Motivarea absenţE
Yüklə 1,25 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- DE CE AU DISPĂRUT ZMEII
- Ml S-A TERMINAT CAIETUL
DESEN DUPĂ NATURĂ DIN CÎND ÎN CÎND, LA ORELE DE DESEN, deasupra colilor albe apar cuvintele: „Desen liber după natură". Atunci fiecare şcolar aşterne pe caietul său orice crede de cuviinţă din tot ce ii cade sub ochi. lată-i, de pildă, pe cei dintr-a cincea... Cei din băncile dinspre perete au luat ca model ghivecele de flori de pe pervaz, alţii acvariul în care înoată o zvîrlugă neastîmpărată şi cîţiva bibănaşi. Cei dinspre geam îşi aruncă privirea către cartea şcolii. Mai ales aceştia au ce desena!... Unii au ales ca model pomii cu coroana lor verde-închisă, înconjuraţi de un rotocol de brazde, ca o perniţă la piciorul fiecăruia. Alţii s-au oprit asupra straturilor de flori. Din clasă nu se deosebesc prea bine toate culorile, dar cei dintr-a cincea ştiu cum arată gherghinele pufoase, bănuţii şi petuniile... Le-au plantat şi le îngrijesc ei înşişi... Dar ora de desen e scurtă. De-abia s-a găsit creionul cel mai potrivit pentru frunzişul teiului sau pentru veşmîntul de catifea al florilor, că a şi sunat de ieşire. Pomul şi florile rămîn în caiete pentru o săptămînă încheiată. Săptămîna trece însă repede, iar ora următoare copiii dinspre fereastră îşi aruncă din nou privirile pe geam pentru a continua 48 desenele. Cele mai frumoase vor fi păstrate şi vor împodobi expoziţia de sfîrşit de an... De-abia a pus însă mîna pe creion, că băiatul din banca întîi s-a oprit nedumerit. Se întoarce spre cel din spate: — Ce-i aia? Poţi să mă lămureşti? Pare un fruct ciudat în cren- gile teiului. Şi totuşi e cu neputinţă.... în primul rînd, fructele — nici un fel de fructe — nu sînt din hîrtie... iar, în al doilea rînd, nu cresc pe sfori, în copaci. Cel întrebat nu se miră de fel. Răspunde pe şoptite: — E zmeul meu care s-a agăţat în crengi. Nu-1 desena! Dar tu
Băiatul din banca întîi răspunde, continuînd să-şi ascută creionul: — Nu e floare. E bara de la poarta de fotbal. Am făcut-o în
Acum desenul e mai mult liber decît după... natură. Din ima-naţie. Trebuie să-şi închipuie fiecare cum ar arăta un pom, fără neie agăţate în crengi, şi un rond de flori, fără cărămizi. Guma zolvă problema aceasta, dar se ivesc altele: — Ce-i cu iarba aceea albastră lîngă grilaj? — Nu e iarbă. Sînt nişte hîrtii.... învelitorile vechi de la caiete. Nu le desena! Numai că am şi eu o nedumerire... Uite.colo, spre fundul curţii, ce fel de pomişor este? Săptămîna trecuta nu era sădit. Adică era, dar nu aşa... Era un puiet obişnuit de măr. Urma doar să-i colorez coroana în verde pal... Acum, poftim de-1 mai colorează!l Parcă-i un pom din planeta Marte: frunze roşii, tulpina pestriţă, de crengi nu mai vorbesc, par- c-ar avea nasturi, catarame, mai ştiu eu ce. — Ştiu eu, răspunde cu siguranţă celălalt. Nu e un pom din Marte. E tot pomişorul de săptămîna trecută, dar s-au dezbră- cat cei dintr-a şaptea, pentru că au gimnastică şi, deşi avem vestiar, şi-au agăţat hainele de pomişor. Nu le desena. — Atunci ce să mai desenez? Ce-i de făcut? Într-adevăr... Nu desena pomul, că e aerodrom de zmeie, nu desena rondul de flori, că e teren de fotbal, nu desena pomi-şorjl, că e cuier, nu desena iarba, că e hîrtie... Ce-i de făcut? Cei doi găsesc şi la această întrebare răspunsul. Şi nu ni se pare deloc nepotrivit: — În prima recreaţie facem ordine... la modele. Punem mîna
În ora următoare de desen peisajul arăta ca totul altfel: pomii erau pomi, iarba era iarbă, iar rondurile de flori, proaspăt stropite. Nu aşteptau decît ca toate creioanele colorate să fie ascuţite. Meritau un nou desen. Cu totul altul.
ACEASTA ERA ÎNTREBAREA CARE îl frămînta nu puţin pe Tu-dorache, elev mulţi ani în clasa a IV-a (ce-i drept, nu în aceeaşi), acum în clasa a V-a prin mila domnului (de matematică) şi ne-băgarea de seamă a dirigintelui (la nota de la purtare). Aşadar, de ce să fi dispărut zmeii? De ce se mai ivesc doar în basmele de speriat copiii? Din cauza paloşului unor feţi-frumoşi? Poveşti! Or fi fost cîndva prea multe paloşe, de acord. Acum, însă, nu se mai ecxzigstă unul, să dai cu tunu'! Poate doar la Muzeul Militar, şi acelea sechestrate în sicriul lor de sticlă... Atunci de ce să fi dispărut? Din cauza unor feţi-frumoşi? Nu ştie, nu cunoaşte, n-a auzit pe strada lui. Ilene Cosînzene se găsesc, ce-i drept, dar ele au fost totdeauna la discreţia zmeilor. — Nu-i aşa, micuţo? Nu-i aşa că ţie nu-ţi fac bine chiflele
Zmeul le ronţăie, apoi, cu mîna întinsă, rînjeşte. — Ce mai papă zmeul? Fetiţa dă colţul zorită, şi Tudorache se miră sincer: De ce or fi dispărut zmeii? Trebuie să fie o greşeală, e loc destul pentru ei." — Nu-i aşa, ţîcă? Tu ce ai pentru nenea în ghiozdănaş?
Copiii sînt proşti. Ai zis o dată „bau-bau!" — şi te alegi cu te miri ce: un sandvici, o prăjitură... Uite, ăsta mi-a lăsat un cio-rap desperecheat... Plin cu caramele şi dungă. Şi astfel prostănacul zmeu se infiripa în cartier. N-avea solzi, nici aripi, nu slobozea flăcări pe nas şi nici vorbă de mai multe capete. O, nu, Tudorache avea unul singur, şi de ăla — ce să mai vorbim. Tudorache-zmeul se bucura. îşi găsise rostul. Pentru un zmeu timpul trece repede, plin de înfruntări şi satisfacţii. Şi de neprevăzut. Mai ales de neprevăzut! Căci, într-o bună zi, cînd vîntul scutura ultimii arţari, iar soarele se căznea să îşi ponteze prezenţa măcar cu cîteva raze, iar Tudorache pin dea în pragul şcolii ieşirea cosînzenelor, cu-getînd ce grozav este să fi singurul zmeu din cartier, se trezi înconjurat de copii. Zmeul simţi că e ceva în neregulă şi vru să-şi ia tălpăşiţa, dar cercul se strîngea în jurul său, aşa încît clipi din ochi şi zise, zîmbind strîmb:
N-avea însă cum trece din strînsoarea băieţilor, aşa încît, vă-zîndu-i ameninţători şi tăcuţi, scînci speriat:
Atît ziseră copiii, şi din ghiozdanele lor începură să iasă la iveală plăcinte şi covrigi, gutui şi dovleac copt, biscuiţi şi salam, gogoşari şi ciocolată. Plus două franzele şi o halcă de slănină cu boia. — Le mănînci pe toate. Acum, de faţă cu noi.
52
— Şi poimîine... Din clipa aceea însă, exact din clipa aceea, zmeului îi pierise pofta de mîncare. Se zice că ultimele cuvinte pe care le-a rostit in calitate de zmeu ar fi fost: „Băieţi, vă rog, daţi-mi voie pînă diseară"... O fi, n-o fi aşa, nu ştiu. Ştiu doar că din ziua aceea de e strada noastră a dispărut un zmeu. Aşadar, cum au dispărut zmeii? Pentru mine e clar: exact ca în basme. Nu duc ei casă bună cu feţi-frumoşii. Oricît de micuţi ar fi aceştia. 
N-AM CUVINTE NĂPUSTINDU-SE PE UŞĂ, BĂIATUL SE OPRI, tremurînd de indignare, în faţa biroului meu. Vorbi fără să-şi tragă sufletul. Era Cămui Aurel. Stoper. Clasa a VI-a. Căpitanul echipei de fotbal. — Vă spun sincer, nu găsesc cuvinte... Lăsîndu-1 cîteva clipe să-şi caute cuvintele în fundul bascului pe care-1 răsucea în mînă, ca un şofer volanul la serpentine, mi-am privit cu atenţie iritatul vizitator. Furtună. Obrazul — nor. Ochii — fulger. Vocea — tunet.
îmi întinse pe masa o hîrtie în pătrăţele, pe care, în cunoscutul evantai al formaţiilor de fotbal, se înşirau 11 titulari şi 3 rezerve. Am întrebat:
55
— De unde ştiţi? mă întreabă băiatul, uimit.
56 
Sigur. A, şi p-ormă antrenamentul... emoţii minge fluier, flori, cupă şi, după atîta treabă, vacanţa. Ziua meciului. Priviţi, de la meci viu, de pe teren, gata echipat, direct la dumneavoastră. — De ce? - Casă-i daţi în vîrful peniţei pe toţi! Văspun, n-am cuvinte... Ma uitam la băiat. Nu-i trecuse furia. Dimpotrivă. Obrazul - nor, ochii - fulger. Vocea - tunet. Trebuia să se fi întîmplat ceva grav, desigur. Am întrebat: - Dar ce s-a întîmplat cu băieţii? Nu s-au prezentat la meci? - Ba da.
— Joacă brutal? 57
Băiatul îşi oprea cu greutate lacrimile. Vorbea căutîndu-şi batista: — Să nu mă lase ei să joc, pe mine, Cămui Aurel, stoper, că pitanul echipei, şi care mi-am sacrificat toate orele de matema- tică din trimestrul II pentru meciul ăsta... Băiatul lăcrima de-a binelea, deşi nu-şi găsise încă batista. M-a impresionat, vă mărturisesc. I-am promis că voi ţine seama de rugămintea Iui. Iată, îmi îndeplinesc făgăduinţa: dau prin prezenta pe toţi colegii amărîtului căpitan „în vîrful peniţei". Şi, vă rog să mă credeţi, vă spun sincer — vorba lui Cămui — n-am cuvinte... ca să-i felicit! Bravo, băieţi! SCRISOARE PE ADRESA UNU! CHIULANGIU ÎN SFÎRŞIT, M-AM HOTARÎT să-ţi scriu, vitregul meu stăpîn. Sînt servieta ta, preaamărîta ta servietă. Trebuie să-ţi spun că n-am fost totdeauna amărîtă. Dimpotrivă. A fost o vreme — acum o lună şi ceva — cînd eram mîndră, fericită... Şi cum era să nu fiu, cînd, abia ieşită din rafturile librăriei, intram de-a dreptul în clasa a VII-a, şi încă la braţul tău? Aveam impresia că şi tu eşti mîndru de mine şi asta mă bucura şi mai mult, deoarece — trebuie să-ţi mărturisesc — mi-ai plăcut de la prima vedere. Erai — şi eşti şi acum, cînd nu-mi mai placi deloc — înalt, voinic, vesel şi sportiv. De altfel, dacă ţii să afli amănunte, sportivă sînt şi eu. Nu te uita că acum sînt o biată servietă. Pe vremuri, la secţia pielărie, era cît p-aci să devin mănuşi de box! Aşadar, îmi ziceam acum o lună şi ceva: „Iată cum mi-a surîs norocul. O să mă duc la şcoală, şi o să învăţ de toate, şi o să fiu respectată şi de tine, stăpînul meu, şi de alţii." Eram doar o pereche atît de reuşită! Tocmai de aceea cînd, într-o bună zi de la începutul şcolii, am văzut orarul lipit pe dinăuntrul capacului meu, mai să mă înăbuş de fericire. Aveam ce învăţa: şi fizică, şi chimie, şi algebră, şi cîte 59 altele, de care nici nu auzisem. De abia aşteptam să intru a doua zi la ore. Citeam îmbujorată pe orar: „Prima oră, fizică, a doua, chimie, a treia, matematică". Ţii minte cum străluceam cînd am plecat de acasă? Acum pot să-ţi mărturisesc: de fericire ! În sfîr-şit, am ajuns undeva şi ne-am oprit. Nu era nici o şcoală primprejur. Eram mirată. Dar mi-am zis: „Stâpînul meu ştie mai bine ce e şi unde se predă fizica". M-ai aşezat — era ora 8 — jos, la vreo şapte paşi de o haină a ta, apoi ai început să alergi împreună cu alţi cîţiva după o minge. În cîteva minute — numai ochi şi urechi — am învăţat o mulţime de lucruri din fizică. Era, probabil, prima lecţie. O ţin minte şi acum pe dinafară. Ea conţinea, spre încîntarea mea, o bogăţie de noţiuni ca: Şuut! Bară! Corner! Henţ! Fault! Ofsaid! Văzîndu-te atît de inimos şi de aprins, alergînd cu limba scoasă, să deprinzi aceste noţiuni, am tăcut chitic, şi cînd noţiunea „şut-bară" mi-a căzut ca un trăsnet în cap, dîndu-mâ vreo cîţiva paşi de-a berbeleacul, şi cînd altă noţiune — „talpa" — mi-a julit obrazul, şi cînd lucrarea practică numită „henţ-careu" a spart în zeci de cioburi călimara, împroşcîndu-mă toată de cerneală. Aşa o fi în clasa a VII-a, aşa o fi la fizică, îmi ziceam, aştep-tînd să se sfîrşeascâ odată prima lecţie. Şi iată că la sunetul unui fluier s-a dat recreaţie... „Acum e bine, mi-am zis, începe chimia... Voi cîştiga noi cunoştinţe." M-ai luat, într-adevâr, şi m-ai dus în celălalt capăt al terenului. Am aflat, aşadar, că pentru chimie trebuie „schimbate porţile”. Curînd, la un nou şuierat de fluier, a început chimia. Aşteptam. Spre marea mea uimire însă, acest nou obiect semăna întru totul, cu fizica. Absolut, dar absolut aceleaşi noţiuni: Şuut! Gol! Henţ! Fault-careu! Ofsaid! Ce să mai spun de mirarea mea cînd, ora a treia, la algebră, mi-a fost dat să aud exact aceleaşi noţiuni!? În plus, doar noţiunea ma- 60
A doua zi aveam geografie, română şi anatomie. în prima oră am poposit pe o costişă, într-un crîng. „Da, asta e geografie ! mi-am zis. În aer liber, în natură". Şi aşteptam, numai ochi şi urechi. Ai uns, preţ de un ceas, cu clei, nişte scaieţi. în ora de română te-ai pus la pîndă, tîrîndu-te de-a buşilea. La lecţia de anatomie, în schimb, ai prins vreo trei sticleţi ce se încleiaseră, amârîţi, pe scaieţii de la geografie. Ai plecat spre casă fericit. Eram şi eu, servieta ta. Aflasem ce-i geografia, şi româna, şi anatomia. Simplu. Într-o jumătate de zi. Ziua a treia aşteptam istoria şi geometria. Am poposit pe malul unui rîu, la pescuit. M-am dumirit curînd: diferenţa dintre istorie şi geometrie este că la istorie prinzi trei plătici, iar la geometrie numai două. Erai mîndru. Şi eu. În trei zile, programa ta şcolară nu mai avea nici un secret pentru mine. Îmi cunoşteam toate îndatoririle: la fizică, chimie şi algebră trebuia să încasez lovituri de picior, la geografie şi română să adăpostesc sticleţi, iar la istorie şi geometrie să miros a peşte. Şi, tocmai cînd mă socoteam atotştiutoare, a început încurcătura. Căci în ziua a patra, cînd mă pregăteam din nou la fizică, m-ai dus la pescuit, ceea ce, după cum se ştie, era istorie; în ora de istorie, nici vorbă de plătici, ci de sticleţii de la geografie, iar la română, cînd aşteptam să mă tîrăşti de-a buşilea pe vreo costişă, tn-ai pus deoparte şi-ai început să alergi după mingea de la fizică şi geometrie!!! De atunci, mereu aşa, şi nu mai pricep nimic. Sint zăpăcită de tot şi nefericită. Mă credeam învăţată, şi acum îmi dau seama că nu ştiu nimic. Mă credeam folositoare, şi acum, cînd car între despărţiturile mele plătici, îmi dau seama că nu de mine ai nevoie. 61. Mă credeam respectată, şi ce aud mereu? — Uite o servietă de chiulangiu! Ai auzit? Aşa îmi zic toţi. Acum ştiu totul: eşti un chiulangiu, Şi sint amarîta foc. 6 ' Şi poţi să afli, vitregul meu stâpîn, că dacă mîine o să facem din nou fizica la două porţi, pe mine - cum se zice - m-ai pier- 
dut de muşteriu. Tot n-ai nevoie de servietă. Mă duc la fabrică si cer să mă prefacă în ceea ce era să fiu făcută de la început - într-o pereche de mănuşi de box. Ai priceput? Cred că e clar. De aceea închei cu nerăbdare şi semnez, A ta servietă amărîtă. 
Ml S-A TERMINAT CAIETUL - IA TE UITĂ! S-A TERMINAT... şi doar alaltăieri l-am cumpărat?! Uimirea băieţandrului din clasa a IlI-a era neprefăcută. Nu, nu aveam de-a face cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovăţie: — Mi s-a terminat caietu', tovarăşe învăţător. N-am putut scrie tema. N-am avut pe ce... Caietul cu pricina se isprăvise cu adevărat! Ciudat însă: s-a. împuţinat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvântul, potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decît o pojghiţă de caiet, la umbra celor două co-perţi... Toate celelalte file şi-au luat zborul, smulse parcă de un vînt ciudat. La ceilalţi copii foile caietului nu zboară, nu mor, nu se topesc văzînd cu ochii. Atunci ce s-a întîmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuţinat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu orice preţ. Dacă e o molimă necunoscută pînă acum şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a IlI-a, in toată şcoala, din toate şcolile? Aşa mă frămîntam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia băiatului. 64 Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coper-ţile uscate, ca nişte aripi jumulite, fără puteri... Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lângă mine un clinchet de bicicletă. Am tresărit.
Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrăţele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam în mînă. — Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sînt singură, căci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevărată cursă ciclistă. Sînt însă singura care am mai rămas pe drum. Poate pentru că la mine roata din faţă e niţel în „opt" şi n-am nici şa. A uitat băieţaşul să mi-o deseneze. Dar nu-i nimic... Noi, foile de hîrtie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată... „Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpînului", îmi ziceam, încercînd să-mi dau seama cam cîte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru cînd, deodată, un zbîrnîit ce cobora şi se îngroşa îmi îndreptă cercetările în altă direcţie. Spre tavan. Era un avion.
5 — Recreaţia mare 65 În aceeaşi clipă, cineva sună din corn, aşa cum sunau altădată poştaşii.
„Iată, deci, cum se împarte vina", cugetam, continuînd să adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la... scădere. Dar rezultatul nu era cel din... caiet. Mai aveam şi alte foi lipsă la apel. Cum şi unde or fi pierit? — Aici! Aici! Aici! Vocile veneau din coşul de hîrtie. — Ce-i cu voi acolo? Sînteţi tefere, după cîte văd. N-aţi avut nici un accident. Nici de bicicletă, nici de avion, nici... — Da. Noi avem nişte cusururi mult mai mici.
Ajunsesem la capăt. Dădusem aproape de urma întregului caiet. Acum mă dumirisem. Mai lipseau doar trei foi. Întîrziau să se ivească, şi tocmai mă gîndeam, oarecum plictisit de toată povestea, să întrerup cercetările, cînd am auzit o voce:
66
Yüklə 1,25 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
