“Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.” 1 Cor. 4,1.2.
Introducere:
“Banii nu ne-au fost daţi ca prin ei să ne onorăm şi glorificăm pe noi înşine. Ca administratori credincioşi trebuie să-i folosim pentru onoarea şi gloria lui Dumnezeu. Unii socot că numai o parte din bunurile lor sunt ale Domnului. Când au pus deoparte ceva pentru scopuri religioase şi de calitate, ei gândesc că pot socoti partea rămasă ca fiind a lor şi să facă cu ea ceea ce găsesc că ar fi potrivit. Dar aceasta este o greşeală. Tot ceea ce posedăm este al Domnului şi suntem răspunzători faţă de el pentru folosirea lui. În folosirea fiecărui ban se va vedea dacă Îl iubim pe Dumnezeu în mod suprem şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine.”1)
1. Al cui este pământul şi tot ce este pe el? Lev. 25,23; Ps. 24,1; Deut. 10,14; 1 Cor. 10,26.
2. Cui a dat Domnul pământul? Ps. 115,16.
Notă: Domnul nu a dat pământul şi bunurile lui numai unora, ci întregii omeniri ca să fie folosite pentru binele tuturor. De aceea, Biserica lui Dumnezeu trebuie să sprijine cu conştiinţă curată orice sforţare colectivă, care are ca scop realizarea unor reforme sociale echitabile pentru fiecare om care doreşte să facă imposibil egoismul omenesc, pentru ca baza convieţuirii umane să fie responsabilitatea şi dragostea reciprocă a oamenilor.
3. Care trebuie să fie concepţia creştinului referitoare la relaţia sa faţă de bunurile pământeşti? 1 Cor. 4,1.2; 1 Petru 4,10.
Notă: “suntem ispravnicii acelor daruri cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu… Dumnezeu ne-a dat toate bunurile din bunătatea Sa şi ni le-a rânduit spre folosul nostru doar ca nişte bunuri încredinţate, de care trebuie să dăm socoteală. Să le folosim astfel ca totdeauna să se audă în urechile noastre chemarea: Dă-ţi socoteala de isprăvnicia ta (Luca 16,2). Să nu uităm cine cere această socoteală: este Acela care recomandă lepădarea de sine şi modestia, dar condamnă risipa, mândria, fala şi vanitatea, care aprobă folosirea bunurilor”2), dar cere ca aceasta să se facă ţinând cont de porunca de a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine.
II. Dăruirea sistematică în Biblie
1. Prin ce sistem de dăruire a rânduit Dumnezeu în Vechiul Testament să fie exprimat dreptul Său de proprietate asupra bunurilor de care dispun copiii Lui? Lev. 27,30; Gen. 28,20-22.
Notă: “Oare noi care ne bucurăm de o lumină deplină şi de privilegiile Evangheliei, trebuie să ne mulţumim a da mai puţin decât aceia care trăiau pe vremuri sub o dispensaţiune a harului mai puţin privilegiată? Nicidecum. Oare obligativitatea noastră nu trebuie să crească în mod proporţional cu binecuvântările cele mari de care ne bucurăm?”3)
2. Cugetă asupra următoarelor texte, care dovedesc că sistemul zecimii a rămas valabil şi în Noul Testament: Matei 23,23; Evrei 7,8.
3. Cum a exprimat apostolul Pavel intenţia lui Dumnezeu de a perpetua sistemul dăruirii sistematice şi în Noul Testament? 1Cor. 9,13-14.
Notă: “Zecimea este sfântă, rezervată de Dumnezeu pentru Sine. Ea trebuie să fie adusă în tezaurul Lui, pentru a fi folosită la susţinerea lucrătorilor Evangheliei în lucrarea lor. De multă vreme Domnul este jefuit pentru că sunt unii care nu-şi dau seama că zecimea este partea rezervată Domnului.”4)
4. Care să fie spiritul care să stea la baza credincioşiei creştinului? 2 Cor. 9,7; Fapte 20,35.
“Dăruirea sistematică nu trebuie să devină însă o constrângere sistematică. Numai daruri de bunăvoie primeşte Dumnezeu. Adevărata dăruire creştină izvorăşte din principiul dragostei recunoscătoare. Iubirea de Hristos nu poate să existe fără o dragoste corespunzătoare faţă de aceia pentru care El a venit în lume ca să-i răscumpere.”5)
III. O piatră de încercare a credincioşiei
1. În ce L-au încercat israeliţii de pe vremuri pe Dumnezeu? Mal. 3,8.
Notă: După cum Dumnezeu Şi-a rezervat un pom în Eden, o zi pe săptămână care să-I fie dedicată Lui, astfel Şi-a rezervat o parte din bunurile pe care ni le-a dăruit, ca semn de recunoaştere că toate cele dobândite le-am primit de la Dumnezeu.
“Dumnezeu dă omului nouă zecimi, pe când El pretinde o zecime pentru scopuri sfinte, după cum a dat omului şase zile pentru lucrările sale proprii şi Şi-a rezervat, Şi-a pus deoparte ziua a şaptea pentru Sine. Căci, ca şi Sabatul, a zecea parte a câştigului este sfântă; Dumnezeu a rezervat-o pentru Sine.”6)
2. Prin somaţia lui Dumnezeu de a-L pune pe El la încercare, de fapt, zecimea este piatra de încercare a propriei noastre credincioşii: Mal. 3,10; Fapte 5,3-4.
Notă: Mulţi sunt ispitiţi să cadă în păcatul lui Anania şi Safira. Păcatul lor consta în a fi prezentat “puţinul” pe care l-au adus pe altar ca fiind “totul”, sau “jertfa întreagă”. Credincioşia nu înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât restituirea lui Dumnezeu a ceea ce declară El că pretinde de la noi. A minţi pe Dumnezeu este egal cu a crede într-un Dumnezeu care nu este atotştiutor şi atotvăzător, ori aceasta nu înseamnă doar o lipsă de cunoaştere a adevăratului Dumnezeu, ci este o adevărată idolatrie.
R e p e t i ţ i e
1. Cine este proprietarul bunurilor de care dispunem?
Răspuns: Deoarece Dumnezeu este Creatorul pământului, tot ceea ce a creat Îi aparţine, deci El este proprietarul tuturor bunurilor existente pe pământ.
2. În ce calitate dispunem noi de bunuri pământeşti?
Răspuns: Noi suntem numai nişte ispravnici, sau administratori ai bunurilor cu care Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat.
3. Cum recunoaştem dreptul de proprietate al lui Dumnezeu asupra tuturor bunurilor de care dispunem?
Răspuns: Deoarece El ne-a pus la dispoziţie bunuri care Îi aparţin Lui, ca ispravnici credincioşi, noi recunoaştem dreptul Său prin restituirea unei a zecea părţi din veniturile noastre pentru scopul rânduit de adevăratul Proprietar.
4. Pentru ce scop a rânduit Dumnezeu dăruirea sistematică?
Răspuns: Dăruirea sistematică (zecimea) a fost rânduită pentru susţinerea lucrării lui Dumnezeu pe pământ.
