Momente si schite, prin care a realizat o adevarata comedie umana a timpului sau, a creat numeroase nuvele

Yüklə 461 b.

tarix	30.07.2018
ölçüsü	461 b.
	#63186

Comedia (opera literara in proza care apartine genului dramatic)
Stie sa-l faca servil pe Pristanda caruia ii accepta micile “gainarii”, cum cea cu steagurile(…).

I. L. Caragiale (1852-1912) este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care a scris nemuritoarele si arhicunoscutele Momente si schite, prin care a realizat o adevarata comedie umana a timpului sau, a creat numeroase nuvele fantastice sau psihologice (Kir Ianulea, Calul dracului, La hanul lui Manjoala, In vreme de razboi, O faclie de Paste) si a dus literatura dramatica romaneasca pe culmi neintalnite pana la el prin capodopere ale genului ca “O noapte furtunoasa”, “D’ale carnavalului”, “Conul Leonida fata cu Reactiunea” sau “Napasta”.

Comedia (opera literara in proza care apartine genului dramatic)
“O scrisoare pierduta” a fost citita mai intai intr-o sedinta a societatii literare “Junimea”, iar premiera a avut loc la 13 noiembrie 1881 pe scena Teatrului National din Bucuresti, bucurandu-se de un mare succes inca de la premiera.
Aceasta piesa de teatru este o comedie de moravuri (politice, sociale, familiale), iar titlul ei are in vedere pretextul in jurul caruia se dezvolta intamplarile - pierderea de catre Zoe Trahanache a unei scrisori de amor care ii era adresata de Stefan Tipatescu, prefectul judetului.
Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un oras de provincie in prejma alegerilor pentru Camera, in lupta electorala antrenandu-se atat fortele politice, cat si ale opozitiei.
Asa cum precizeaza autorul, in partea de inceput in care sunt prezentate personajele, actiunea piesei se petrece in capitala unui judet de munte, in zilele noasre.

Comedia are patru acte, cuprinzand fiecare cate noua, paisprezece, sapte si, respectiv, paisprezece scene, iar actiunea, in totalitetea ei cuprinde o serie de intamplari ale farsei electorale din anul 1883, in care sunt angajate toate personajele.
Actul intai cuprinde in primele doua scene expozitiunea, in care facem cunostinta cu Tipatescu, prefectul judetului, si cu Pristanda, politaiul orasului si unealta docila a puterii, in jurul carora evolueaza celelalte personaje ale piesei.
Intriga comediei o constituie pierderea scrisorii, care se consuma insa inainte de inceperea actiunii, deoarece in actul I, scena I, Tipatescu afla deja de la Pristanda ca Nae Catavencu este in posesia unei scrisori care-i poate asigura reusita in alegeri. Acest fapt va declansa desfasurarea intregii actiuni. Alertat, prefectul ii ordona politaiului sa afle despre ce este vorba, dar intre timp Zaharia Trahanache si Zoe, sotia sa, sunt santajati de Catavencu, adversarul lor politic, cu publicarea scrisorii compromintatoare daca nu il vor sprijini in alegeri.Acestia il instiinteaza pe prefect de cele intamplate, iar el devine din ce in ce mai nelinistit.
Intervin in actiune Farfuridi si Branzovenescu (primul fiind preferatul puterii pentru functia de deputat), deoarece ii banuiesc pe alti politici de tradare, vazandu-i pe Trahanache, pe Zoe si pe Pristanda in vizita la Nae Catavencu. Mai mult decat atat, adeptii lui Catavencu distribuie in oras bilete prin care sustin ca acesta va fi sprijinit in alegeri chiar de prefect.
Stefan Tipatescu si Zoe afla de la Cetateanul turmentat ca Nae Catavencu i-a sustras scrisoarea, iar Pristanda le comunica pretentiile acestuia : “ori o mie de poli, ori deputatiia”. Ii linisteste insa “venerabilul nenea Zaharia”, care le spune ca l-a descoperit “pe onorabilul cu alta mai boacana” falsificarea unei polite in legatura cu ziarul la care este director-proprietar ‹‹Ragnetul Carpatilor››

In actul al doilea desfasurarea actiunii continua, tensionandu-se treptat. Farfuridi si Branzovenescu trimit o depeşa la “Centru”, la Bucuresti, acuzandu-l pe prefect de tradare. Pristanda il aresteaza pe Catavencu din ordinul lui Tipatescu. Speriata de cele intamplate si de posibila publicare a scrisorii, Zoe accepta sa se intalneasca cu Nae Catavencu si incearca sa-l lamureasca si pe prefect sa-l sustina in alegeri, dar acesta refuza din cauza depesei lui Farfuridi si a lui Branzovenescu care ajunsese deja la Bucuresti. Ii propune insa adversarului numeroase functii si o mosie, dar acesta nu vrea decat “mandatul de deputat”, ceea ce face ca prefectul sa devina impulsiv. Pana la urma, Zoe il va determina pe Tipatescu sa fie de partea lui Catavencu si a ei, iar Cetateanul turmentat este sfatuit sa faca si el acelasi lucru.
Nemultumirea cuplului Farfuridi-Branzovenescu creste si ameninta din nou cu Bucurestiul. Intre timp, soseste insa Pristanda aducand telegrama prin care se anunta candidatura lui Agamita Dandanache, propus de centru.
Actul al treilea este actul discursurilor candidatilor si al punctului culminant al actiunii. Discursul lui Farfuridi ilustreaza o adevarata betie de cuvinte, o totala lipsa de logica, imbinata cu agramaticalisme de toate felurile, iar cel al lui Catavencu este tipic demagogic. In pauza dintre cele doua discursuri,gruparile rivale se confrunta cu un exercitiu preliminar al incaierarii din finalul actului, iar Zaharia Trahanache le arata prefectului si Zoei polita falsificata de Catavencu, hotarand sa anunte candidature lui Agamemnond Dandanache.
In final cand acest lucru se intampla, are loc o incaierare pusa la cale de Pristanda, cand Catavencu isi pierde palaria pe care o gaseste Cetateanul turmentat.
In actul al patrulea, dupa punctul culminant (incaierare violenta dintre cele doua tabere) care se pertece in actul al treilea, actiunea evolueaza catre deznodamant, proclamand infrangerea lui Catavencu si algerea lui Agamita Dandanache.Zoe se teme inca de publicarea scrisorii, caci posesorul ei pare ca “a intrat in pamant”. Soseste Dandanache care povesteste cum, tot printr-un santaj exercitat prin intermediul unei scrisori, a ajuns sa fie propus “de Centru”.
Isi face aparitia Catavencu “dezolat” ca pierduse scrisoarea in timpul incaierarii, dar soseste si Cetateanul turmentat in posesia caruia se afla acum scrisoarea pierduta si i-o da “adrisantului”. Acum, Nae Catavencu, amenintat cu polita falsificata, accepta sa conduca festivitatea in cinstea noului ales, iar totul se termina intr-o atmosfera de sarbatoare, de impacare si veselie unanima, insa, sigur, fara sa se afle de legatura amoroasa dintra Zoe Trahanache si prefectul Tipatescu.

Privit in intregimea sa, textul operei literare “O scrisoare pierduta ” are trasaturile caracteristice generale ale unei creatii dramatice, dar si unele specifice care-i dau originalitate si care se imbina cu cele generale.
Din prima categorie face parte structura in acte si scene. Modalitatea principala de comunicare din textul piesei, deci principalul mod de exprimare, aste dialogul, caruia i se alatura monologul dramatic. Descrierea si naratiunea nu apar dacat in replicile personajelor sau in indicatiile de regie (indicatiile scenice) scrise intre paranteze la inceputul unui act, sau al unei scene, ori pe parcursul actiunii si se refera si la decor, fie la jocul de scena al actorilor.

Derularea faptelor, evolutia conflictelor si comportarea personajelor pun in evidenta trasatura esentiala a oricarei comedii: starnirea (provocarea) rasului si finalul comic prin rezolvarea neasteptata a situatiei datorita unei adevarate “lovituri de teatru”.
Cu alte cuvinte, aste vorba de prezenta comicului si diversitatea mijloacelor prin care I. L. Caragiale reuseste sa-l realizeze.
Exista mai intai un comic de situatie obtinut prin pierderea si gasirea scrisorii de amor, prin postura ridicola a lui Catavencu, de a ajunge, din stapan pe situatie, victima a unei escrocherii asemanatoare celei la care el apelese. Totodata, comica este situatiia finala, cand cele doua forte potrivnice se impaca si farsa electorala se termina cu un compromis pe care toata lumea il accepta cu dezinvoltura. Tot in comical de situatie se incadreaza existenta unor cupluri de personaje - Farfuridi si Branzovenescu - sau a triunghiului conjugal - Zoe - Tipatescu - Trahanache.

Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare avandu-i identitatea sa bine prezentata, trasaturile sale specifice, modul sau de a fi, de a gandi si de a se exprima.
Personajele sale sunt asadar tipuri umane, personaje de factura clasica, avand ca dominanta o trasatura careia i se subordoneaza celelalte trasaturi, pentru ca personajele, desi tipice, nu sunt realizate schematic, ci sunt privite in complexitatea lor. Astfel, exista trasaturi comune si trasaturi individuale care se contopesc in realizarea personajului.

Stefan Tipatescu, prefectul judetului, este tipul junelui prim, al primului amorez. Arogant, el traieste sentimentul abandonarii unei cariere stralucite in favoarea partidului. Totodata, nu este lipsit de inteligenta, este instruit, dar este, de multe ori, nestapanit, impulsiv, devenind chiar violent, asa cum se intampla intr-una dintre confruntarile cu Nae Catavencu. Aceste insusiri sunt evidentiate direct de Zaharia Trahanache, care precizeaza ca este “bun baiat, cu carte, dar iute”. A=a se explica si faptul ca modul sau de exprimare nu se compara cu al altor personaje, folosind limbajul corect al unui om instruit.
El este unul dintre stalpii puterii locale caruia ii apartine totul si de aceea face aluzie incalcand legea si accepta compromisuri. Administreaza judetul ca pe propria mosie, ii ordona lui Pristanda sa-l aresteze fara motiv pe Catavencu, caruia ii ofera apoi, in schimbul scrisorii, functii si chiar mosia “Zavoiul”, cenzureaza corespondenta si opreste depesele care nu-i conveneau. Aceasta postura a sa de a dispune de tot dupa bunul plac este magistral caracterizata de Pristanda: “mosia mosie, functia functie, coana Joitica coana Joitica”, opinie care pune in evidenta si imoralitatea personajului.
Stie sa-l faca servil pe Pristanda caruia ii accepta micile “gainarii”, cum cea cu steagurile(…).
Oscileaza intre dorinta de ascensiune politica si sentimentele fata de Zoe si, dovedind luciditate, dar si la insistentele acesteia, accepta mentinerea candidaturii lui Catavencu. De fapt, el stapaneste o adevarata arta a disimularii: fata de Trahanache se preface ca nu stie nimic de scrisoare, fata de Farfuridi si Branzovenescu pozeaza in victima, iar fata de Catavencu devine chiar violent, pentru a-l impresiona, schimbandu-si apoi atitudinea.
Desi autorul ii reliefeaza defectele si viciile, acestea sunt general umane si personajul este privit cu oarecare ingaduinta, neintegrandu-l in tagma politicienilor demagogi si inculti.

Ghita Pristanda, politaiul orasului, este tipul servitorului, al omului slugarnic. Replica lui “curat”, devenita un tic verbal, reliefeaza aceasta dominanta a caracterului sau – servilismul- si este totodata o sursa a comicului de limbaj.
Servilismul sau este unul umil, dar Pristanda urmareste prin acest mod de comportare unele avantaje, conducandu-se dupa principiul enuntat de sotia sa: “pupa-l in bot si-i papa tot ca satulul nu crede la al flamand”. El este, dupa cum recunoaste, unealta docila a celor trei – Tipatescu ,Zoe si Zaharia – “omul nostru”, cum spune prefectul.
Pristanda asculta si executa orbeste ordinele stapanilor, ajungand pana la incalcarea legii atunci cand il aresteaza si-l terorizeaza pe Catavencu, in ciuda protestelor acestuia, sau atunci cand obtine venituri ilicite din afacerea sa cu steagurile. Sefii sai trec insa cu vederea aceste nereguli atata timp cat le serveste interesele si le este supus.
In Zoe recunoaste adevarata stapana cunoscand autoritatea acesteia fata de Tipatescu si fata de Zaharia Trahanache, dar doreste sa le intre in gratii si celorlalti. De aceea, el este gata sa suporte orice consecinta, atunci cand il trimite nejustificat pe Tipatescu la telegraf.(…)
Dupa cum el insusi declara, este “scrofulos la datorie” dar el transforma datoria in actiuni menite sa-i aduca anumite profituri.
In ciuda servilismului afisat fata de stapanii sai prin modul de adresare, prin modul de a actiona etc., Pristanda e capabil sa-i tradeze daca s-ar intampla ca Nae Catavencu sa fie ales.
Lipsa de cultura a lui Pristanda este evidenta, caci el stalceste neologismele al caror sens nu-l intelege sau foloseste in exprimare cuvinte si expresii populare ori regionale.
Politaiul nu este un ingenuu, asemenea Cetateanului turmentat, dar nici o canelie ca Nae Catavencu, ci doar un smecher care stie sa profite de bunavointa interesata a stapanilor, sa le speculeze slabiciunile si situatiile delicate in care acestia se afla. El sa afla in dubla ipostaza: de profitor si de persoana de care se profita. Este profitor pentru ca stie sa traga unele foloase pe care le inteprinde, avand tacit si consimtamantul stapanilor. La randul lor, acestia profita de Pristanda si de serviciile acestuia.(…)
Acest permanent du-te vino, aceasta permanenta agitaie de colo pana colo, uneori cu folos, alteori fara, este sugerata si de numele personajului care denumeste un dans popular.
Ce este interesant de sesizat la acest personaj este tocmai raportul sau cu prefectul Tipatescu, pus in evidenta inca din prima scena a comediei. Acesta este de subordonare, determinat, in primul rand, de diferentele de statut social si manifestandu-se prin atitudine, mod de adresare si limbajul folosit. Atitudinea lui Pristanda este de supunere oarba, neconditionata, pe cand prefectul il priveste cu o superioritate toleranta pentru ca stie ca are nevoie de complicitatea lui. (…) Initiativa schimbarii temei si a continuarii celei initiale apartine prefectului, adica superiorului, celui ce domina in aceasta relatie de subordonare dintre cele doua personaje.

Zaharia Trahanache, nenea Zaharaia, este tipul incornoratului dar si al ticaitului (dupa trasatura dominanta). El este incornoratul simpatic, deoarece refuza sa creada – din convingere sau din “enteres” si diplomatie – in autenticitatea scrisorii de amor si in adulterul sotiei.
Dupa cum precizeaza autorul, Trahanache este “ prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitiului agricol si al altor comitete si comitii”, el fiind unul dintre stalpii locali ai partidului aflat la putere, alaturi de Farfuridi si Branzovenescu, asa cum el insusi pretinde.
Trasatura dominanta este “ticaiala” (incetineala) ilustrata atat de remarcabila formula rostita si in rarele momente de energie (“Aveti putintica rabdare!”), cat si de numele Trahanache, provenit de la “trahana” – o coca moale - , si Zaharia, care ne duce cu gandul la zahariseala, sugerand vetustitatea.
“Venerabilul” este calm, linistit, imperturabil, cu o gandire plata si cu un temperament formal, dar este viclean, de o viclenie rudimentara si in acelasi timp periculoasa pentru ca stie sa disimuleze si sa manevreze cu abilitate intrigi politice. Astfel, cand ei si ai sai sunt santajati nu se agita, ci, abil, raspunde cu un contrasantaj descoprind o polita falsificata de Catavencu.
Cu aceeasi abilitate politica ii combate si pe Farfuridi si pe Branzovenescu care il banuiesc pe prefect de tradare si care ajung apoi sa creada despre Trahanache: “E tare…tare de tot…Solid barbat”.
Recunoaste imoralitatea si coruptia la nivelul societatii, dar practica inselaciunea si frauda falsificand listele de alegatori si promitandu-i lui Dandanache unanimitate in alegeri. El nu admite insa imoralitatea in sanul familiei si, de aceea, nu crede in autenticitatea scrisorii pe care o considera plastografie. Credulitatea lui poate fi pusa pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerata un act de diplomatie, prin care vrea sa pastreze onoarea familiei si sa nu-si strice relatiile cu prefectul.

Zoe Trahanache, sotia venerabilului domn Zaharia Trahanache, reprezinta in piesa tipul adulterinei, femeia voluntara si autoritara, si este unicul personaj feminin al piesei si figura feminina cea mai distinsa din dramaturgia lui Caragiale.
Desi nu este membra a partidului din care sotul si amantul ei fac parte, ea conduce totul din umbra datorita influentei ei asupra acestora si, de aceea, pentru Farfuridi partidul inseamna in primul rand “madam Trahanache” si apoi ceilalti.
Ea este frivola si isi insala sotul, iar in momentul descopririi adulterului lupta din rasputeri ca sa-si salveze reputatia, desi, mai presus de aceasta, este pozitia sociala pe care o detine. In atingerea scopului propus este energica, hotarata si apeleaza la toate mijloacele pentru a-l convinge pe Tipatescu sa-l sprijine pe Nae Catavencu: se lamenteaza, plange, lesina, ameninta, trece de la o stare la alta cu dezinvoltura unei actrite, pentru ca, in final, sa ajunga la concluzia:”In sfarsit cine lupta cu Catavencu lupta cu mine…”.
In darzenia, dar mai ales in disperarea ei, Zoe hotaraste: “Eu te aleg, eu si cu barbatul meu”, considerand ca daca va fi nevoie “Vom lupta contra oricui!… Vom lupta contra guvernului”.
Cand este stapana pe situatie, vrea sa-i dovedeasca lui Catavencu ca este o femeie buna, iertatoare, toleranta, dar ii cere in schimb sa conduca manifestatia publica in cinstea alesului, neuitand sa-i aminteasca, nu fara ironie, faptul ca “asta nu-i cea din urma Camera”.
De aceea este cracterizata de acesta ca fiind “un inger”, pe cand, din punctul de vedere al altor personaje doar, “o dama bine”, expresia insinuanta si echivoca, avand in vedere comportarea ei.

Nae Catavencu este tipul demagogului ambitios. El este “avocat, director-proprietar al ziarului , prezident fondator al Societatii Enciclopedice Cooperative ” si sef al “Grupului independent”.
Catavencu este ingamfat si doreste sa parvina, urmarindu-si realizarea intereselor personale indiferent prin ce mijloace o face, conform principiului ,,Scopul scuza mijloacele“, pe care i-l atribuie ,,nemuritorului Gambeta” sau, altfel spus, conform altui principiu de drept, “fiecare cu al sau, fiecare cu treburile sale”. De aceea, nu se da inapoi de la santaj si declara deschis scopul (deputatia), considerandu-se indreptatit s-o obtina, asa cum insusi remarca, intr-un limbaj ambiguu care starneste umorul involuntar: “vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani, unde sunt dintai… intre fruntasii politici. Vreau mandatul de deputat…”.
Profesiile de avocat si gazetar ii favorizeaza demagogia si de aceea, in fraze lungi, sforaitoare, ca un actor desavarsit, se adreseaza auditoriului pe care incearca sa-l impresioneze plangand, apoi stapanindu-se, apoi hohotind si rostind dintr-un limbaj patriotard vorbe mari gandindu-se la “tarisoara mea”, la “Romania mea”, “la fericirea ei, la progresul ei”.
Un asemenea limbaj bombastic, pretentios, alteori sententios foloseste in orice imprejurare, fie ca e vorba de discursul electoral sau de alocutiunea din final, fie ca se adreseaza unor personaje ca Tipatescu sau Pristanda si, de aceea, prefectul il si avertizeaza: “Ei sa lasam frazele…Astea sunt bune pentru gura casca”.
De fiecare data este ipocrit, teatral, sentimental, plin de sine si dovedeste un tupeu iesit din comun. Cat timp este stapan pe situatie este inflexibil, orgolios, agresiv, refuzand orice propunere a lui Tipatescu si incercand sa-si impuna pretentiile. Cand situatia se schimba si ii este nefavorabila, devine umil, neputincios si accepta fara nici o impotrivire toate conditiile puse de Zoe.
Discursurile sale sunt mostre de incapacitate intelectuala. El citeaza far discernamant si in necunostinta de cauza sau stalcind cuvintele (“oneste libere”), foloseste constructii lipsite de sens (“e sublima, dar lipseste cu desavarsire”, “capitalistii”- pentru locuitori ai capitalei) ori de-a dreptul stupide (“lupte seculare care-au durat treizeci de ani”).
Limbajul sau latrator este sugerat chiar de autor prin intermediul unor indicatii scenice si de numele purtat care ne duce cu gandul la verbul “a catai” cu sensul de “a flecari”.

abilitatea si cu siretenia celui dinainte, fiind de fapt imaginea prostului fudul, a prostiei solemne. Este si el tot avocat, ca si Catavencu, si membru al comitetelor si comitiilor din care face parte si Trahanache.
Trasaturile sale fundamentale sunt ingamfarea, prostia si lasitatea. El este membru al partidului aflat la putere si candidat al acestuia la apropriatele alegeri parlamentare. Pune pasiune in activitatea politica si e zelos in a apra partidul, deoarece acesta inseamna “madam Trahanche, nenea Zaharia, noi si ai nostri”.
Farfuridi simte manevrele de culise, dar esenta ii scapa si e nemultumit ca nu este implicat in acest joc. Totodata, el accepta chiar tradarea daca interesele partidului o cer.
Este ridicol prin lasitate, mai ales ca face caz de curajul sau, hotarand in final sa trimita la “Centru” telegrama pe care s-o iscaleasca anonim.(…)
Discursul pe care il tine este o mostra de vorbarie demagogica, dublata de incoerenta si prostie fudula. El abunda in ticuri verbale (“Dati-mi voie!”), cuvinte de implutura, propozitii si fraze neterminate, lipsa de logica, treceri bruste de la o idee la alta, ajungand la concluzii stupefiante si ridicole prin stupiditatea lor: “Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc!”…
In ciuda unei vieti aparent ordonate, care reprezinta, da fapt, o existenta stereotipa, si a calmului sau se agita si devine uneori impulsiv, violent, adoptand o atitudine de moralist intrasigent fata de Nae Catavencu, adversarul sau politic.

Iordache Branzovenescu formeaza impreuna cu Farfuridi un cuplu comic atat prin comportare, cat si prin numele lor cu rezonante culinare. Si el este avocat si membru al aceluiasi partid, si se teme de tradare, fiind la fel de incult, de stupid si de las. (…)
Spre deosebire de Farfuridi, este mai timid, mai domol, mai calm si incearca sa-i tempereze acestuia excesele de zel: “Tache, Tache, fii cuminte!”.
Galeria demagogilor se imbogateste cu Agamemnon Dandanache, prezenta, cu evidenta ironie, de catre autor drept “vechi luptator de la ‘48”. El este insa imaginea prostului ticalos, pentru ca I.L. Caragiale a intruchipat in el politicianul mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu.
Vorbeste peltic si sasait, se adreseaza tuturor cu “neicusorule” si “puicusorule”, si isi motiveaza pretentia la deputatie prin faptul ca este un “vechi luptator” de la 1848 si continua traditia familiei care a fost reprezentata in toate Camerele.(…)
Desi, senil, cu un avansat grad de ramolisment intelectual, deoarece confunda mereu persoanele, este un santajist notoriu care obtine candidatura tot cu ajutorul unei scrisori compromitatoare, ca si Catavencu. Spre deosebire de acesta, el pastreaza scrisoarea pentru a o folosi si in alta imprejurare: “la un caz, iar… pac! la Razboiul”.
Vorbirea lui Dandanache contine numeroase repetitii, cuvinte stalcite si, in lipsa unui vocabular adecvat, apeleaza la limbajul interjectional specific oamenilor primitivi. Toastul rostit la festivitate este o nefericita sinteza a tuturor greselilor de exprimare.(…)
Acestui irezistibil comic de limbaj I se alatura si comicul de nume prin alaturarea celor doua substantive, nume proprii – Agamemnon devenit in mod ridicol Agamita si chiar Gagamita, si Dandanache, sugerand ramolismentul cu pretentie de virtute

Pentru realizarea comicului, I.L. Caragiale recurge si la prezentarea unor personaje perechi (Farfuridi si Branzovenescu sau Ionescu si Popescu) sau a unor structuri triunghiulare.
Exista, astfel, triunghiul conjugal constituit din Zoe, Zaharia Trahanache si Tipatescu, triunghiul politic, in componenta caruia intra Dandanache, Farfuridi si Catavencu si triunghiul inocentilor, cu grad diferit de inocenta, alcatuit din Cetateanul turmentat, Branzovenescu si Pristanda.
Toate aceste raporturi existente intre personaje, diversitatea lor tipologica si a modalitatilor de caracterizare folosite de autor dovedesc marea maiestrie a lui Caragiale si in privinta creionarii unei “lumi” aparte prin preocuparile si prin relatiile interumane ce se stabilesc intre membrii sai.

Tuturor acestor forme de comic, li se alatura comicul de limbaj si de nume. Comicul de limbaj se realizeaza prin ticurile verbale ale personajelor (“Ai putinica rabdare”, ”Curat”), prin pronuntarea gresita a unor neologisme si a unor cuvinte obisnuite (“renumeratie”, ”famelie”, ”bampir”, ”plebicist”, ”enteres”, ”cioclopedica”, ”momental”). Alteori cuvintele sunt intelese gresit, dandu-li-se alt sens. Sau structurile contin nonsensuri datorita negarii primului enunt prin cel de-al doilea: “… e sublima, dar lipseste cu desavarsire”, “aclamam munca, travaliul care nu se face deloc”, “sa se revizuiasca primesc, dar atunci sa nu se schimbe nimic”.
Sunt prezente contradictiile de termini (“12 trecute fix”), constatari de ordin general, de cele mai multe ori pleonastice(“un popor care nu merge inainte sta pe loc”, “unde nu e moral, acolo e coruptie”) sau pleonasmele propriu zise (“nu dau voie sa-si permita”, “macar catusi de putin”, “nu spune decat numai si numai”).
Prin aceasta piesa, a carei originalitate este incontestabila, ca si prin intreaga sa creatie dramatica, I. L. Caragiale a ramas cel mai mare dramaturg din literatura romana pe care a inscris-o in universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din intreaga lume.

Yüklə 461 b.

Dostları ilə paylaş:

Momente si schite, prin care a realizat o adevarata comedie umana a timpului sau, a creat numeroase nuvele

Comedia (opera literara in proza care apartine genului dramatic)

“O scrisoare pierduta” a fost citita mai intai intr-o sedinta a societatii literare “Junimea”, iar premiera a avut loc la 13 noiembrie 1881 pe scena Teatrului National din Bucuresti, bucurandu-se de un mare succes inca de la premiera.

Aceasta piesa de teatru este o comedie de moravuri (politice, sociale, familiale), iar titlul ei are in vedere pretextul in jurul caruia se dezvolta intamplarile - pierderea de catre Zoe Trahanache a unei scrisori de amor care ii era adresata de Stefan Tipatescu, prefectul judetului.

Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un oras de provincie in prejma alegerilor pentru Camera, in lupta electorala antrenandu-se atat fortele politice, cat si ale opozitiei.

Asa cum precizeaza autorul, in partea de inceput in care sunt prezentate personajele, actiunea piesei se petrece in capitala unui judet de munte, in zilele noasre.

Comedia are patru acte, cuprinzand fiecare cate noua, paisprezece, sapte si, respectiv, paisprezece scene, iar actiunea, in totalitetea ei cuprinde o serie de intamplari ale farsei electorale din anul 1883, in care sunt angajate toate personajele.

Actul intai cuprinde in primele doua scene expozitiunea, in care facem cunostinta cu Tipatescu, prefectul judetului, si cu Pristanda, politaiul orasului si unealta docila a puterii, in jurul carora evolueaza celelalte personaje ale piesei.

Nemultumirea cuplului Farfuridi-Branzovenescu creste si ameninta din nou cu Bucurestiul. Intre timp, soseste insa Pristanda aducand telegrama prin care se anunta candidatura lui Agamita Dandanache, propus de centru.

In final cand acest lucru se intampla, are loc o incaierare pusa la cale de Pristanda, cand Catavencu isi pierde palaria pe care o gaseste Cetateanul turmentat.

Privit in intregimea sa, textul operei literare “O scrisoare pierduta ” are trasaturile caracteristice generale ale unei creatii dramatice, dar si unele specifice care-i dau originalitate si care se imbina cu cele generale.

Derularea faptelor, evolutia conflictelor si comportarea personajelor pun in evidenta trasatura esentiala a oricarei comedii: starnirea (provocarea) rasului si finalul comic prin rezolvarea neasteptata a situatiei datorita unei adevarate “lovituri de teatru”.

Cu alte cuvinte, aste vorba de prezenta comicului si diversitatea mijloacelor prin care I. L. Caragiale reuseste sa-l realizeze.

Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare avandu-i identitatea sa bine prezentata, trasaturile sale specifice, modul sau de a fi, de a gandi si de a se exprima.

Stie sa-l faca servil pe Pristanda caruia ii accepta micile “gainarii”, cum cea cu steagurile(…).

Desi autorul ii reliefeaza defectele si viciile, acestea sunt general umane si personajul este privit cu oarecare ingaduinta, neintegrandu-l in tagma politicienilor demagogi si inculti.

Ghita Pristanda, politaiul orasului, este tipul servitorului, al omului slugarnic. Replica lui “curat”, devenita un tic verbal, reliefeaza aceasta dominanta a caracterului sau – servilismul- si este totodata o sursa a comicului de limbaj.

In Zoe recunoaste adevarata stapana cunoscand autoritatea acesteia fata de Tipatescu si fata de Zaharia Trahanache, dar doreste sa le intre in gratii si celorlalti. De aceea, el este gata sa suporte orice consecinta, atunci cand il trimite nejustificat pe Tipatescu la telegraf.(…)

Dupa cum el insusi declara, este “scrofulos la datorie” dar el transforma datoria in actiuni menite sa-i aduca anumite profituri.

In ciuda servilismului afisat fata de stapanii sai prin modul de adresare, prin modul de a actiona etc., Pristanda e capabil sa-i tradeze daca s-ar intampla ca Nae Catavencu sa fie ales.

Lipsa de cultura a lui Pristanda este evidenta, caci el stalceste neologismele al caror sens nu-l intelege sau foloseste in exprimare cuvinte si expresii populare ori regionale.

Acest permanent du-te vino, aceasta permanenta agitaie de colo pana colo, uneori cu folos, alteori fara, este sugerata si de numele personajului care denumeste un dans popular.

Zaharia Trahanache, nenea Zaharaia, este tipul incornoratului dar si al ticaitului (dupa trasatura dominanta). El este incornoratul simpatic, deoarece refuza sa creada – din convingere sau din “enteres” si diplomatie – in autenticitatea scrisorii de amor si in adulterul sotiei.

Dupa cum precizeaza autorul, Trahanache este “ prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitiului agricol si al altor comitete si comitii”, el fiind unul dintre stalpii locali ai partidului aflat la putere, alaturi de Farfuridi si Branzovenescu, asa cum el insusi pretinde.

Cu aceeasi abilitate politica ii combate si pe Farfuridi si pe Branzovenescu care il banuiesc pe prefect de tradare si care ajung apoi sa creada despre Trahanache: “E tare…tare de tot…Solid barbat”.

Zoe Trahanache, sotia venerabilului domn Zaharia Trahanache, reprezinta in piesa tipul adulterinei, femeia voluntara si autoritara, si este unicul personaj feminin al piesei si figura feminina cea mai distinsa din dramaturgia lui Caragiale.

Desi nu este membra a partidului din care sotul si amantul ei fac parte, ea conduce totul din umbra datorita influentei ei asupra acestora si, de aceea, pentru Farfuridi partidul inseamna in primul rand “madam Trahanache” si apoi ceilalti.

In darzenia, dar mai ales in disperarea ei, Zoe hotaraste: “Eu te aleg, eu si cu barbatul meu”, considerand ca daca va fi nevoie “Vom lupta contra oricui!… Vom lupta contra guvernului”.

Cand este stapana pe situatie, vrea sa-i dovedeasca lui Catavencu ca este o femeie buna, iertatoare, toleranta, dar ii cere in schimb sa conduca manifestatia publica in cinstea alesului, neuitand sa-i aminteasca, nu fara ironie, faptul ca “asta nu-i cea din urma Camera”.

De aceea este cracterizata de acesta ca fiind “un inger”, pe cand, din punctul de vedere al altor personaje doar, “o dama bine”, expresia insinuanta si echivoca, avand in vedere comportarea ei.

Nae Catavencu este tipul demagogului ambitios. El este “avocat, director-proprietar al ziarului , prezident fondator al Societatii Enciclopedice Cooperative ” si sef al “Grupului independent”.

Limbajul sau latrator este sugerat chiar de autor prin intermediul unor indicatii scenice si de numele purtat care ne duce cu gandul la verbul “a catai” cu sensul de “a flecari”.

abilitatea si cu siretenia celui dinainte, fiind de fapt imaginea prostului fudul, a prostiei solemne. Este si el tot avocat, ca si Catavencu, si membru al comitetelor si comitiilor din care face parte si Trahanache.

Farfuridi simte manevrele de culise, dar esenta ii scapa si e nemultumit ca nu este implicat in acest joc. Totodata, el accepta chiar tradarea daca interesele partidului o cer.

Este ridicol prin lasitate, mai ales ca face caz de curajul sau, hotarand in final sa trimita la “Centru” telegrama pe care s-o iscaleasca anonim.(…)

In ciuda unei vieti aparent ordonate, care reprezinta, da fapt, o existenta stereotipa, si a calmului sau se agita si devine uneori impulsiv, violent, adoptand o atitudine de moralist intrasigent fata de Nae Catavencu, adversarul sau politic.

Iordache Branzovenescu formeaza impreuna cu Farfuridi un cuplu comic atat prin comportare, cat si prin numele lor cu rezonante culinare. Si el este avocat si membru al aceluiasi partid, si se teme de tradare, fiind la fel de incult, de stupid si de las. (…)

Spre deosebire de Farfuridi, este mai timid, mai domol, mai calm si incearca sa-i tempereze acestuia excesele de zel: “Tache, Tache, fii cuminte!”.

Vorbeste peltic si sasait, se adreseaza tuturor cu “neicusorule” si “puicusorule”, si isi motiveaza pretentia la deputatie prin faptul ca este un “vechi luptator” de la 1848 si continua traditia familiei care a fost reprezentata in toate Camerele.(…)

Vorbirea lui Dandanache contine numeroase repetitii, cuvinte stalcite si, in lipsa unui vocabular adecvat, apeleaza la limbajul interjectional specific oamenilor primitivi. Toastul rostit la festivitate este o nefericita sinteza a tuturor greselilor de exprimare.(…)

Acestui irezistibil comic de limbaj I se alatura si comicul de nume prin alaturarea celor doua substantive, nume proprii – Agamemnon devenit in mod ridicol Agamita si chiar Gagamita, si Dandanache, sugerand ramolismentul cu pretentie de virtute

Pentru realizarea comicului, I.L. Caragiale recurge si la prezentarea unor personaje perechi (Farfuridi si Branzovenescu sau Ionescu si Popescu) sau a unor structuri triunghiulare.

Exista, astfel, triunghiul conjugal constituit din Zoe, Zaharia Trahanache si Tipatescu, triunghiul politic, in componenta caruia intra Dandanache, Farfuridi si Catavencu si triunghiul inocentilor, cu grad diferit de inocenta, alcatuit din Cetateanul turmentat, Branzovenescu si Pristanda.

Prin aceasta piesa, a carei originalitate este incontestabila, ca si prin intreaga sa creatie dramatica, I. L. Caragiale a ramas cel mai mare dramaturg din literatura romana pe care a inscris-o in universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din intreaga lume.