Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Biserica în sec. XI – XV (1054 - 1500)

Situaţia generală a Bisericii în această perioadă. Răspândirea creştinismului în Răsărit şi în Apus

În primul mileniu de viaţă creştină, Sinoadele Ecumenice şi strădaniile unor împăraţi bizantini, întăriseră în oameni credinţa că fac parte cu toţii dintr-o singură Biserică. În mileniul următor această conştiinţă a unităţii va fi pusă la grele încercări. De fapt urmările actului nefericit de la 16 iulie 1054 n-au apărut imediat. Însă această înstrăinare dintre Apus şi răsărit va duce, nu peste mult timp, la acţiuni de adevărată „răcirea dragostei dintre munţi”. Cucerirea şi devastarea capitalei bizantine în 1204 de către cruciaţi, precum şi mentalitatea de asalt, misionar cu care apusul catolic privea spre răsăritul ortodox, ameninţat tot mai mult de turci, sânt destul de concludente în această privinţă. Între factorii care vor domina veacurile XI-XV trebuie să socotim relaţiile feudale cu toate urmările lor, inclusiv cruciadele, iar ca evenimente epocale – ultimile incursiuni ale popoarelor asiatice: pecenegii, cumanii, turcii şi tătarii. Feudalitatea va domina mai cu putere în Apus, unde va influenţa într-un anumit fel şi dezvoltarea papalităţii, pe când în răsărit viaţa Bisericii va fi cu mult mai deosebită, ca urmare a luptelor din partea popoarelor migratoare asiatice.

Feudalismul a însemnat pe de o parte, cotropirea, iar pe de alta, fărâmiţarea de bunuri materiale, chiar şi atunci când acestea se făceau sub forma unui contract sau a unei învoieli între suzerani şi vasali, la care consimţea şi Biserica. Se clădea o societate inegală, ierarhizată în domni şi în supuşi, domnii investind pe vasalii lor cu beneficii, iar vasalii obligându-se să asculte de domni, acordându-le ajutor militar şi o parte din venituri. Vasalii respectiv îşi aveau şi ei slujitorii şi supuşii lor, ţărani şi robi, care depindeau de stăpânii lor. Numărul ţăranilor liberi s-a împuţinat pe măsură ce se întindea puterea nobilor.

Au existat şi în Bizanţ relaţii feudale, dar nu dezvoltate ca în Apus. Dăruirile de moşii, deveniseră şi aici supărătoare încă de pe vremea Comnenilor (1081-1185), iar sub Paleologi (1261-1453), ele vor genera chiar mişcări revoluţionare. Totuşi raporturile dintre clase nu era atât de vădit constituite ca în Apus. Încă şi înainte, dar şi în timpul cruciadelor, negustorii şi meseriaşii apuseni au reuşit prin lupte grele să-şi câştige drepturi şi libertăţi municipale, asociindu-se în bresle şi punând bazele burgheziei moderne. Până şi ţăranii reuşiseră să-şi îmbunătăţească situaţia. Defrişarea pădurilor, asanarea mlaştinilor în ţinuturile sterpe, la care erau puşi de seniori, le-a dat acestora, posibilitatea de a-şi plăti impozitul în bani, în loc de produse.

Biserica Apuseană a intrat şi ea în ierarhia feudală. Abaţiile sau marile mănăstiri au ajuns, împreună cu episcopiile, să se comporte ca adevăraţi seniori feudali. În Franţa, în Germania, mai târziu în Spania, Ungaria şi Polonia, unii din prelaţi aveau calitate de duci, de prinţi electori, de mari latifundiari. Cu toate că introducerea celibatului nu îngăduia clerului catolic să transmită averile prin moştenire, totuşi abuzurile erau atât de multe şi de mari încât „sinoadele reformatoare” de la începutul secolului al XIV-lea nu vor reuşi să remedieze lucrurile. Nu-i de mirare nici faptul că în şirul lung al răscoalelor populare medievale, între cei care apar ca asupritori, adeseori întâlnim ca mari feudali pe episcopii latini. Nu-i deloc întâmplător faptul, că aproape toate mişcările eretice şi reformatoare, care se vor ivi în această perioadă în Apus, vor avea în primul rând cauze sociale şi economice de care nu era străină nici Biserica. Totodată, mulţi episcopi şi prelaţi imitau viaţa uşoară a seniorilor feudali.

Întâlnim şi în Răsărit, atât în Imperiul Bizantin, cât şi în statele feudale sârbeşti, bulgăreşti, româneşti şi ruseşti, mănăstiri cu moravuri decăzute şi cu domenii întinse, pe care se aflau chiar şi robi. Mişcările populare înregistrate în Constantinopol, în Salonic, în Adrianopol ori în Novgorodul rusesc vizau, şi în Răsărit, pe bogătaşii corupţi şi luxoşi, dar aici clerul era mai apropiat de popor şi nu era implicat în sistemul de conducere al societăţii feudale, ca în Apus. În general, instituţiile bisericeşti vor fi mai puţin amestecate aici în treburile civile.

La început, incursiunile popoarelor de stepă- pecenegi, uzi şi cumani- au neliniştit, vreme de aproape trei veacuri (X- XIII), Bizanţul şi ţinuturile din sud-estul Europei, distrugând chiar şi întăriturile bizantine de la Dunăre.

Anul 1071 a adus pentru Europa de sud-est şi pentru Asia apuseană lovituri grele. În acel an statul de curând înfiinţat al normanzilor din sudul Italiei ocupă cetatea bizantină Bari şi va presa apoi ameninţător, vreme de peste două veacuri, să ocupe Epirul, Macedonia şi chiar Bizanţul. Dar cea mai zdrobitoare pierdere o aduce înfrângerea de la Manzikiert în Armenia din 26 august 1071, în urma căreia turcii selgiucizi întemeiază sultanatul lui Iconium care s-a menţinut până în 1307, când a fost înlocuit cu sultanatul osmanic.

În secolul al XII-lea, împăraţii din dinastia Comnenilor, Alexios I Comnen şi fiul său Ioan al II-lea Comnen au reuşit să recucerească o parte din teritoriile pierdute în Asia Mică. În urma înfrângerii suferite de împăratul Manuel I Comnen în lupta da la 17 septembrie 1176, în Frigia, din partea turcilor, bizantinii au pierdut într-o singură zi tot ce câştigaseră mai înainte. În această situaţie turcii n-au mai putut fi scoşi din centrul Asiei Mici.

În partea de nord au cunoscut o puternică afirmare politică sârbii, care au obţinut independenţa regatului încoronând pe jupanul Ştefan al II-lea Nemania (1196-1228) ca rege „cel întâi încoronat”, în anul 1217. cu ajutorul fratelui său, Sf. Sava (1176-1236) de la mănăstirea sârbească din Athos, Hilandar, regele Ştefan a obţinut în anul 1219 şi autocefalia Bisericii Sârbe, cu rang de arhiepiscopie.

Tot în această perioadă au cunoscut o nouă emancipare politică şi religioasă bulgarii. Aceştia sub conducerea fraţilor vlahi Petru şi Asan, s-au răsculat în 1185 împotriva împăratului bizantin Isac al II-lea Anghelos (1185-1195), care impusese impozite foarte mari. S-a înfiinţat astfel, Imperiul Vlaho-Bulgar cu capitala la Târnovo, pe versantul nordic al munţilor Balcani. Imperiul a cunoscut o puternică dezvoltare în timpul lui Ioniţă, supranumit Caloian (1197- 1207). După ce l-a înfrânt pe împăratul latin al Constantinopolului, Balduin de Flandra, la 15 aprilie 1205 la Adrianopol, luându-l prizonier a cucerit Tracia şi nordul Macedoniei. Pentru a-şi obţine titlul de împărat (ţar) iar pentru Biserica Bulgară independenţa, Ioniţă s-a adresat prin scrisori papei Inocenţiu al II-lea. Acesta a trimis pe cardinalul Leon, care la 7 noiembrie1204 a sfinţit la Târnovo pe arhiepiscopul Vasile ca primat al Bisericii Vlaho-Bulgare, iar la 8 noiembrie a încoronat pe Ioniţă ca rege, cu coroana trimisă de papă. Ţaratul a cunoscut o şi mai mare înflorire în timpul ţarului Ioan al II-lea (1218-1241) înglobând în graniţele sale teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, estul Serbiei cu oraşele Belgrad, Nis şi Scopje, Macedonia, Tracia şi Albania, slăbind astfel puterea economică şi politică a Imperiului Bizantin.

Imperiul Bizantin a suferit o mare lovitură şi din partea latinilor. În urma cruciadei a IV-a, la 13 aprilie 1204, Constantinopolul a fost ocupat şi jefuit de soldaţii regelui Balduin de Flandra. Imperiul a fost împărţit în mai multe formaţiuni politice: ducatul Atenei, regatul Tesalonicului, despotatul Ahaiei, despotatul Moreei cu reşedinţa la Mistra (Sparta). Bizantinii s-au retras în Asia Mică, stabilind capitala la Niceea. În anul 1208 şi-a stabilit reşedinţa la Niceea şi Patriarhia ecumenică. Bizantinii mai deţineau două teritorii, despotatul de Epir în Balcani şi ţinutul Trebizonda, în Asia Mică. După această fărâmiţare a imperiului, bizantinii nu şi-au mai putut reveni, ceea ce a determinat cucerirea treptată a teritoriilor locuite de greci de către turci, culminând cu căderea Constantinopolului la 29 mai 1453.

Imperiul latin de Constantinopol a durat 57 de ani. La 15 august 1261, împăratul Mihail al VII-lea Paleologul şi-a făcut intrarea triumfală în Constantinopol, cucerit de la latini în zorii zilei de 25 iulie 1261 de generalul Alexios Stratigopoulos.

Imperiul bizantin restaurat n-a mai putut avea strălucirea din trecut, fiind continuu ameninţat de duşmani agresivi. Sârbii, vlaho-bulgarii, veneţienii, turcii, regele Neapolului, aventurierul Carol de Anjou, papii de la Roma ameninţau continuu Imperiul bizantin. Aşa se întâmplă, că pentru a scăpa de pretenţiile papei Grigorie al X-lea şi de ameninţările lui Carol de Anjou, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a trebuit să recunoască în conciliul unionist de la Lyon, din 6 iulie 1274, „unirea” dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus şi supremaţia scaunului papal. Această „unire” de la Lyon a fost denunţată de împăratul bizantin Andronic al II-lea Paleologul, fiul şi urmaşul lui Mihail al VIII-lea, spulberându-se astfel pretenţiile papei Grigorie al X-lea la supremaţia universală în Biserică.

În Răsărit, însă, cel mai mare pericol pentru Imperiul bizantin erau în continuare turcii. În 1354, turcii trec pentru prima dată în Europa, în mare măsură şi din greşeala politică a bizantinilor şi stabilesc la Galipoli. Peste zece ani, sultanul Murad I (1359-1389) şi-a mutat capitala, în 1365, la Adrianopol, cu scopul de a cuceri popoarele din Peninsula Balcanică.

În urma luptei de la Cossovopolje, din 15 iunie 1389, armata otomană, sub conducerea sultanului Murad I, a înfrânt oastea sârbă, la care au participat şi ostaşi români trimişi de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. Sudul Serbiei a căzut sub dominaţia turcilor.

Cuceririle turcilor în balcani continuară. La 17 iulie 1393 a căzut şi ţaratul bulgar de la Târnovo al lui Ioan Şişman (1371-1393) sub sultanul Baiazid I Ilderim- Fulgerul. Tot Baiazid a ieşit învingător în urma confruntării armate de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, dintre turci şi armata creştină. În acest an a căzut şi ţaratul bulgar de la Vidin, aşa încât Bulgaria a rămas sub stăpânire turcească până în anii 1877-1878.

O clipă de linişte pentru bizantini a fost creată de înfrângerea turcilor de către mongolii lui Tamerlan sau Timurlenk, la 28 iulie 1402, la Ancyra (Ankara), unde căzu prizonier chiar sultanul Baiazid I. În anul 1421 sultanul Murad II (1421-1451) a reluat ofensiva cucerind în 1430 Tesalonicul, cumpărat de veneţieni de la greci în anul 1423.

Nici cruciada creştină de la Varna (1444), condusă de Iancu Hunedoara, cu soldaţi unguri, români şi polonezi nu a putut da speranţe bizantinilor, deoarece a fost învinsă la 10 noiembrie 1444 de turcii lui Murad al II-lea. Aşa stând lucrurile, la 29 mai 1453 a fost cucerit şi Constantinopolul de sultanul Mahomed al II-lea (1451-1482), punându-se astfel capăt Imperiului Bizantin milenar.

Anul 1683 reprezintă punctul culminant al expansiunii turceşti, când aceştia au asediat Viena pe care nu au reuşit să o cucerească datorită lui Jan Sobieski. La slăbirea puterii turceşti au contribuit şi românii. După pacea de la Carlovitz (1699) începe declinul puterii turceşti.

Aşadar, marea majoritate a teritoriilor Bisericii Răsăritene ajunge sub stăpânirea populaţiilor neocreştine. Singurii ortodocşi în afara acestei influenţe sunt ruşii. Rusia se împărţea în trei principate mari: Rusia Kieveană (Kiev), Rusia Mică sau Albă (Smolensk) şi Rusia Mare (Moscova). Toate aceste principate au ajuns în urma înfrângerii de pe râul Calca din 1223, sub stăpânire tătară, a aşa numitei „ hoarde de aur ” a lui Batu şi Gingis-han (Temugin). Abia în anul 1480, cneazul Moscovei, Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505) a zdrobit puterea tătarilor.

În 1241 mongolii au distrus şi regatul Ungariei. Polonia, deşi devenise un puternic stat catolic cu capitala la Cracovia, a fost dezmembrată prin alipirea de către Rusia a ruşilor şi rutenilor conduşi de cazaci.

Franţa şi Anglia au cunoscut, de asemenea, o puternică dezvoltare în sec. XI-XV. Anglia a cucerit teritorii din Irlanda, Scoţia şi Franţa devenind un regat puternic. Franţa şi-a putut redobândi integritatea teritorială abia în 1431, când a avut loc războiul condus de tânăra Jeanne d’Arc, arsă pe rug de englezi la 30 mai 1431.

Portugalia a fost eliberată de sub dominaţia maurilor în anul 1147, cunoscând astfel o puternică dezvoltare în special în secolul al XV-lea, având posibilitatea de a ăntreprinde mari expediţii pe mare. Celebrul navigator Bartolomeo Diaz a reuşit să înconjoare Africa pe la Capul Bunei Speranţe în anul 1480.

În 1397 s-a realizat sub patronajul reginei Margareta (1353-1412) unirea celor trei ţări nordice: Danemarca, Norvegia şi Suedia. Prin centrele episcopale din aceste ţări a fost coordonată viaţa bisericească şi misionară în ţinuturile Mării Baltice, în Islanda şi Groenlanda.

Imperiul Romano-German, întemeiat de Otto I cel Mare (936-973), care avea suzeranitate şi asupra statului papal, a jucat când rolul de aliat, când de adversar al Imperiului Bizantin.

În ce priveşte opera misionară desfăşurată în această perioadă, trebuie să menţionăm că rezultatele sunt foarte modeste. Una din cauzele obiective sunt invaziile popoarelor turanice, în urma cărora oraşe şi sate întregi din Siria şi Asia Mică au trecut la Islamism.

În general, supremaţia culturală era aceea care ducea la creştinare. Asanarea unor terenuri mlăştinoase, în Georgia, defrişarea de către călugării ruşi a terenurilor nordice împădurite şi apoi crearea unor adevărate colonii sau „slobozii” de ţărani şi chiar de negustori, care vor comercializa apoi sarea la Marea Albă, sunt numai două din modurile cunoscute în care se desfăşura activitatea misionară în spaţiul popoarelor ortodoxe.