Mozambic — Dincolo de umbră

L

Lupte şi victocii în familie 227

trecem neobservaţi. Absorbiţi de Mozambic şi de lucrarea noastră de misi-
une, eram foarte ocupaţi. Una sau două familii care ştiau de implicarea
noastră în Mozambic ne evitau. Nu i-au mai invitat pe copiii noştri la întâl-
nirile de aniversare şi de înot împreună cu copiii lor. Când ne vedeau
întorceau capul. Eram „jăratec fierbinte" şi nu era de dorit să fie văzuţi cu
noi. O doamnă dintr-o biserică locală a mers atât de departe încât ne-a cerut
să nu arătăm că o cunoaştem dacă ne întâlneam cu ea la şcoală sau în oraş.
„Nervii mei nu suportă", îmi spunea ea. „Genul acesta de capă şi spadă e
prea mult pentru mine. Dacă am fi văzuţi ca prieteni ai voştri putem avea
probleme." I-am spus: „Foarte bine; vom respecta dorinţa dumneavoastră,
dar când va veni ziua adevăratei prigoniri împotriva creştinilor, atunci ce
veti face? Dacă nu vreţi să fiţi văzuţi cu noi ca să nu gândească cineva că
sunteţi prietenii noştri, cum veţi sta în picioare ca şi creştini în ziua necazu-
lui?" Nu mi-a răspuns şi trebuia să avem grijă să ne facem că nu cunoşteam
familia ei când o vedeam, respectând limitele impuse de ei.

Am continuat să primim echipe de misionari care veneau în vizită, dar

cei mai mulţi dintre ei veniseră doar pentru lucrarea din Malawi;
Mozambicul devenise prea periculos.

împreună cu foametea vine şi o creştere a bolilor şi epidemiilor. A fost

greu pentru noi toţi. în ceea ce priveşte familia noastră aveam cunoştinţă de
faptul că noi nu suntem ai noştri, nu ne aparţinem nouă înşine şi nici măcar
unii altora. Uneori simţeam ca şi cum eram proprietatea dispensabilă a unei
naţiuni aflate în război, a unui popor aflat în situaţie de criză. Adeseori
n-aveam timp să ne ocupăm de situaţiile noastre de criză indiferent despre
ce era vorba. Mureau mulţi oameni în jurul nostru şi noi trebuia să-i ajutăm.
Mereu şi mereu ne luam rămas bun unul de la celălalt, de la copiii noştri,
pentru a fi devoraţi de viaţa altcuiva care nu era sigur că va mai vedea vre-
odată apusul soarelui sau zorii dimineţii. Totuşi în timpul unor asemenea
săptămâni am învăţat ce înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu, să depinzi în
totul de El, nu numai în ce priveşte viaţa, dar şi cu privire la cei din jur şi la
prieteni. Ne simţeam singuri acolo şi am învăţat să rămânem pe braţul lui
Isus şi să umblăm cu El într-un mod pe care nu l-am fi învăţat în nici o altă

situaţie.

Acasă viaţa devenea din ce în ce mai grea. Eram cu toţii sub mult stres
datorită presiunilor generate de foamete care cerea atât de multe de la noi.
Copiii şi cu mine eram foarte conştienţi de pericolul zilnic în care se afla
Rod, zburând cu avionul încoace şi încolo cu alimente şi personal pentru
discuţiile în vederea păcii. Uneori nu venea seara acasă şi nu ştiam unde se
afla, sau de ce nu s-a întors. Primul lucru pe care îl întrebau copiii cînd

228 AAozambic — Dincolo de umbra

ajungeau acasă era: „S-a întors tari?" A doua întrebare a lui Dustin era întot-
deauna: „Ce-avem de mâncare pentru cină, mami?"

Dumnezeu vorbeşte prin computer

Se pare că noi întotdeauna priveam la cer, ascultând sunetul avionului.
A trebuit să învăţ mereu şi mereu să mă încred în Dumnezeu în ceea ce
priveşte siguranţa soţului meu. Uneori când mă rugam, aveam asigurarea
clară că totul este bine. Alteori eram într-o aşa mare panică încât nu mai
auzeam vocea lui Dumnezeu. Odată, când Rod a întârziat de-acasă trei zile,
am fost mai mult decât panicată. Cu toate că ştiu învăţătura despre credinţă
şi teamă, încă mă temeam de lucrul cel mai rău şi n-aveam credinţă. M-am
aşezat la computer şi am deschis programul cu Biblia. „Am nevoie de
credinţă, trebuie să cred", mi-am spus şi am insistat pe cuvântul „crede."
Ştiam că Cuvântul îmi va zidi credinţa, dar nu eram pregătită pentru modul
în care Dumnezeu era gata să-mi vorbească. „O, Doamne, Rod e bine, e
răn^;t, trăieşte?", întrebam eu. Primul verset din Scriptură care a apărut pe
ecran a fost Genesa, 45:26: „Şi i-au spus: 'IOSIF TOT MAI TRĂIEŞTE si
chiar el cârmuieşte toată ţara Egiptului.'" Cuvintele „Iosif tot mai trăieşte" erau
chiar pentru mine, direct de la Dumnezeu. Eram extaziată! Nu numai că
ştiam că Rod trăieşte, dar Dumnezeu însuşi a vorbit cu mine prin compu-
ter. Cum aş putea să cred altceva?

Să încerci să duci o viaţă normală nu e un lucru uşor. Urmau să vină

oamenii la cină şi Rod încă nu ajungea acasă. „Unde-i Rod? De ce n-a ajuns
acasă?" mă vor întreba. Nu puteam să spun: „S-a dus să-l ducă pe un mem-
bru al Parlamentului Britanic în pădurea Gorongosa pentru a se întâlni cu
Afonso Dhlakama", sau „Tocmai a trecut ilegal frontiera cu un transport de
alimente şi Biblii şi cred că o fi dat de oamenii lui Frelimo!" Telefonul suna
mereu; Gostode mergea încoace şi încolo cu mesaje. Existau întotdeauna
întrebări cu privire la activităţile lui Rod la care noi nu ştiam cum să răspun-
dem. Era ca şi cum am fi fost agenţi secreţi.

In timpul unui zbor în interior, simţind un nod în gât datorat încă unei

despărţiri de familie, L-am auzit pe Dumnezeu spunându-mi aceste cuvinte:
„De data asta te voi tine prizoniera mea. Vei fi cu totul a Mea. Nu vei auzi
nici un telefon şi nici o altă voce înainte de vocea Mea. Vei fi în întregime a
Mea!" Faptul că nemărginitul Dumnezeu mă voia pe mine era atât de măreţ
că am plâns. El ne iubeşte atât de mult şi tânjeşte după părtăşia cu noi.
Călătoria aceea a fost o piatră spirituală de hotar pentru mine. El a fost atât
de aproape la fiecare pas pe drum. Uneori în timpul acelor săptămâni,
mergând prin junglă împreună cu creştinii mozambicani, auzeam câte un

Lupte şi victorii m familie 229

avion şi priveam în sus să văd dacă era Rod. El nu putea să ne vadă printre
copaci, dar el ştia că eu eram pe-acolo pe undeva. Atât de aproape şi totuşi
atât de departe. Faptul că inimile noastre erau împletite împreună în aceeaşi
viziune, acelaşi scop şi în aceeaşi iubire pentru Dumnezeu, făcea despărţirea
suportabilă. în timp ce simţeam durerea că vedeam avionul, dar nu puteam
să-l ating, inima îmi era inundată de bucurie şi mândrie în acelaşi timp. Toate
scaunele fuseseră scoase pentru a face loc pentru alimentele care trebuia
transportate în satele unde oamenii mureau de foame. Prin toate aceste
despărţiri, noi eram incredibil de apropiaţi. Uneori ne scriam bilete unul
celuilalt şi le trimiteam prin curierii care mergeau pe jos. Era atât de minu-
nat să primesc un bilet de la Rod şi de la copii de parcă venise Crăciunul.
Eu trimiteam înapoi bilete care îi erau înmânate lui Rod când ateriza pe pis-
tele de aterizare din junglă. Uneori biletele noastre nu mai ajungeau la des-
tinaţie datorită schimbării planurilor cu privire la aterizare, dar noi încă le
scriam pentru cazul în care ar fi ajuns.

Despărţire, mereu despărţire. Uneori ne luptam şi ne gândeam ce preţ

mare are chemarea lui Dumnezeu. Era într-adevăr aceasta voia Lui pentru
viaţa noastră? Ne cerea El nouă aşa ceva? întrebarea serioasă era întot-
deauna: „Ce se întâmplă dacă lăsăm totul baltă?" De neconceput. Oamenii
mureau de foame şi din lipsă de medicamente. Procesul de pace ar fi ajuns
de multe ori într-un punct mort, dacă nu ne-am mai fi implicat. Pur şi sim-
plu nu era nimeni altcineva care ar fi riscat să facă transporturi cu avionul
aşa cum făcea Rod. Mai mult decât atât, mii de oameni ar fi murit fără să
audă Evanghelia dacă noi nu am fi mers. Nu era cale de întors înapoi!
Trebuie să sfârşim această alergare.

Ca şi soţi căsătoriţi, am experimentat multe lucruri împreună care au îm-

bogăţit viaţa şi relaţia noastră. La urma urmei, multe cupluri ajung să-şi sărbă-
torească ziua de naştere în modul descris în aceasta scrisoare scrisă din junglă:

Regiunile de dincolo de Ghimpii Sălbatici
aproape de Ascunzătoarea Babuinilor
Motţambic

29 septembrie
Dragi prieteni,

Astăzi e %iua de naştere a lui Rod si noi o sărbătorim într-un mod unic. Ne aflăm
pentru o vreme într-o casă de stuf nou-nouţă, construită special pentru noi săptămâna
trecută de mâinile unor oameni care ne iubesc. Are trei metri pe trei şi jumătate. Stuful
de curând tăiat miroase proaspăt p dulce. Podeaua nivelată cu noroi are încă mici ridică-
turi, acesta fiind un sistem natural de răcire care ne înviorează picioarele goale când stăm
înăuntru şi privim prin uşa mică valurile de căldură tremurânde.

230 }\AozarnW\c — Dincolo de umbră

Masa specială pentru %iua de naştere constă dintr-un pui slăbănog, nsima (boabe
coapte) si carqfi dulci, ultimul fel fiind o delicatesă. Ciocolata ascunsă în rucsacul meu
spre surpriza lui Rod—puţin cam mototolită si topită acum, dar mmm—superbă!

Suntem localizaţi departe în interiorul Mo^ambicului, după cum vedeţi si din adresa
pe care am scris-o mai sus. Am mers cea mai mare parte din drum cu motocicleta pe
cărările junghi. O călătorie straşnică, inconfortabilă, dar cu siguranţă mai bună decât
mersul pe jos. Am întâlnit trupe de babuini, cam vreo cincilei într-un pluton. Se pare
că lor le plăcea spectacolul motocicletelor încărcate cu oameni, biblii, bidoane cu apă si
rucsaci căutând echilibrul pe terenul accidentat. După o anumită distanţă, cărarea
devenise atât de mult acoperită de spini, arbuşti si mărăcini încât a trebuit să abandonăm
motocicletele si să mergem pe jos cât mai rămăsese din drum. Fuseserăm prea tare zgâri-
aţi de spinii aceia lungi. După vreo cinci ore de mers am ajuns la destinaţie, aici unde
ne aflăm. Ce loc mai bun unde să-ţi petreci %iua de naştere? (Ne putem gândi noi la câ-
teva!) Cu toate acestea suntem bucuroşi că ne aflăm aici, făcând lucrarea Tatălui nostru.

Unul dintre tinerii de-aici are un babuin mic. Vrea să ni-l dea nouă să-l ducem la
Malawi cu noi şi nu înţelege de ce noi nu vrem să acceptăm darul lui. l-am spus lui Rod
că e cel mai neobişnuit cadou de %iua de naştere pe care ar fi sperat să-l primească, însă
lui nu-i plate ideea de a-l duce pe babuin cinci ore pe jos ca apoi să stea pe motocicletă
cu noi încă vreo două ore. El spune că e destul de greu să ţină echilibrul cu mine şi nu-i
mai trebuie şi babuinul!

întâlnirile noastre sunt binecuvântate şi oamenii ne-au primit cu multă bucurie pe
noi şi Cuvântul lui Dumnezeu. Vă mulţumim pentru contribuţia voastră care face posi-
bilă venirea noastră aici, datorită iubirii, a rugăciunilor şi a sprijinului vostru.

în slujba lui Isus Cristos, Domnul nostru,

Co-lucrători în ogorul Evangheliei,

Rod &■ Ellie

Cu toate că am fost despărţiţi uneori ca şi familie, am fost una în dedi-

carea noastră pentru Dumnezeu şi pentru misiunea pe care El ne-a dat-o.
Privind în urmă, putem să spunem cu adevărat că nu regretăm alegerea pe
care am făcut-o, care ne-a condus la un stil de viată atât de neortodox. E
adevărat că uneori a fost foarte greu, dar s-a meritat în întregime.

Sunt mulţi care lucrează în împrejurări dificile şi periculoase pentru cauza

lor. Mulţi care nici nu-L cunosc pe Isus îşi pun viaţa în slujba unor activităţi u-
manitare temporare. Noi nu trebuie să fim în urma lor în nici o faptă bună. Ce
mare e privilegiul să ne dăm viaţa şi energia pentru cauza eternă a lui Cristos!
Este singura cauză care nu va fi pierdută niciodată, ci câştigată întotdeauna!

Aşa cum adesea spunea şi trăia Gordon lindsay:

„Ai doar o singură viaţă, care curând va trece;
Doar ceea ce ai făcut pentru Cristos va rămâne."
Doispc

CU AVIONUL ÎN JUNGLĂ

Visurile din copilărie se împlinesc

Când Rodney era un băieţel, visa să fie pilot. Copilărind la ţară, îi plăcea

să privească avioanele utilitare care stropeau culturile. Zburau jos stropind
şi apoi se înălţau repetând mereu şi mereu acelaşi tipar. Acest lucru însem-
na zbor cu avionul. Rodney nu era interesat să devină pilot al vreunui aparat
de zbor comercial pentru că lui îi plăceau avioanele utilitare. Dorinţa lui de
a zbura cu avionul era un vis foarte îndepărtat. El a crescut, a frecventat
colegiul agricol şi a continuat să fie fermier, ceea ce i-a plăcut foarte mult.
Cursul vieţii noastre a fost schimbat atunci când Dumnezeu l-a chemat să
are, să semene şi să secere pe ogoarele de misiune cele mai aride ale Africii.

Dorinţele din inima unui credincios, sunt sădite de multe ori de

Dumnezeu. El veghează asupra lor şi le aduce la împlinire la timpul potri-
vit. „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima" (Psalm 37:4).
Dacă umblăm cu Dumnezeu, dorinţele Lui se întâlnesc cu dorinţele noas-
tre şi ajungem să vedem că nimic nu e cu neputinţă la Dumnezeu.

Zborul lui Rod a fost mult mai provocator decât şi-ar fi imaginat vreo-

dată. Cursul periodic de zbor nu putea să-l echipeze pentru experienţele ce-i
stăteau înainte. Se spune că experienţa e cel mai bun instructor. A fost cu
siguranţă singurul instructor pe care Rod l-a avut. Cu îndrumarea Duhului
Sfânt el a învăţat repede şi bine.

Zburând prin credinţă

Primii doi ani, toate zborurile noastre au fost făcute fără echipament de
navigare. Sutele de kilometri de junglă şi tufişuri au foarte purine puncte de
reper. Pistele de aterizare din junglă foarte mici, nemarcate pe vreo hartă,
trebuiau descoperite cu ochiul din aer. Zburând chiar deasupra coroanei
copacilor cea mai mare parte din drum, nu avea posibilitatea să vadă din
timp pistele de aterizare. Adesea era greu de ştiut unde ne aflam. în ultimii

231

232 hAozan\W\c — Dincolo de wmbeă

ani am primit un sistem de localizare globală. Acest lucru a făcut o diferenţă

incredibilă şi fără îndoială, ne-a salvat de multe ori vieţile.

Pistele de rulaj erau create prin retezarea tufişurilor cu ajutorul cosoare-

lor. Nu erau netede şi uneori întâlneai pietre sau locuri cu nisip moale pe
care nu le puteam vedea. Acestea erau pistele „cangur". Aterizam şi săream,
şi iar aterizam de câteva ori înainte ca avionul să ajungă la un punct de
oprire. Să decolezi de pe o astfel de pistă era cel mai rău lucru, căci avionul
se ridica şi iar cădea înainte de a prinde suficientă viteză ca să rămână în aer.
Se părea că întotdeauna n-aveam destule piste de aterizare şi de multe ori
acestea erau prea scurte. Nu aveai de unde să ştii cât de utile erau aceste
piste pentru avion până ce nu ateriza. Tot astfel nu puteam şti că iarba din
savana de lângă râul Zambezi, care părea atât de netedă, era de fapt vege-
taţie de aproape trei metri înălţime! Cînd Rod a coborât avionul, în loc să
atingă pământul, a continuat să se afunde în vegetaţia înaltă. Nu putea vedea
nimic decât iarba cosită de elicele avionului. Decolarea în aceste condiţii era
chiar mai rea! Palmele transpirate şi rugăciunea în Duhul erau incluse în
zborul cu avionul.

Una dintre pistele de aterizare avea tranşee săpate de către militari cu ani

înainte. Localnicii le-au umplut şi ne-au spus că era un loc bun de aterizare
pentru Rod. Din aer păreau în regulă, dar la aterizare simţeai ca şi când
avionul urma să se dezmembreze în bucăţi. Avionul a zburat spre casă cu
câteva îndoituri şi zgârieturi. La aeroport, personalul de la sol a clătinat din
cap întrebându-se cum a reuşit Rod să lovească avionul în halul acela, când
toate celelalte avioane rămâneau nezgâriate. Sigur că ei nu ştiau condiţiile în
care trebuia să aterizăm noi de cele mai multe ori.

Evanghelistul texan Lester Roloff relata despre faptul că a trebuit să

aducă avionul său bi-motor la aterizare forţată pe o autostradă! Rod nu tre-
buia să se îngrijoreze că i s-ar putea întâmpla acest lucru, neavând auto-
străzi, piste de aterizare sau drumuri şi cu siguranţă nu era circulaţie de care
trebuia să se ferească!

Animalele sălbatice şi vremea

Animalelor sălbatice le place să iasă din junglă în spaţii deschise să pască
iarbă. Aşa s-a întâmplat că Rod a lovit cu roata o căprioară mică chiar
înainte de aterizare. Apoi la decolare o turmă mare de antilope Kudu a tre-
cut prin faţa avionului. El le-a evitat smucind avionul pe deasupra lor. Un
zbor cu Rod rareori e lin sau lipsit de evenimente.

Nu aveam buletine meteo şi lângă pistele de aterizare nu sunt dispozi-

tive care să arate direcţia vântului. De nenumărate ori ne-am îndreptat spre

(Z-i\ avionul în jungla 233

aterizare într-un anumit loc, şi apoi a trebuit să întoarcem sau să deviem

într-un loc necunoscut din cauză că era vreme rea. Alte ori nu am avut de
ales şi a trebuit să zburăm pe vreme rea. Vremea mă înfricoşa mai mult de- ?
cât orice posibil atac inamic. Cel mai rău era când unul dintre motoare ceda
la un zbor pe vreme rea. Altă dată unul dintre motoare s-a oprit în timpul
decolării. A trebuit să încercăm din nou; de data asta a mers. De multe ori
problema consta în faptul că nu puteam comunica acasă atunci când întâr-
ziam sau când se întâmpla ceva rău. .

De câteva ori a plouat chiar înainte de a decola pentru a pleca spre casă.

Pista devenea atunci nămoloasă sau băltea de apă. Trebuia să punem crengi
ca roţile avionului să nu se afunde în noroi. I-am spus lui Rod: „Este incre-
dibil, întotdeauna a trebuit să împingem camioneta prin noroi, dar n-am
visat că într-o zi o să împingem un avion!" Poate că unul dintre incidentele
cele mai incompatibile a fost atunci când terenul pe care a fost parcat avio-
nul era atât de plin de apă încât a trebuit ca oamenii să împingă avionul până
în capătul pistei unde terenul era mai tare. Era un loc periculos şi avionul
nu putea rămâne acolo; trebuia să plecăm. Cu opt oameni sub fiecare aripă,
ridicând cât puteau şi patruzeci de oameni împingând la deal, avionul a
ajuns în cele din urmă la capătul pistei. Rod a reuşit, de fapt, să decoleze pe
noroi. Era înfricoşător, însă atunci când omul e disperat încearcă orice, şi cu
cât mai disperaţi eram, cu atât mai mult depindeam de Dumnezeu.

Riscul

Siguranţa în timpul zborului lipsea cu desăvârşire. De unde să ştim când
şi unde urma să aibă loc următorul atac? Scrutam cerul, căutând avioanele
inamice. Căutam la sol vreo activitate neobişnuită. Uneori zburam fără să
ştim într-un loc cu probleme. în toţi anii războiului, avionul nostru n-a fost
lovit decât o singură dată cu un glonţ. Era greu să nu avem gândite strate-
gii de apărare şi în situaţii reale neprevăzute. Când era nevoie să facem o
călătorie, noi o făceam pur şi simplu. Dacă ne prăbuşeam, n-aveam nici un
ajutor medical. Dacă eram prinşi, împuşcaţi sau întemniţaţi nimeni n-ar fi
ştiut ce s-ar fi întâmplat cu noi. încrederea în Dumnezeu s-a dovedit mereu
şi mereu a fi suficientă, însă e greu când credinţa unuia nu este la înălţime.
Lucrul acesta ni se întâmplă din când în când fiecăruia dintre noi.

Avioanele inamice erau întotdeauna o îngrijorare. Aztec-ul nostru zbura în-

cet în comparaţie cu orice avion din Zimbabwe sau aparţinând forţelor lui
Frelimo. Uneori trebuia să lăsăm avionul nostru la sol câteva zile în timp ce
mergeam mai departe în interiorul teritoriului pe jos sau cu motocicleta. In a-
ceste cazuri acopeream avionul cu crengi pentru a-l camufla cât de bine puteam.

234 /Mozambic — Dincolo de i\mhv-ă

Ne aflam la jumătate de oră de mers cu motocicleta prin inima pădurii
Gorongosa când am auzit un Antonov rusesc dând târcoale deasupra noas-
tră. Am devenit foarte agitată, întrebându-mă dacă din aer au observat avio-
nul nostru. Dacă îl descopereau, fără îndoială urma să trimită soldaţi ca să
ucidă tot ce avea suflare. „Nu te îngrijora, n-or să vadă avionul", mi-a spus
Rod. Eu nu eram aşa de sigură. Avioanele Antonov erau folosite mai ales
pentru descoperirea ţintelor sau lucrurilor neobişnuite. Aveau şi două bom-
be cu scopul de a fi lăsate peste orice părea suspicios. Nu după multă vreme
am auzit zgomotul primei bombe. Era la o oarecare distanţă, nu în direcţia
avionului nostru, dar bubuitura puternică a fost tulburătoare. „Hai să ajun-
gem la avion înaintea lor", am hotărât noi şi ne-am grăbit cât am putut
printre copaci cu motocicleta pe lângă cărarea şerpuitoare. Ajungând la
pistă am oprit motocicleta şi am auzit Antonov-ul venind mai aproape.
„Repede", a spus Rod, „dă crengile la o parte." Am descoperit avionul şi
l-am pus pe pistă; Antonov-ul se apropia mereu. Rod a pornit un motor şi
când a ajuns la turaţie mare n-am mai auzit Antonov-ul. Spre disperarea
noastră, celălalt motor n-a vrut să pornească. Rod continua să încerce să-l
pornească iar şi iar, dar elicea s-a rotit de câteva ori şi s-a oprit. Acum nu
mai ştiam unde era Antonov-ul, din cauza zgomotului făcut de motorul
care mergea. Atunci am făcut ce ştiam cel mai bine şi am început să mă rog
în Duhul cu voce tare. Motorul a pornit. Rod a accelerat şi am decolat. Sus,
tot mai sus prin stratul de nori spre cerul albastru. Deasupra noastră mai era
un strat de nori. Am zburat 45 de minute înapoi la Blantyre ca un sandviş
între cele două straturi de nori, ascunşi de sus şi de jos. A fost perfect. Apro-
piindu-ne de aeroportul Chileka, stratul de nori de sub noi s-a deschis şi am
putut vedea cu claritate la aterizare. Ne-am simţit foarte în siguranţă în
zborul acela, înconjuraţi de nori, în siguranţă la adăpostul umbrei aripilor
Sale.

Pentru călătoriile lungi trebuia să ducem dinainte combustibil de rezer-

vă, să aterizăm în junglă şi să îngropăm acolo combustibilul, ca să-l ascun-
dem pentru mai târziu, când vom veni să dezgropăm canistrele ca să-i
facem plinul avionului de la mica noastră „staţie de combustibil" din junglă.
Mă îngrijoram că s-ar putea să ne fure cineva combustibilul şi să nu mai fie
acolo când aterizam noi ca să-l luăm. Atunci când avionul avea nevoie de o
reparaţie neaşteptată, Rod şi cutia lui de scule trebuiau să fie suficiente pen-
tru reparaţie. Un cuţit militar elveţian şi o trusă de scule „Leatherman" pot
face minuni! Nu putea lua prea multe cu el, dar Dumnezeu ne-a purtat
întotdeauna de grijă. Ca şi atunci când axul roţii s-a rupt şi Rod a găsit un
bolţ de la un cadru vechi de metal, aruncat prin tufişuri.

C-u avionul în junglă 235

Noaptea vine atât de repede în Africa. Se părea că eram mereu în între-

cere cu soarele şi uneori întârzierile noastre la sol erau inevitabile. într-o
călătorie când îl duceam pe Dhlakama şi pe oamenii lui înapoi la tabără, s-a
făcut întuneric. Rod i-a tot grăbit şi i-a zorit pe oameni, dar tot s-a făcut
târziu. Acum, la aterizare, nu era suficientă lumină ca să se vadă pista de
aterizare brăzdată prin junglă, pe care şi la lumina zilei era greu de aterizat.
Rod a zburat în cerc deasupra poziţiei şi a văzut două lumini puternice la
capătul a ceea ce ştia că trebuie să fie pista de aterizare. Doi dintre soldaţi
au avut inspiraţia de a parca motocicletele cu luminile aprinse la capătul pis-
tei. Cu o aripă în jos, cu o rugăciune, cu toate extra simţurile şi instinctele
sale încordate, Rod a adus în siguranţă avionul la sol în jungla întunecoasă.
Dacă umblăm prin credinţă şi nu prin vedere, atunci putem cu siguranţă să