Mitul bolii psihice

15. Nevoia de comuniuni cu metafizicul
Cartea aceasta se ocupă în exclusivitate cu chestiuni psihologice şi psihiatrice şi nu a fost în intenţie să fie nici măcar în parte o carte cu caracter religios. Totuşi am încredinţarea că orice psihoterapeut constată din experienţa sa clerică că nu este vorba numai de neîmplinirea nevoii omului de a iubii şi să fie iubit şi să simtă că are valoare care poate provoca o tulburare psihică. Poate produce deranjament psihic şi neîmplinirea nevoii de necontestat a omului de a intra în comuniune cu metafizicul, oricum l-ar numi şi oricare ar fi modul prin care încearcă să realizeze această comuniune.

Această nevoie mulţi psihologi au încercat s-o cerceteze şi s-o studieze. Însă în pofida faptului că lumea apuseană este preocupată foarte serios de legăturile dintre religie şi psihologie, cel puţin în ultimii 50 de ani, în zona noastră se exclud reciproc, dacă nu chiar se dispreţuiesc reciproc. Temeiul psihologilor pentru această poziţie delimitativă faţă de religie este că psihologia ca ştiinţă a cărei adevăruri sunt dovedite (statornicite) nu poate avea legătură cu mitologia. Considerentul oamenilor bisericeşti în ce priveşte poziţia lor delimitativă faţă de psihologie este că cea din urmă este o creaţie umană şi în acest sens este cel puţin de prisos acolo unde se găseşte harul dumnezeiesc.

Dar în mod real adevărurile ştiinţei sunt „dovedite”, în aşa fel încât să fim mai siguri de acestea decât am fi faţă de adevărurile credinţei? Este psihologia ştiinţă în aşa fel încât concluziile ei să fie considerate mai valabile de adevărurile credinţei?

Atmosfera raţionalistă care a dominat lumea apuseană şi ridicarea în slăvi a metodei ştiinţifice au forţat toate felurile de cugetători să sacrifice faptul singular (evenimentul unic) pentru ca preocuparea lor să fie considerată ştiinţifică. Este caracteristică zbuciumul „teologilor” de a dobândi titlul de om de ştiinţă graţie căruia «au început şi aceia să desconsidere evenimentele unice (singulare)». Astfel nu numai minunile dar şi cele mai multe experienţe ale credinţei au fost subestimate. Teologia a pierdut rolul ei obişnuit, de protectoare a unicităţii, fie că acesta este un fapt exterior obiectiv fie că este ceva psihologic subiectiv. Astfel că a început un proces prin care se încearcă transformarea religiei într-o chestiune absolut raţională şi astfel părţi ale experienţei umane foarte largi şi fundamentale nu mai sunt din punct de vedere intelectual demne de consideraţie».²⁷

Într-un mare grad şi interesul anumitor „teologi” din spaţiul nostru de a sta de vorbă cu psihologia, pleacă de la convingerea că concluziile ei sunt „ştiinţifice” şi din teama de a nu-şi pune în pericol titlul de om de ştiinţă (teologică) în cazul în care le-ar ignora. „Teologii” din spaţiul nostru, fiind în realitate rupţi de realitatea umană şi lipsiţi de orice experienţă clinică, încearcă să-şi sprijine ştiinţificitatea lor pe cercetare bibliografică. Şi în esenţă se lasă amăgiţi de convingerea cu totul antiştiinţifică că metoda ştiinţifică se sfârşeşte (epuizează) în răsfoirea cărţilor şi în desprăfuirea bibliotecilor. Ca rezultat cuvântul lor cade deşert pentru că aşa cum spunea şi poetul: «Mai întâi viaţa, şi nu este gândul tău ce dă drept cuvântului» (G. Ritos). Cu toate acestea a început să fie evident că ideologia mântuirii lumii²⁸ propovedită de psihoterapie se năruie într-un ritm rapid în Apus, ca un rezultat al dezamăgirii pe care o provoacă constatarea înşelăciunii atotputernice ştiinţifice. Optimismul de început faţă de posibilitatea psihologiei, ale psihiatriei şi psihoterapiei se împuţinează continuu, în timp ce se constată tot mai mult că în cea mai mare parte psihopatologia durează de ani şi are rădăcini existenţiale adânci şi că ceea ce vindecă în mod real nu este o anumită tehnică ci interesul autentic al terapeutului pentru omul care îi cere ajutorul. Modelul psihanalitic de psihoterapie devine continuu tot mai irelevant ca şi abordare eficientă, în condiţiile în care se adresează unei generaţii umanisto-raţionalistă care dispare în mod progresiv²⁹.

Psihoterapia care se consideră ca o soluţie la situaţia fără de ieşire a omului contemporan se găseşte deja în impas. Nevoile pe care însă psihoterapia a încercat să le împlinească sunt decisive chiar li pentru supravieţuirea omului şi dacă psihoterapia se dovedeşte inexistentă – pentru că în loc să răspundă la aceste nevoi fundamentale ale omului p_____ - un mod de viaţă potrivit, oferă în mod simplu o tehnică căutarea acestui mod de viaţă devine condiţie a supravieţuirii pentru omul modern.

Iubirea cumparată nu poate împlini nevoia omului de dragoste. Iubirea nu numai că nu se cumpără, dar nici măcar nu cere. Iubirea doar se oferă. Nici nu pot să dea omului sentimentul necesar de siguranţă relaţiile trecătoare şi mai mult profesionale. Omul are nevoie de relaţii permanente şi de o oferire liberă a dragostei a unei comunităţi bisericeşti. Nu există o altă terapie pentru chinurile omului modern în afara Bisericii. Biserica nu ca formă ci ca fapt Biserica pe care n-o pretindem de la alţii, ci care există pentru noi întrucât o constituim pentru ceilalţi.

1 Mario Begzu, „Între apologetică şi descoperire”, Sinaxi, fascicolul 17, ianuarie- martie 1986, pag. 38

2 Manoli Sari „Comentarii la teoriile cosmologice şi naturale ale microcosmosului”, Sinaxi, fasc. 18, aprilie – iunie 1986, pag. 58

3 Allan Wheelis, „Sfârşitul lumii moderne”, Basic Books, New York 1971, pag. 114

4 Kristofer Smol, „Muzică, societate, educaţie”, Nefeli, 1983, pag. 109

5 Op. cit., pag. 108

6 Op. cit., pag. 110

7 Op. cit., pag. 111

8 Op. cit., pag. 112

9 Op. cit., pag.118

10 Ruth Tiffany Barnhouse, „Spiritual Direction and Psychotherapy”, The Journal of Pastoral Care, September 1979, vol. XXXIII, pag. 150-151

11 Epictet, Manual, cap. 29

12 Ava Dorotei, Pentru fratele cel bolnav, 1, EPE, Filocalia gr. vol. 12, pag. 642

13 K. Kavafi, „Cele sfârşite”

14 Op. cit.

15 K. Kavafi «Che fece – il grav rifiuto»

16

17

18 k. Kavafi, «Satrapia»

19 Taso Livadeti, «Stefan», op. cit., pag, 21

20 K. Kavafi, «Filoelin»

21 K. Kavafi, «Igemon din Libia apuseană»

22 Odisea eliti, «Nemulţumirea», de pe discul lui d. Papadimitriu, Cântece pe luni

23 t. Livaditi, «Mormânt», Poeme, 1958-1964

24

25 S. Freud, Teoria libidoului şi narcisismului. Introducere în psihanaliză, ediţia 26, Epicur Atena, 1996, pag. 404-405

26 Povestiri ____elene, Atena, 1991, pag. 186-193

27

28

29