324, în timpul persecuţiei împăratului Liciniu (308-324) care după părerea sa, ar putea fi Titus sau Philus. Până în prezent însă nu s-a putut dovedi cu mărturii istorice temeinice existenţa unui episcop tomitan cu numele de Philius sau Titus.

Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ne procură ştirea importantă că la Sinodul i Ecumenic de la Niceea, din 325, a participat şi un episcop „scit”, fără să-i spună numele, scriind că „nici scitul nu lipsea din ceată”, adică nu lipsea din numărul episcopilor prezenţi la Sinod. Acesta era de fapt, reprezentantul Bisericii de Tomis-Consrtanţa din Scythia Minor sau Dacia Pontică şi nu poate fi confundat cu reprezentantul Bisericii din Scythia Maior de la nordul Mării Negre, care, de asemenea, era prezent la Sinodul I Ecumenic din 325. prezenţa acestuia la Sinod poate fi acceptată ca reală. Prin urmare, acest episcop al cărui nume nu este cunoscut poate fi trecut în şirul episcopilor de Tomis. El n-ar fi murit ca martir, ci şi-a sfârşit viaţa prin moarte naturală după 325.

Episcopii de Tomis-Constanţa au contribuit în cea mai mare măsură la răspândirea credinţei creştine, atât printre grecii care locuiau în cetăţile Pontului stâng, cât şi la populaţia autohtonă geto-daco-romană din Dacia Pontică, iar unii dintre ei s-au încununat cu moarte martirică. Nu s-au păstrat, însă, actele lor martirice, ci doar însemnări în martirologiile creştine.
Sfântul Bretanio, episcop de Tomis (364? - +25 ianuarie 381)

După Acta Sanctorum Januarii, se sărbătorea în fiecare an la Tomis, la 25 ianuarie, aniversarea Sfântului Bretanio, episcopul cetăţii Tomis. El este cel de-al patrulea episcop, cunoscut din documente şi inscripţii. După toată probabilitatea el era originar din provincia Capadocia, din Asia Mică, aparţinând unei familii creştine. Nu se cunosc amănunte despre viaţa sa şi împrejurările în care a ajuns episcop. În tot cazul el păstorea la Tomis cu câţiva ani înainte de anul 369, când împăratul Valens(364-378) a vizitat catedrala din Tomis şi a încheiat pacea la Noviodunum (Isaccea) cu goţii de la nordul Dunării. În timpul acestei vizite, Valens a intrat în catedrală şi a încercat să impună episcopului şi credincioşilor de aici doctrina eretică a arienilor. Dar episcopul Bretanio renumit prin virtuţile şi curăţenia sa, s-a arătat un apărător dârz şi curajos al credinţei niceene şi a părăsit îndată catedrala împreună cu credincioşii, lăsând pe împărat în biserică. Istoricul Sozomen ne relatează cu amănunte întâlnirea aceasta, pentru a ilustra tăria şi statornicia în credinţă a Sfântului Bretanio.

Unii istorici şi patrologi, din dorinţa de a pune mai mult relief în persoana episcopului Bretanio, au încercat să argumenteze că Sf. Vasile cel Mare i-a adresat două scrisori de mulţumire, pentru transportarea moaştelor Sf. Sava Gotul din Gothia nord-dunăreană în Capodocia. În realitate, însă această opinie nu este viabilă. Mai mulţi istorici susţin temeinic că destinatarul celor 2 scrisori este arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului.

Chiar dacă nu i se poate atribui Sf. Bretanio de Tomis paternitatea Martiriului Sfântului Sava Gotul şi nici nu se poate susţine cu argumente viabile că lui i-au fost adresate cele două scrisori de mulţumire, cert este că episcopul Bretanio de Tomis a fost în timpul său o figură de frunte a Bisericii din Tomis, unde a predicat şi a apărat cu îndrăzneală şi curaj credinţa ortodoxă, ruşinând chiar pe împăratul arian Valens al Imperiului roman de Răsărit.

Pentru virtuţile, ostenelile şi viaţa lui curată, el este trecut în rândul sfinţilor, cum aflăm din martirologiile creştine, iar amintirea sa se pomeneşte în fiecare an la 25 ianuarie. Ca succesor l-a avut pe episcopul Gerontius sau Terentius.
Sfântul Teotim, episcop de Tomis (390?-407?)

Episcopul Teotim a păstorit la Tomis, metropola civilă şi bisericească a Scythiei Minor sau Daciei Pontice, către finele sec. al IV-lea şi înc. sec. al V-lea. Pentru viaţa sa curată şi aleasă el a fost trecut în rândul sfinţilor.

Aniversarea sa se sărbătorea în fiecare an la Tomis, la 20 aprilie, după cum se spune şi în Acta Sanctorum. Nu se cunoaşte nici când, nici unde s-a născut, nici când a început păstoria lui la Tomis, nici când a încetat din viaţă, nici dacă era de origine grec, got sau autohton, geto-daco-roman. Însă luând în consideraţie mărturiile istoricilor Sozomen şi Nichifor Callist putem presupune că era un autohton geto-daco-roman de la Tomis.

Păstoria Sfântului Teotim de Tomis a început înainte de 392 căci, la această dată, Fericitul Ieronim în lucrarea sa De Viris illustribus, ne informează despre el precum că a publicat sub formă de dialog, în stilul vechii elocinţe, lucrări scurte şi comatice, adică lucrări cu conţinut moral. Istoricul Sozomen ne dă în Istoria sa bisericească informaţii bogate şi interesante, din care desprindem activitatea pastorală şi misionară a episcopului şi mai ales profilul său moral şi minunile sale, care au impresionat şi pe hunii barbari. La rândul său istoricul Socrate scrie cu admiraţie despre Sf. Teotim, numindu-l „bărbat foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale”. La mulţi istorici el apare ca un veritabil filosof. După unii cercetători, adevărata filozofie în care s-a cultivat şi exercitat Sfântul Teotim, nu era altceva decât învăţătura şi viaţa duhovnicească monahală, în care se exercita, în căutarea adevărului, binelui şi frumosului, numită filocalie, adică iubire de frumos. De asemenea găsim la Sf. Teotim idei frumoase despre liniştea sufletească, pentru că, spune el, aceasta contribuie în mare măsură la desăvârşirea sufletului.

Merită să atenţionăm că episcopul a dus şi o frumoasă activitate misionară în Scythia Minor. Pe timpul său, după cum ne informează istoricul bizantin Iordanes, au năvălit la Dunărea de Jos neamul hunilor. Oricât de sălbatici s-au arătat ei, Sf. Teotim, a reuşit să se impună în faţa acestor cruzi năvălitori, prin blândeţe, prin faptele sale de milostenie, încât barbarii înşişi l-au numit „Dumnezeul romanilor”. În activitatea sa misionară, episcopul a avut un considerabil ajutor din partea Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, care a trimis în jurul anului 399 misionari din Bizanţ cu siguranţă la îndemnul episcopului Teotim.

Nu se ştie când a trecut în veşnicie Sf. Teotim, după toată probabilitatea el a murit înainte de 407, când a încetat din viaţă marele şi ilustrul său prieten Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin Sfântul Teotim, Biserica de Tomis se mândreşte în faţa istoriei şi a întregii creştinătăţi. Pentru curăţia şi sfinţenia vieţii sale, pentru virtuţile şi calităţile sale literare teologice, pentru activitatea şi ostenelile sale misionare, episcopul Teotim de Tomis se bucură de cinstire deosebită, fiind trecut în rândurile sfinţilor, iar amintirea sa se face în fiecare an la 20 aprilie.

Inscripţia lui Abercius

Inscripţia episcopului Abercius de Hierapolis, în Frigia, compusă din 22 versuri hexametrice, este după părerea savantului belgian Henri Gregoire, „regina inscripţiilor creştine”.

Sfântul Abericus de Hierapolis a trăit între 140-216 în timpul împăraţilor romani Antoniu Piul (138-161), Marcu Aureliu (161-180), Comod (180-192), Pertinax (193), Septimiu Sever (193-211), fiind episcop al Bisericii din Hierapolis, la sf. sec. al II-lea înc. sec. al III-lea. El este sărbătorit ca sfânt în fiecare an la 22 octombrie.

Viaţa sa scrisă după alte Vieţi de Sfinţi mai vechi de Simeon Metafrastul (sec.X), deşi cuprinde multe elemente legendare, după gustul bizantinilor, prezintă totuşi unele ştiri istorice din care putem reconstitui activitatea sa ca episcop la Hierapolis, cetate situată pe râul Lycus şi misionar în ţările din Orientul Apropiat.

La moarte a fost înmormântat în oraşul său natal Hierapolis, într-un monument construit sub forma unui altar, pe care şi-a gravat pe o piatră patrată, încă din viaţă, înainte de 216, epitaful său în limba greacă, care constituie una din cele mai interesante inscripţii creştine de la sfârşitul secolului al II-lea. Inscripţia a fost inserată la sfârşitul Vieţii Sfântului Abercius între 365-385. inscripţia lui Abercius e plină de simbolisme şi sensuri ascunse, pe care le cunoşteau numai creştinii iniţiaţi în învăţătura şi tainele Bisericii. Din cauza simbolismului şi sensului ascuns al inscripţiei mult timp s-a păstrat rezervă faţă de veridicitatea şi autenticitatea ei. Însă, două noi descoperiri arheologice au confirmat realitatea şi istoricitatea ei.

După descoperirea inscripţiei lui Abercius, în 1883, s-a constatat de toţi istoricii şi arheologii că inscripţia lui Abercius , inserată în Viaţa sa redactată de Simion Metafrastul în sec. al X-lea, după unele Vieţi de Sfinţi mai vechi, merită toată încrederea şi ne oferă textul ei integral. Odată descoperită şi reconstituită integral, în 22 versuri hexametrice, inscripţia lui Abercius, care, de fapt, este epitaful lui, a dat naştere unei lungi controverse între savanţii care nu se îndoiesc de caracterul ei creştin, iar aceştia constituie majoritatea, şi cei care, puţini la număr, o atribuie, în genere, sincretismului religios păgân.

Vom încerca să expunem interpretarea creştină a celor 22 de versuri hexametrice ale acestei celebre inscripţii.

În versurile 1-2, Sf. Abercius spune că fiind cetăţean al unei cetăţi alese, „şi-a făcut acest mormânt, încă din viaţă pentru a avea în vedere un loc spre a depune aici trupul său.”

Cu versurile 3-5 şi până la versul 17 apare simbolismul inscripţiei, care a dat naştere la cele mai aprinse discuţii. În versurile 7-9 aminteşte de vizita sa la Roma, unde a contemplat împărăţia şi „a văzut pe împărăteasa cea cu veşmânt şi încălţăminte de aur”. Aici textul devine prin simbolismul său, destul de obscur.

Versurile 10-12 nu prezintă dificultăţi. Sf. Abercius spune că a vizitat toate oraşele Siriei, trecând dincolo de Eufrat, a vizitat cetatea Nisibi, „întâlnind pretutindeni oameni de aceeaşi credinţă, având pe Pavel însoţitor de drum”.

Versurile 13-16, foarte importante, ne descriu Cina Euharistică, la care Sf. Abercius a fost invitat pretutindeni pe unde a umblat. El spune că i se dădea ca „hrană”- „peştele din izvor, foarte mare şi curat”- „pe care l-a pescuit o fecioară curată”- la care „se adaugă vin curat, amestecat cu apă şi pâine”. Termenul „hrană” din versetul 13 se referă, fără îndoială, la Sfânta Euharistie. Peştele este Iisus Hristos, simbolul creştinilor din primele trei secole, care are aici una din cele mai vechi referinţe.

Prin termenul „fecioară curată” se înţelege Preacurata Fecioară Maria, care a născut după trup pe Cuvântul Cel întrupat, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi constituie o mărturie că chiar de la început creştinii au socotit-o „pururi Fecioară”, Fecioară preacurată.

În versurile 17-18, Abercius ne spune că a dictat acestea, încă fiind în viaţă, la vârsta de 72 de ani.

În versul 19, el imploră pe „cel ce va înţelege acestea şi crede la fel cu el-adică de este creştin, să se roage pentru el”.

În versurile 20-22, ultimele, el roagă pe cei din viaţă să nu pună vre-un altul în mormântul său, iar de-o va face cineva, acela să plătească 2000 piese de aur tezaurului roman şi 1000 piese de aur, scumpei sale patrii, Hierapolis.
Inscripţia lui Pectorios din Autun

Inscripţia lui Pectorius, în limba greacă, a fost descoperită de cardinalul J. B. Pitra, la 24 iunie 1839, în cimitirul oraşului Autun, la nord-vest de Lyon, în centrul Galliei. Ea se compune din 11 versuri greceşti, gravate pe o tăbliţă de marmură de 0,52 pe 0,54 cm şi a fost reconstituită din 7 fragmente găsite cu ocazia unor săpături în vechiul cimitir al oraşului Autum din epoca galo-romană, datând cu înc. sec. II înc. sec. III.

Inscripţia a fost pusă încă din viaţă de Pectorius, bărbat necunoscut, de origine orientală, pe mormântul mamei sale, al tatălui şi al fraţilor săi, cu prilejul morţii mamei sale. Reiese din versurile 7-11 ale inscripţiei că întâi a murit tatăl, apoi fraţii săi şi la urmă mama sa, după moartea căreia a pus inscripţia în memoria ei. Alţi arheologi, însă, susţin că inscripţia a fost pusă de cineva dintre rudeniile lui Pectorius, după moartea sa.

Se disting în inscripţie două părţi. Prima parte este compusă din trei distihuri elegiace, deci 6 versuri, şi constituie un fel de mărturisire de credinţă; partea a doua care are un caracter funebru şi se referă direct la mama, tatăl şi fraţii lui Pectorius, constă în 5 hexametri. Inscripţia poartă în stânga acrostihul – Peşte, format din prima literă a fiecăruia dintre cele 5 versuri elegiace.

Primele trei distihuri sunt dedicate în termeni simbolici creştinilor şi lui Iisus Hristos. Creştinii sunt numiţi în inscripţie „neam dumnezeiesc”- „al peştelui cel ceresc”. Creştinii sunt îndemnaţi să trăiască în sfinţenie, de aceea ei sunt numiţi „neam dumnezeiesc”.

Versurile 5-6 se referă direct la Taina Sfintei Euharistii, care este numită „hrana cea dulce ca mierea… a Mântuitorului Sfinţilor”.

Versul 7 este exprimarea dorinţei personale a lui Pectorius, care se roagă fierbinte în aceşti termeni: „Doresc să mă satur de Peşte, Stăpâne, Mântuitorule”.

Ultimele 4 versuri constituie o inscripţie funerară şi se referă la membrii decedaţi ai familiei lui Pectorius

Inscripţia lui Pectorius din Autum este de cea mai mare importanţă pentru istoria creştinismului primar din secolele I-III, pentru că ne vorbeşte în termeni simbolici despre Taina Botezului şi Taina Sfintei Euharistii.