le ie e
Gheorghe se grăbi să le deschidă uşa casei şi se pre gluma sau poate chiar nici n-o pricepu.
- Cum să nu, dar nu ştiu pe unde or fi, unde le-o fi pus : - * Zina (staţi jos! stai jos, Enache!), unde ai pus alea?
In casă nu era nimeni, dar Gheorghe avea două odăi. Zina nu ră^ probabil că nu auzise şi atunci Gheorghe se grăbi să iasă. Toţi menii li. echipei stăteau în picioare, nimeni nu se aşeză. Erau cam stingheriţi. Cânt^ Gheorghe ieşi s-o caute pe Zina, Mantaroşie se luă după el.
- Zino, unde ai pus, fă, alea de la maşină? spuse Gheorghe din tindă, nevroind să intre în cealaltă odaie.
Mantaroşie nu se sinchisi, apăsă pe clanţă şi pătrunse dincolo lăsând uşa deschisă. Acolo, muierea lui Gheorghe stătea pe un scăunel şi tăia dintr-o oaie răstignită, făcută pastrama. De alături, de pe plita de tuci ieşea un miros greu, dar aţâţător de carne friptă. Pe pat, un copil de vreo patru ani, cu burta goală, mânca dintr-o strachină pastrama din asta cu mămăligă. Muierea îşi ridică fruntea. Era tânără, în plină înflorire; avea nişte ochi mari şi frumoşi, negri şi sprâncenaţi. Copilul nu semăna cu ea, semăna cu tatăl, său, trunchios şi fără gât, cu privirea bănuitoare şi închisă.
Echipa veni în urma lui Mantaroşie. Gheorghe întrebă din nou muierea, iar aceasta îi răspunse că nu ştie, el ştie, să caute acolo în chichiţa lăzii, acolo sunt toate hârtiile.
- Nu e nevoie, spuse Mantaroşie, ştim precis. Ai de dat o sută douăzeci de kilograme de grâu şi două sute de porumb restanţă din anul trecut.
- Floarea-soarelui a dat? întrebă Maxim.
- Am dat. Am dat. Floarea-soarelui am dat, se grăbi Gheorghe să răspurtdă.
- !>i pe alelalte? întrebă Mantaroşie.
- Ei, nu, nu! Dar am dat. Floarea-soarelui am dat. (Stai jos, Enache.) Chiar am zis: să mă duc acolo, să dau floarea-soarelui. De dat, am dat.
Asta era tot o istorie de anul trecut, cu floarea-soarelui. Cotele se luau când trebuia făcut untdelemnul, dar unii, văzând aşa, dăduseră mai bine sămânţa la porci decât să le ia fabrica cote. Omul îşi ferea privirile şi îşi căuta de lucru: muta un scăunel de ici-colo, îl îndemna pe Enache să stea... Busuioc ţinea fruntea în pământ, dându-se mereu pe după Bilă, iar Bilă stătea băţos lângă Maxim, gata să întărească orice ar fi spus acesta. Singur Enache era voios. Se aşezase pe scăunel aproape de muierea lui Gheorghe şi îi povestea ceva în şoaptă...
- Auzi, Ghiţă, alde Aristiţa a făcut azi-noapte! Al zecelea, săraca de
lea!
- A făcut lesne? întrebă Gheorghe. Nu s-a canunit?
341
- Cine să se canunească?! Muierea mea? Păi am întrebat-o: „Te-a durut, fă?" „De unde!" zice. N-auzi că stătea în pat învelită cu un cearceaf d-ăla şi când m-a văzut mi-a râs? Zău că mi-a râs!
Muierea lui Gheorghe se ridică de pe scăunel, se duse la plită unde sfârâiau bucăţile, luă de pe sobă o strachină mare şi începu să pună în ea.
- Ia, nea Enache, hai luaţi, zise ea aşezând strachina învârfuită pe un scăunel.
In acest timp Maxim se uitase prin casă cu atenţie. Sub pat se vedeau marginile unui balot gros de fire de bumbac şi în dreptul ferestrei era aşezată o maşină de cusut Singer fără capac.
- Ai putere economică, spuse Maxim posomorât. De ce ai vrut să înşeli statul?
- Ce făcuşi tu, fă? Păi adu nişte mămăligă, zise Gheorghe adresându-se muierii, ca un surd total, după care deschise uşa şi ieşi foarte grăbit.
Mantaroşie se apropie de Maxim şi-i şopti la ureche:
- Nu trebuie să-l lăsăm, că ăsta n-o să dea. Să scoată acum ce-are de dat şi să ducă la căruţe...
Maxim rămase cu chipul nepătruns. Nu răspunse nimic. Gheorghe se întoarse cu o oală mare plină cu ceva şi se grăbi să întindă fiecăruia câte o ceşcuţă galbenă de pământ smălţuită.
- Beţi, luaţi.
Era ţuică veche, de anul trecut, cum de-o mai păstrase... Enache şi Bilă mâncau pastrama cu mămăligă, Busuioc nu vru, spuse că el nu mănâncă miercurea carne... Maxim stătea posomorât.
- Haide, nene Maxime, îl îndemnă muierea. Aţi plecat de dimineaţă şi n-oţi fi avut timp să luaţi ceva în gură.
Maxim continuă să rămână posomorât, dar întinse mâna şi începu şi el să mănânce. Muierea zise:
- O să dăm şi cotele alea, ce să facem!
- Nu-nu! O să dăm! De dat o să le dăm, că nu e cine ştie ce! Aşteptăm să vie alde cumnatu-meu de la Tecuci, că i-am dat căruţa şi caii să se ducă, spuse Gheorghe cu convingere, atent mai mult la obligaţiile lui de gazdă faţă de musafiri decât la cele pentru care veniseră aceştia.
Bilă, cu paharul în mână, se apropie de Gheorghe şi începu să-i şoptească tainic la ureche:
- Gheorghiţă, ascultă-mă pe mine! Dă cotele, domnule! Ia câteva duble de grâu şi gata... La puterea ta economică nu contează, zău, ţi-o spun cu lacrimi în ochi!
Gheorghe însă nu-l luă în seamă, se uita în altă parte ca şi când Bilă n-ar fi existat. îl urmărea cu o privire îngrijorată pe Mantaroşie.
342
1
XIII
După ce stătuse un timp alături de ceilalţi fără să se atingă însă de mâncare şi băutură, Mantaroşie ieşise apoi pe nesimţite din casă. Gheorghe îl văzu urcând scara podului, apoi îl văzu ieşind în curte şi luând-o spre şoproane. Curând îl văzu întorcându-se. Mergea şi rânjea tot timpul. Intrând în casă, Mantaroşie se uită dispreţuitor la gazdă şi spuse:
- Te-ai chiaburit, dom' le Gheorghe.
Deodată se făcu tăcere. Se posomorâră toţi, în afară de Maxim care îşi păstră înfăţişarea de nepătruns.
- E, asta e acuma! exclamă Bilă indignat.
Busuioc îşi lăsă fruntea şi mai jos, ca şi când ar fi vrut să intre în pământ de ruşine, iar voiosul Enache rămase cu gura căscată.
- Da, te-ai chiaburit şi nu vrei să mai dai cotele, spuse Mantaroşie din nou. Acuma şase ani când erai sărac şi ai primit pământ, era bun partidul, acuma nu mai e bun, isprăvi Mantaroşie cu un zâmbet plin de răutate şi ,
plăcere invidioasă.
- De ce nu mai e bun? Cine ţi-a spus ţie că nu mai e bun? M-ai auzit tu pe mine vorbind? Ori eşti nebun?! zise Gheorghe pe neaşteptate. începu să strige: Te ştiu eu pe tine, Mantaroşie. Să nu crezi tu că poţi să mă apuci şi pe mine de piept... Ce?! Ai muncit tu în locul meu? Când eu umblam desculţ şi cu izmenele sumese prin noroi şi cultivam sfeclă şi tutun şi munceam de dimineaţă şi până seara, tu ce făceai? Ai, mă? Am muncit pe spinarea ta? Te-am isploatat pe tine acolo în Moldova de unde ai venit?
Striga, se frământa de mijloc şi izbea cu pumnul când în direcţia uşii, când a peretelui, când în aerul de deasupra capului. Se făcuse urât la faţă, sălbatic, şi ochii îi aruncau lumini întunecate.
- Te-am isploatat pe tine, mă, am isploatat pe cineva de spui că sunt chiabur? Sunteţi martori! Aţi auzit ce-a spus!
Pufni greu pe nări, cuprins parcă de o vâlvătaie. îşi dădea pălăria pe spate, îşi apuca chimirul cu mâinile, izbea scaunele de pământ mutându-le fără nici un rost dintr-un loc în altul.
- Da' ce, bă, am ajuns de râsul lumii să vii în târla mea să-ţi baţi joc de mine?! Ei lasă, că nu rămân ele lucrurile aici! Fie-al dracului care o lăsa afacerea asta aşa! Vii aici şi te urci în podul meu, îţi bagi nasul prin toate părţile, te duci în şopron... Lasă că te aranjez eu! Dacă nu te-oi aranja eu, nu te mai aranjează nimeni.
Se părea că va pune mâna pe ceva şi-i va lua pe toţi la goană... Bilă se^ dăduse mai spre uşă iar voiosul Enache se ridicase de pe scaun şi arăta încurcat de tot. Cât despre Busuioc, el pierise, nimeni nu băgase de seamă când şi pe unde ieşise.
343
- Nu striga, că nu mi-e frică de tine, spuse Mantaroşie sfidând. Te-ai chiaburit şi nu vrei să mai dai cotele, asta e socoteala!
Peste chipul lui Gheorghe trecu o umbră, ochii i se făcură ca păcura. Părea să înţeleagă că nu mai e nimic de făcut, că adică se apropie încet de el pacostea şi el n-avea cum s-o înlăture: pe baza spuselor ăstuia aveau să-l treacă la chiaburi. Asta însemna distrugerea totală a tot ce agonisise el în atâţia ani de muncă pe brânci; cu chiaburii nu se discuta. O umbră de nebunie licări în privirile lui negre. Era neliniştitor să vezi nepăsarea lui Mantaroşie, nici măcar nu se uita la Gheorghe. îţi trecea prin cap că iată, uite aşa putea muri cineva. El părăsi din nou odaia şi dispăru afară. După câtva timp se auzi de pe prispă un zgomot de trapă care se ridică; era, pesemne, de la pivniţa lui Gheorghe în care Mantaroşie intra. Se făcu din nou linişte.
- Tovarăşe Gheorghe, asta o să vedem noi, ce spune Mantaroşie, dacă o să trebuiască sau nu să te trecem Ia chiaburi, zise Maxim împăciuitor, ca şi când asta o dată făcută nu era cine ştie ce. Dar până atunci, promise Maxim, trebuie să dai ce ai ca restanţe.
- I-am spus şi eu pe arie că trebuie să dea şi uite că n-a dat, iar astă-toamnă am mâncat tot porumbul ca porcii, zise femeia, ignorând restul ameninţării, poate în felul acesta se uita de ea.
- Gheorghiţă... începu Bilă şi după ce-i şopocăi câteva clipe nu se ştie ce la ureche, se retrase clătinând din cap. Zău, ţi-o spun cu lacrimi...
Dar Maxim îi spuse şi el pe şleau să tacă din gură şi să nu se mai amestece. Bilă tăcu dar nici Maxim nu mai ştiu ce să spună. Se scurseră astfel câteva minute. Femeia mai turnă ţuică. Gheorghe tăcea, crunt şi neliniştit, acum parcă paralizat de ceva, incapabil să ia o hotărâre. Prin fereastră, răzimat de stâlp, se vedea pe prispă Busuioc. Apăruse iar de unde dispăruse, văzând că nu se întâmplă nimic.
- Astea ce sunt, dom'le Gheorghe? zise Mantaroşie intrând în casă şi arătând ceva.
Era un pachet mare şi lunguieţ învelit în hârtie ceruită. Mantaroşie îl desfăcu şi apărură cinci-şase încărcătoare de pistol-mitralieră încovoiate ca nişte roşcove.
- Erau acolo în pivniţă, pitite bine, continuă Mantaroşie vârând unghia într-un încărcător pe care îl scutură.
In palmă îi luci galben un glonţ ca o ghindă mică. Toţi se uitară la el, nemişcaţi, apoi se ridicară şi se uitară mai de-aproape. Ce era asta? Dăduseră de un duşman de clasă care ţinea muniţie la el? Gheorghe căpătă brusc o expresie rătăcită şi deodată sări de Ia locul lui, îl împinse la o
344
parte pe Mantaroşie, ţâşni afară şi începu să alerge spre grădină. Sări pârleazul şi o luă spre viroaga satului.
- După el, prinde-l, strigă atunci Maxim cu un glas încordat, după câteva clipe de ezitare.
Vocea lui avusese, strigând, o tensiune parcă improprie, ţâşnită dintr-o spaimă naturală şi veche; la fel ar fi strigat dacă ar fi fost noaptea sentinelă în post şi ar fi zărit fără veste în raza sectorului său o umbră necunoscută, cine e, stai! Şi ţâşni cel dintâi şi o luă la goană în urma celui care fugise. Toţi îl urmară, Busuioc speriat dar ca şi când ar fi vrut să fugă de acest loc nelegiuit şi într-adevăr el pieri şi nu se mai văzu încotro o luă, Mantaroşie rânjind, Bilă având o înfăţişare severă, parcă ofensat. Iar Enache ezită şi el câtva timp şi strigă de câteva ori:
- Gheorghe, măi Gheorghe! Mă, n-auzi?
Şi se luă în cele din urmă după fugar, dar mai strigând de câteva ori, vrând parcă să facă totul pentru Gheorghe şi dacă el nu vroia să asculte, el, Enache, în felul acesta să-şi decline prin aceste strigăte răspunderea pentru situaţia care se crease. Casa lui Gheorghe era aşezată la marginea din partea aceea a satului şi el ieşi din primele clipe la câmpie. Vru s-o ia la stânga, unde se vedea dunga neagră a pădurii Cotigioaia, dar urmăritorii, fără să se fi înţeles între ei, îi tăiară drumul şi nu-i lăsară liberă decât partea care îl ducea spre râu. Poticnindu-se fugarul o luă într-acolo şi în curând se văzu panglica albă, de culoarea prafului, acum umflată de atâta ploaie sticlind orbitor sub soarele de august. Maxim strigă lui Mantaroşie să-i taie lui Gheorghe drumul în susul malului, lui Enache să înainteze direct spre el, şi împreună să-l încolţească astfel pe fugar din trei direcţii. Gheorghe se uită înapoi, fugi câteva zeci de paşi în sus, apoi în sens contrar şovăi şi deodată întinse braţele şi se aruncă în râu cu capul înainte. Urmăritorii se apropiară repede şi îl văzură zbătându-se, sforăind şi plescăind să ajungă la celălalt mal şi să dispară în pădure. Era uşor de observat că ori nu ştia să înoate ori vroia să înoate prea repede şi hainele de pe el, cămaşa şi o flanelă, îl stinghereau, ori că se agăţase de ceva care îl trăgea de picioare la fund. Nici nu dură o jumătate de minut cât îi tot zăriră capul zbătându-se să nu se cufunde.
Când se adunară la mal toţi urmăritorii, el nu mai ieşi la suprafaţă. Alergară înainte, se opriră, alergară înapoi tăcuţi şi gâfâind. în cele din urmă se liniştiră şi rămaseră nemişcaţi cu privirile şi chipurile nedumerite îndreptate spre locul bănuit unde dispăruse Gheorghe. Erau aşa de smintiţi la minte de atâta alergătură că nimănui nu-i veni ideea, sau nu avu curajul să sară să-l scape?...
345
-S-a înecat, zise unul dintre ei,,ea o justificare, adică nu mai era de sărit să-l scape, unde să sară, în care parte, nu se mai vedea nici o urmă peste suprafaţa curgătoare a apei de câmpie, nu se zărea nici o bolboroseală.
- Ce dracu l-o fi apucat de s-a aruncat în râu? zise Enache cu un glas de parcă nu şi-ar fi dat seama de întâmplare şi mai aştepta încă să-l vadă pe consăteanul lor ieşind la mal.
Dar valurile apelor umflate curgeau nepăsătoare şi singure, iar întrebarea lui Enache nu micşoră, ci spori tăcerea grea care plutea pe deasupra undelor turburi.
346
PARTEA A CINCEA
Timp de câteva săptămâni Moromete nu încetă să se mire: Bă, ce-a mai plouat, făcea, parcă în viaţa lui n-ar mai fi pomenit una mai mare. Ilinca şi vecinii se uitau la el cam dintr-o parte: întinerise, nu-l mai recunoşteau. Fata povestea că îngheţase când îşi dăduse seama de cât timp stătea el afară. Moromete îşi îndreptase umerii, fruntea i se descreţise, mersul îi devenise mai hotărât, iar din glas îi pierise acea nelinişte adâncă pe care oamenii i-o simţiseră pe arie când el încercase să vadă cum va fi viaţa lor în viitor.
Prietenii lui liberali arătau la fel, şi, în cele câteva zile c5t mai stătu pe-acasă, Niculae fu scutit de întrebările lor pe care le uitau a doua zi după ce i le puneau.
Cei mai tineri nu înţelegeau bine aceste ciudate stări ale celor în vârstă. Ei nu trăiseră atât de mult ca să-şi dea seama de unde le venea acestora bucuria aceea a lor care îi umplea de vigoare. Nu veniseră ei de la arie cu căruţele pline acasă? Acolo sus, în pod, nu aveau ei tot ce le trebuia până la anu? Şi un an e lung, până la vara viitoare mai vedem ce-o mai fi...
Se ştie că mai neliniştiţi de viitor sunt cei în vârstă deşi ei au mai puţini ani de trăit decât cei tineri. Dar nu tocmai de aceea se bucură ei atât de tare de câtă viaţă le-a mai rămas? Nu de aceea se neliniştesc ei atât de adânc de lucruri care celor din urma lor li se par trecătoare? Seninătatea pe care aceştia le-o cer n-are nici-o noimă, mai bine le-ar oferi-o. De aceea întâmplările care urmară, deşi grave şi hotărâtoare pentru sfârşitul vieţii lor de ţărani, nu îngrijorară decât pe cei bătrâni...
La câteva săptămâni după treieriş, Moromete se pomeni din nou în pridvorul lui cu prietenii săi liberali... Costache al Joachii era atât de tulburat încât, dacă nu l-ar fi văzut şchiopătând Moromete, nu l-ar fi recunoscut.
347
- Ce e, mă, Costache? zise.
- Bă Ilie, e rău, mă! M-am certat cu al lui Gogoaşă şi ăla a spus că am împărţit grâul cu el ca să dau cotă mai puţină.
- Păi nu erea, măi, Costache, nevoie să spuie ăla, zise Moromete, toată lumea ştie, că ai avut tu grijă să vorbeşti. Ei şi ce?
- A venit Vasile al Moaşii, noul preşedinte, cu căruţele şi mi-a luat grâul din pod!
- Tot? se miră Moromete, ştiind dinainte că prietenul său minţea.
- Aproape tot.
Se lăsă o tăcere, care confirma că şi celorlalţi li se întâmplase acelaşi lucru. Asta nu era bine. Ce era cu Vasile ăsta?
- I-a luat şi lui Matei, care a împărţit cu soră-sa, zise Costache, deşi Matei era de faţă şi ar fi putut să spună singur. Dar Matei nu zicea nimic, nu-i mai ardea să se răstească la nimeni. Zice că nu s-au făcut bine calculele când era Plotoagă preşedinte, mai spuse Costache.
- Păi nu s-or fi făcut! zise Moromete.
- Nu s-or fi făcut şi ce, vine el acuma să le facă el?
- Uite că vine.
- Nu scapi nici tu, zise atunci Giugudel cu un glas de parcă ar fi vrut să spună că a sunat, în sfârşit, ceasul şi pentru Moromete, care până acum a fost mereu ferit de loviturile pe care alţii le-au tot îndurat. Niculae al tău, continuă el, nu mai e la Pălămida, l-au scos de-acolo şi nu la bine l-au trimes.
- De unde ştii tu? zise Moromete deodată fără prietenie, deşi parcă întru nimic zdruncinat.
- l-au făcut ăştia pe-aici un raport că din pricină că n-a îndrumat bine munca s-a înecat alte Gheorghe, ginerele lui Trafulică... Că adică, el l-ar fi înecat pe ăla. Aşa s-au lăudat ei, o fi adevărat sau n-o fi adevărat, că pe baza raportului lor l-au scos pe Niculae, fapt e că l-au scos...
- Mi-ar părea bine dacă ar fi aşa, zise Moromete cu dispreţ. Nu era locul lui acolo, cot la cot cu toţi neisprăviţii.
- Vorbele astea să nu le mai spui, se răsti atunci la el Matei Dimir foarte îngrijorat. „Dacă vă mai prind că vă adunaţi la Moromete şi vorbiţi tot ce vă trece prin cap, cu regret o să iau măsurile necesare şi o să vă închid gura."
- Cine a spus asta? zise Moromete şi fiindcă Matei nu răspunse: Vasile?
- Nu, zise Matei cu un glas din care se vedea că nu vrea să-i pună aceluia în spinare chiar şi ce n-a spus. Nu, adăugă, unul pus de el. Unul care poate s-o şi facă.
- Adică?
348
Fruntea lui Matei se încreţi în sus: dezvăluirea pe care o va face va confirma exact ceea ce Moromete ar vrea să nu creadă!
- Şeful de post!
- Cui, mă, Matei? zise Moromete.
- Lui Giugudel.
Adică tocmai omului care le povestea cel mai bine tot ceea ce se petrecea în sat. Moromete izbucni:
- Şi adică cum să nu mai vorbim ce ne trece prin cap?!! Adică cum, el când vorbeşte, vorbeşte despre ce îi trece prin cur?... Adică cum, el crede că mi-e frică mie de ce-o vrea el să-mi facă. Măcar că şi ăla, Vasile, dacă i-a spus el, el crede că stă mult acolo dacă nu lasă lumea în pace?!
- Nu ştiu ce crede el, zise Costache, dar văz ce face! Ai auzit? A venit alde Nae. I-au dat drumul.
Moromete, între timp, se întunecase la faţă. Nu păru că a auzit ştirea despre Nae Cismaru. Vedea cumva cu ochiul minţii lucruri care până atunci îl lăsaseră de fapt nepăsător? Fusese cumva până atunci protejat şi el crezuse că oameni ca el şi ca prietenii săi şi-au câştigat pentru totdeauna dreptul de a nu se mai atinge nimeni de ei? Putea fi adevărat că acest simplu fapt, căruia el nu numai că nu-i dădea importanţa cuvenită, dar îl simţise ca pe o suferinţă şi remuşcare secretă, că fiul său nu se afla unde trebuia, îl apărase de primejdii care pe alţii îi lovise?
- Degeaba zici tu că îţi pare bine că Niculae nu mai e acolo, rupse Giugudel tăcerea. In tot cazul, adăugă el, trebuie să recunoşti că atâta timp cât era el acolo mai puteam şi noi să vorbim ce vrem.
- Nu-l înjuraţi voi pe toate drumurile că Niculae ce păzeşte acolo? zise Moromete deodată sumbru. Ba chiar ziceaţi că în locul meu nici nu l-aţi mai primi în casă.
- N-am zis noi, Nae Cismaru a zis, spuse Costache împăciuitor şi trist. Mi-a spus să nu mai spun la nimeni, că l-am întrebat: „Ce ţi-au făcut, mă, Nae, de ţi-au dat drumul aşa de repede?" „Mă, Costache, zice, m-au bătut, mă, 'tui pastele mă-sii."
- I-a plăcut şi lui! se răsti Matei Dimir.
Apoi tăcerea stingheritoare se lăsă iar printre ei. Din grădină, unde . trăgea cu maică-sa o urzeală de război, Ilinca se uită intrigată spre pridvor de unde nu se mai auzeau nici râsete şi nici fum gros de tutun nu ieşea de-acolo ca pe hornul unei case.
- Ce-o fi cu ei, zise, Şi strigă: tată! Ce faceţi acolo?
- Şi ce... mă-sii! zise deodată Giugudel. O să murim de două ori? Şi prin glasul lui bâlbâit răzbătu brusc un adânc dispreţ, care dezvălui tuturor parcă sub o lumină neaşteptată că dincolo de firea lui paşnică şi bâlbâială lui se ascundea un om care nu s-ar fi lăsat cu nici-un chip, chiar cu preţul
349
vieţii, să-i pună cineva piciorul în şale şi să-i rupă spinarea. Să trăiască ei, spuse el mai departe, şi să-şi aresteze pe urmă mamele şi copiii după ce s-or aresta între ei şi n-or mai avea pe cine să aresteze.
îşi mişcară oasele şi parcă se treziră dintr-o încordare supremă, de care însă nu ştiuseră nici ei. Se uitară unii la alţii cu privirile încărcate de viaţă, parcă ar fi fost oameni tineri. Redeveniră senini, îşi răsuciră ţigări, i şi începură să fumeze ca şi când declaraţia lui Giugudel i-ar fi eliberat de | o povară.
- Ei, ia spune, Moromete, zise Matei. Spune, mă, fir-ar să fie ea a dracului de situaţie, că eu credeam că dacă am îmbătrânit o să aibă grijă feciorii de mine şi n-o să fac altceva decât să umblu de colo până colo şi să beau tutun. Nu ne lasă, mă, să trăim, iar ăştia tinerii te uiţi Ia ei şi vezi după ochii lor că nu înţeleg nimic. Bă, zic, pământul, ce faceţi? Ce să facem? zice. Cum ce, vi-l ia, orbilor, voi nu vedeţi?
- Până în ultima clipă, Matei, până la cea din urmă suflare trebuie să te zbaţi şi să dai din mâini, zise Moromete. Şi cine nu-şi dă seama de asta e şi el un orb. Asta e! Şi mie în loc să-mi pară bine, nouă la toţi, să ne pară bine că băieţi ca Niculae al meu sunt acolo şi feresc lumea de rele, atât cât se poate, cât e omeneşte posibil, ne apucăm să-i judecăm că de ce n-au făcut şi n-au dres. Parcă ar fi ei vinovaţi şi ar fi adus ei vântul care trece uite-aşa dintr-o parte a lumii spre alta, care îşi vedea de treburile ei cum îşi vede omul de-ale lui pe cer senin. Eu am stat cu el de vorbă. El are credinţa asta, că lumea, aşa cum era ea când a deschis ochii pe pământ, nu e bună, şi trebuie schimbată. El n-a văzut, săracul, că lumea asta am fost eu, eu l-am oprit să mai meargă la şcoală, mi-a luat Dumnezeu minţile, am crezut că o să-mi aduc băieţii îndărăt şi am strâns bani, n-am mai putut să-l ţin. N-am reuşit, cu toate că m-am străduit, ştiam că o să fie rău de ei trei, un părinte ştie şi uite că unul muri pe pământ străin aruncat într-o fântână şi altul e bolnav de oftică, din ambiţie. S-a ţinut de la mâncare să nu cheltuie, să-şi ridice casă în Bucureşti ca să-mi arate el mie, prăpăditul, că şi el e om şi a avut dreptate să plece de-acasă. Că îl năpăstuiam eu. Am ştiut dinainte ce era în mintea lui, înainte chiar să-i vie lui gândul şi m-am speriat, Matei, şi am început să muncesc pe brânci şi să alerg de la munte la baltă, ştiţi şi voi că am mers împreună, mai mult decât am alergat eu toată viaţa (să nu-mi omor caii, mergeam, vă mai aduceţi aminte, cu mâna pe loitră, prin ploaie şi zloată şi nu mă urcam deasupra în căruţă decât când îmi dădeam seama că-mi amorţesc picioarele şi nu le mai simt). Şi m-am dus la ei cu chimirul plin de bani şi cu un pogon de pământ cumpărat la loc. N-au vrut, Matei, n-au vrut, Giugudel, n-au vrut, Costache. N-au vrut, mă, să se întoarcă îndărăt! Şi acuma numai de Achim aud că e bine sănătos, dar mare scofală n-a făcut nici el pe-acolo.
350
Puteam eu să-i spun copilului pe vremea aia: Niculae, aşa şi pe dincolo, mi se prăpădesc băieţii pe la Bucureşti, au ajuns măturători de stradă, nu mai pot, tăticule, să te ţin mai departe la şcoală, ai trei clase secundare, intră şi tu când te-i face mai mare funcţionar pe undeva. Degeaba i-aş fi spus eu, că n-ar fi înţeles. El o ştia pe-a lui. Şi după ce se termină războiul, îl prinse vântu ăsta... S-a dus fiindcă l-a chemat unul care avea el ceva în cap... Dar el era un copil, şi vii tu să-i ceri lui să îndrepte el, un băieţaş fără ştiinţa lumii, ce fac rău ăilalţi, pe care nu i-a ales el şi nu i-a făcut el mari... Că trebuia să-şi fi dat singur demisia şi să fi plecat, am auzit pe unii spunând. Hm! Şi ce-ar fi făcut? L-ar fi dat afară din partid şi ce-ar fi ieşit de-aici? Nimic. Pe câtă vreme stând acolo, putea opri, atât cât putea, mâna prostului, să nu ajungă să umble el cu ea peste toate câte lucruri bune au mai rămas pe lumea asta, şi să le strice. Şi uite că acum nu mai e. E adevărat, Giugudel, de unde ştii?
- E adevărat, absolut, răspunse Giugudel. L-au scos de-acolo.
- Ei, uite, să mai vie Nae Cismaru, sau alt prost care se crede mai deştept decât alţii, care nu mai poate de bine şi vrea ca toată lumea să-i aducă lui toate avantajele la nas, şi să zică, he, păi Niculae ăsta al lui Moromete cum putea el să admită să se întâmple pe arie ce s-a întâmplat? Poftim, acuma nu mai e, de ce nu se duce el în locul lui să îndrepte lucrurile? E lesne să stai la tine acasă şi să pretinzi altora să facă şi să dreagă. Şi tu ce să faci? Măcar dacă ai fi o minte cinstită şi ai recunoaşte că nu te pricepi la politică, sau ai altă credinţă, şi că prin urmare orice ar fi făcut Niculae ţie nu ţi-ar fi plăcut fiindcă de fapt toată credinţa lui ţie ţi se pare greşită. Ei, nu mai spune! Şi a ta care e? Dacă o ai, pune-ţi pielea la bătaie pentru ea, nu pretinde doar altora să renunţe la a lor.
- Cine zicea? întrebă Matei.
- Cine să zică? Bâznae! Mie îmi pare bine, repetă Moromete, chit că ai dreptate, Matei, ani de zile ne-a mai ferit şi pe noi de una şi de alta. Dar îmi pare rău că băiatul o să sufere. Ţi-nchipui! E tânăr şi ce-o să facă el pe de margine, cu credinţa în el! Că mă apucai să spun. De mii de ori m-aşi fi considerat în faţa lui vinovat, decât să-l văd că începe să creadă în lucruri pe care nu le cunoaşte şi că vrea el să strice nişte rosturi care nu ele sunt de vină că a fost lovit şi n-a putut să-şi urmeze soarta. Eu, părintele lui, sunt vinovat, eu, nu altcineva, îmi scot pălăria şi stau în faţa ta cu capul plecat, tu trebuia sa fii acuma învăţător, sau şi mai bine, profesor mare. E vina mea că ţi-am stricat viaţa. Credeţi că nu i-am zis? A râs, ştiţi cum râde el, lasă că ştiu eu, zice, vreai să iai pe umerii tăi păcatele lumii în care ai trăit! Ei! Mai zi ceva!... Să sperăm, reluă în cele din urmă cu glas ferm, că o să se întoarcă negreşit la ce i-a plăcut lui de
351
când îl ştiu eu: cartea! Şi o să se pună cu brâncile să înveţe şi să ajungă ce-a vrut să ajungă de mic. Altă cale nici nu are! E tânăr!
- Şi ce facem noi acum, Moromete? zise Costache. Aşa e, Niculae o să-şi găsească el drumul pierdut, dar noi ce facem? Stăm aşa, să ne ia bucatele din pod? Ce-ar fi să mergem toţi la Vasile şi să vorbim cu el?
- Bucatele n-ar fi nimic, zise Moromete. îţi ia o parte, două părţi îţi mai rămân, şi să vă spun un lucru, n-o să credeţi cum nu l-am crezut nici eu, dar pe urmă m-am gândit că n-are nici un rost să mă mintă el chiar pe mine, Niculae. Domnule, preţul pe care îl plăteşte sfatul per kilogram de grâu sau de carne, ăsta e preţul de pe tot globul, nu-ţi dă mai puţin, cum cred unii. Atât că nu te lasă să-I vinzi pe piaţă la preţul tău... S-a schimbat situaţia când preţul grâului pentru toată Europa se stabilea aici la noi la Brăila şi erea leul cât roata carului. Pe mine chestia asta cu cotele mă lasă absolut rece, chit că alţii umblă cu gura căscată prin pieţele Bucureştiului şi-ar vrea cu un sac de zarzavat să cumpere un aparat de radio. Mie mult mai rea mi se pare ideea că Vasile nu din capul lui i-a spus şefului de post să ne ameninţe. De-aia eu zic că nici nu trebuie vorbit cu Vasile.
- Dar cu cine? se răsti Matei, care se vedea cât de colo că istoria cu preţul mondial al grâului în ceea ce îl privea nu numai că nu-i plăcuse, dar i se păruse o bazaconie.
Moromete trase adânc din ţigare, se posomori şi începu să-i contemple fumul albastru care ieşea din ea pe la ambele capete.
- Vasile, zise Moromete, e greu să stai de vorbă cu el, el ştie una şi bună, că trebuie să se aleagă praful de tot ce-a însemnat cât de cât ceva în satu ăsta, şi aşa o să şi facă, să ţineţi minte de la mine.
- Cu cine, atunci, Moromete, să vorbim? zise Costache.
- De pildă cu Isosică! Costache se îndoi:
- Crezi tu că ăsta a făcut cuiva vreodată un bine?
- A făcut, afirmă Moromete, prin faptul că n-a făcut rău! E o chestiune aici: de ce l-a ajutat el pe Vasile ăsta să ajungă el preşedinte, şi nu l-a apărat pe Plotoagă, care faţă de Vasile era un om de înţeles, cu toate că mai striga şi el, hă, bă! Eu l-aşi întreba!
- Vreai tu să vorbeşti cu el!? se miră cu însufleţire Costache. Vorbeşte, Moromete: îndărăt ce mi-au luat n-or să-mi mai dea ei, dar să nu vie să-mi mai ia!
Temerea asta a lui Costache însemna că atât cât îi mai rămăsese în podul lui era departe de a mai înceta să mai fie o ispită pentru colectorii care cutreierau încă pe uliţe. y
352
- Aşa cj reluă Moromete, şi o să mai mă gândesc eu ce trebuie făcut, n-o să mă doară gura să vorbesc şi cu Vasile ăsta, fiindcă l-aţi văzut, venea şi el pe la noi şi sunt curios să ştiu ce-o să zică când o să-i spun: mă, Vasile, şi aici glasul lui Moromete avea iar acele subţirimi şi grosimi de odinioară când citea ziarul în poiana fierăriei lui Iocan, întrucât prin faptul că nişte oameni se adună pe pridvorul unuia sau altuia constituie un pericol pentru regimul care ne-a scăpat de robia facistă? Ai văzut şi tu! Nu cădea nici guvernul din vorbele noastre şi nici pe tine nu te-am împiedicat să ajungi preşedinte. Bravo! Vezi-ţi de drumul tău, dacă crezi că e chiar drept să distrugi agoniseala altuia şi la ce folos s-ar ajunge, dar nu te lua după ce ţi se cere să faci, zi şi tu că ai făcut şi că toată lumea de la mic la mare laudă guvernul, şi o să stai mulţi ani în fruntea satului. Da, exclamă Moromete, dar eu mă tem de altceva!
Şi se ridică de pe pridvor acuma pe deplin senin şi cu expresia aceea de tinereţe revenindu-i pe deplin în privire. Avea în luminile ochilor luciri care erau parcă reflexe îndepărtate ale unor teritorii care nu se vedeau, începu să coboare scările pridvorului şi o luă încet spre grădină lăsându-şi, fără să le spună cât lipseşte, musafirii singuri. întârzie destul de mult şi când reveni uşui foarte grijuliu un cocoş, care mânca mălaiul unei cloşti cu pui întârziaţi. Apropiindu-se de pridvor, nu urcă, rămase la distanţă şi începu să se uite stăruitor peste drum.
Foştii liberali poate că înţeleseră că trebuie să plece, dar cum să plece tocmai acum?
- Hai, bă, Moromete, vino încoace şi spune-ne! se răsti Matei exprimând pe faţă nerăbdarea tuturor.
Moromete se smulse parcă cu greu din contemplarea a ceea ce văzuse el că se întâmplă pe drum şi urcă în sfârşit în pridvor.
- Mă, urât tată a mai avut şi băiatu ăsta al lui Stancu Tumbii, zise el pe deplin detaşat de tot ceea ce vorbise mai înainte. Are un ochi care parcă îi cade în gură.
Matei trase, de enervat ce era, o înjurătură. Nu-i ardea lui acuma de al lui Stancu Tumbii şi de poziţia ochilor lui.
- Mă tem de altceva, zise în sfârşit Moromete, dar parcă uimit de cuvinte de a căror importanţă părea chiar covârşit. Când lucrurile pornesc de se dau de-a rostogolul la vale, ele nu se liniştesc până nu ajung jos şi n-au unde se mai rostogoli. Ce putem noi împiedica? Lumea asta se ţine bine pe picioarele ei, sau primului nebun care îi vine în minte s-o dea peste cap o dă?! Asta e întrebarea.
- Hai, bă Moromete, vorbeşte cu ei, măcar vezi ce zic, nu da îndărăt, că am vorbi noi, dar tu ştii mai bine de la Niculae cum să-i iai, zise-Matei.
- Aşa e, întări şi Giugudel.
353
Dostları ilə paylaş: |