2 Umberto Eco pendulul lui foucâult roman Volumul I traducere de Ştefania mincu şi marin mincu postfaţă de marin mincu constanţa 1991 editura pontica ■ Jj

51

Cină, bunăoară, vreunul din Greie-
rele cele Mari, Cabalistice, vrea să-ţi
spună ceva, să nu crezi că-ţi spune
un lucru uşuratec, sau lucru vulgar,
sau lucru de toată mina : ei un înis-
ter, un oracol...

(Thomaso Garzoni, 11 Theatro de i vâri e

diverşi cervelli mondani, Venezia, Zan-
fretti, 1583, discursul XXXVI)

Materialul iconografic găsit la Milano şi la Paris nu

ajungea. Domnul Garamond mă autoriză să pierd vreo
cîteva zile la Miinchen, la Deutsches Museum.

Petrecui cîteva seri prin micile baruri din Schwabing

— adică prin criptele acelea imense în care cîntă domni
bătrîni cu mustăţi, cu pantaloni scurţi de piele, iar îndră-
gostiţii îşi surind printr-un fum des de aburi porcini, pe
deasupra unor căni cu bere, de un litru, stînd cuplu lingă
cuplu — iar după amiezele răsfoind fişierul cu reproduceri.
La intervale părăseam arhivele şi mă plimbam prin muzeu,
în care s-a reconstituit tot ceea ce vreo fiinţă omenească a
putut inventa, apeşi pe un buton şi nişte diorame petro-
liere, cu forezele lucrînd din plin, se pun în mişcare, intri
într-un adevărat submarin, faci să se rotească planetele, te
joci de-a producerea acizilor şi de-a reacţia în lanţ — un
Conservatoire mai puţin gotic şi complet futurist, populat
de grupuri de şcolaii electrizaţi care învaţă să-i iubească
pe ingineri.

La Deutsches Museum înveţi totul şi despre mi-

nerit : cobori pe o scară şi intri într-o mină, cu tot ceea
ce trebuie, galerii, ascensoare pentru oameni şi cai, in-
testine în care se tîrăsc nişte copilandri (de ceară, sper) cu
chipuri emaciate şi frustrate. Străbaţi .coridoare întune-
coase şi interminabile, te opreşti pe marginea unor puţuri
fără fund, simţi frig în oase, şi aproape percepi mirosul
gazului de mină. Scara unu pe unu.

Bîjbîiam printr-o galerie secundară, exasperat că nu

revedeam lumina zilei, cînd am zărit, aplecîndu-se pe

348

marginea unuia dintre abisurile acelea, pe cineva care mi
se păru cunoscut. Faţa lui nu-mi era străină, cenuşie şi
plină de riduri, cu părul alb, cu privirea de bufniţă, dar
simţeam că îmbrăcămintea trebuia să-i fie altfel, ca şi
cum chipul acela l-aş fi văzut altădată într-o uniformă,
ca şi cum aş fi revăzut după multă vreme un preot în ci-
vil, sau un capuţin fără barbă. Mă privi şi el, la fel, ezi-
tînd. Cum se întîmplă în astfel de cazuri, după un dialog
de priviri furişate, el luă iniţiativa şi mă salută în itali-
ană. Dintr-odată reuşii să mi-1 închipui în hainele lui
adevărate : trebuia să poarte o manta lungă, gălbuie, şi
să fie domnul Salon. A. Salon, taxidermist. îşi avea la-
boratorul la cîteva uşi de biroul meu, pe coridorul acelui
soi de fabrică dezafectată în care eu o făceam pe Marlowe
al culturii. Uneori mă încrucişam cu el pe scări şi schim-
baserăm cîte un salut în treacăt.

„Curios", zise el ţinîndu-mi mîna, ,,sîntem amîndoi co-

locatari în aceeaşi casă de atîta timp, şi facem cunoştinţă
în măruntaiele pămîntului, la mii de mile depărtare".

Am schimbat cîteva fraze de circumstanţă. Am avut

impresia că ştia foarte bine cu ce mă ocupam, şi asta încă
nu era nimic, dat fiind că nici eu n-o ştiam cu exactitate.
„Cum se face că sînteţi într-un muzeu al tehnicii ? La
editura dumneavoastră vă ocupaţi de lucruri ceva mai
spirituale, mi se pare".

„De unde ştiţi ?"

„Ei", făcu el un gest vag, „lumea vorbeşte, eu primesc
multe vizite..."

„Ce fel de lume vine la un împăietor, scuzaţi, la un

taxidermist ?"

„Mulţi. O să spuneţi şi dumneavoastră, ca şi ceilalţi,

că nu e o meserie obişnuită. Dar clienţii nu lipsesc, şi sînt
de toate felurile. Muzee, colecţionari privaţi".

„Nu mi se întîmplă prea des să văd animale împăiate

prin case", am zis eu.

,.Nu ? Depinde ce case frecventaţi... Sau ce pivniţe".

„Se ţin animale împăiate în pivniţă ?"

„Unii aşa fac. Nu toate staulele se ţin la lumina soare-

lui sau a lunii. Nu prea am încredere în clienţii ăştia, dar,
ştiţi, munca,.. Mă tem de subterane".

„De aceea vă plimbaţi prin subterane ?"

349

„Controlez. Mă tem de subterane dar vreau să le pricep,

Nu ai multe posibilităţi ca asta. Catacombele din Roma, o
să ziceţi. Acolo nu e mister, sînt pline de turişti, şi-s sub
controlul bisericii. Mai sînt canalele de scurgere din Paris...
Aţi fost acolo ? Se pot vizita lunea, miercurea şi în ultima
sîmbătă a fiecărei luni, intrînd pe la Pont de l'Alma. Şi
acela e un parcurs pentru turişti. Bineînţeles că la Paris
mai sînt şi catacombele, şi pivniţele subterane. Ca să nu
mai vorbim de metrou. Aţi fost vreodată la numărul 145
din rue Lafayette ?"

„Mărturisesc că nu".

„E cam peste mînă, între Gara de Est şi Gara de Nord.
O clădire pe care la prima vedere nici n-o iei în seamă.
Numai dacă te uiţi mai bine, observi că uşile par de lemn,
dar sînt din fier vopsit, ferestrele dau în camere nelocuite
de secole. Nici o lumină. Dar lumea trece pe-acolo şi nu
ştie.

„Ce nu ştie ?"

„Că e o casă falsă. E o faţadă, o zidărie fără acoperiş,
fără nimic în interior. Goală. E numai gura unui coş.
Serveşte Ia aerisirea şi ieşirea aburilor din metroul re-
gional. Iar cînd înţeleg asta, ai impresia că eşti în faţa
gurii infernului, numai dacă ai putea pătrunde între
zidurile acelea, ai avea acces la Parisul subteran. Mi s-a
întîmplat să trec ore şi ore întregi prin faţa acelor porţi
care maschează poarta porţilor, staţia de plecare în călă-
toria către centrul pămîntului. De ce credeţi că au
făcut-o ?"

„Ca să aerisească metroul, n-aţi spus aşa ?"

„Ajungeau gurile de aerisire. Nu, în faţa acestor sub-
terane eu încep să intru la bănuieli. Mă înţelegeţi ?"

Vorbind despre obscurităţi, părea că se iluminează.

' L-am întrebat de ce suspecta subteranele.

„Păi fiindcă dacă există Stăpînii Lumii, nu pot să stea

decît în subsol, e un adevăr pe care toţi îl ghicesc, dar pe
care puţini îndrăznesc să-1 exprime. Poate singurul care
a cutezat să scrie asta negru pe alb a fost Saint-Yves
d'Alveydre. îl cunoaşteţi ?"

Poate că-1 auzisem pomenit de vreunul dintre diabolici,

dar amintirile îmi erau neclare.

350

„E acela care a vorbit de Agarttha, sediul subteran al
Regelui Lumii, centrul ocult al Sinarhiei", zise Salon. „Nu
i-a fost frică, se simţea sigur pe el. Dar toţi cei care l-au
urmat în mod ptiblic au fost eliminaţi, pentru că ştiau
prea mult".

O luarăm încet prin galerii, iar domnul Salon îmi vor-

bea aruncînd priviri distrate de-a lungul parcursului, pe
unde se îmbucau alte căi, pe unde se deschideau alte
puţuri, ca şi cum ar fi căutat în penumbră confirmarea
bănuielilor lui.

„Nu v-aţi întrebat niciodată de ce toate marile me-

tropole moderne, în secolul trecut, s-au grăbit să-şi con-
struiască linii de metrou ?"

„Ca să rezolve probleme de .circulaţie. Sau nu-i aşa ?"

„Cînd nu exista traficul automobilistic, şi circulau nu-
mai trăsuri ? De la un om cu inteligenţa dumneavoastră
m-aş aştepta la o explicaţie mai subtilă !"

„Dumneavoastră aveţi vreuna ?"

„Poate", zise domnui Salon, şi păru c-o spune cu un
aer absorbit şi absent. Dar era un mod de a trunchia dis-
cuţia. Şi într-adevăr şi-aminti că trebuia să plece. Pe
urmă, după ce-mi strînse mîna, mai întîrzie o clipă, ca
izbit de im gînd întîmplător : „Apropo, colonelul acela...
cum îl chema, ăla care a venit acum nu ştiu cîţi ani la
Garamond să vă vorbească despre un tezaur al Templieri-
lor... N-aţi mai aflat nimic ?"

M-am simţit parcă şfichiuit de acea brutală şi indis-

cretă paradă ostentativă de cunoştinţe pe care le credeam
discrete şi înmormîntate. Voiam să-1 întreb de vinde ştia,
dar mi-a fost frică s-o fac. M-am mulţumit să-i spun,
pe un ton indiferent, nepăsător : „A, o poveste veche, o
şi uitasem. Dar apropo : de ce aţi zis «apropo»" ?

„Am zis apropo ? A, da, sigur, mi s-a părut că găsise

ceva într-un subteran..."

„Do unde ştiţi ?"

„Nu ştiu. Nu-mi amintesc cine mi-a spus. Poate vreun
client. Dar eu devin curios cînd intră în scenă un subte-
ran. Manii legate de vîrstă. Bună seara".

Plecă, iar eu am rămas să reflectez asupra semnifica-

ţiei acelei întâlniri.

351
£32 In anumite regiuni ale Himalai

printre cele douăzeci şi două
temple care reprezintă cele douăzeci
şi două de Arcane ale lui Hermes şi
cele douăzeci şi două de litere ale
unor alfabete sacre, Agarttha for-
mează acel Zero mistic, intruvabi-
lul... Un eşicher colosal care se în-
tinde sub pămînt, străbătînd aproape
toate regiunile Globului,

(Saint-Yves d'Alveydre, Mission de Vinde

en Europe, Paris, Calmann Levy, 1886,
p. 54 şi 65)

Cînd m-am întors, i-am povestit despre asta lui Belbo

şi lui Diotallevi şi am făcut diferite ipoteze. Salon, excen-
tric şi flecar care într-un fel se delecta cu mistere, îl
cunoscuse pe colonelul Ardenţi, şi asta era totuL Sau :
Salon ştia ceva despre dispariţia lui Ardenţi şi lucra pen-
tru cei care îl făcuseră să dispară. Altă ipoteză : Salon
era un informator al poliţiei...

Apoi văzurăm alţi diabolici şi Salon se confundă cu

aceşti semeni ai săi.

După cîteva zile, îl avurăm pe Aglie la noi în birou,

să dea referiri despre unele manuscrise pe care i le tri-
misese Belbo. Le judeca cu precizie., severitate, indulgenţă.
Aglie era şiret, nu-i trebuise mult ca să înţeleagă dublul joc
Garamond—Manuzio, şi nu-i mai ascunseserăm nici noi
adevărul. Părea că înţelege şi aprobă. Distrugea un
text prin cîteva observaţii tăioase, şi apoi observa cu un
cinism educat că pentru Manuzio putea merge foarte bine.

L-am întrebat ce putea să-mi spună despre Agarttha

şi despre Saint-Yves d'Alveydre.

„Saint-Yves d'Alveydre...", zise el. -„Un om ciudat,

fără îndoială, încă de tînăr îi frecventa pe adepţii lui Fa-
bre d'Olivet. Era doar un funcţionar la ministerul de in-
terne, dar era ambiţios... Nu l-am privit, desigur, cu
ochi buni atunci cînd s-a căsătorit cu Marie-Victoire..."

352

Aglie nu rezistase. Trecuse la persoana întâi. Evoca
•mintiri. „Cine era Mărie-Victoire ? Ador bîrfele", zise
Belbo.

„Marie-Victoire de Risnitch, o mare frumuseţe pe

dnd era în cercul intim al împărătesei Eugenia. Dar cînd
1-a întîlnit pe Saint-Yves trecuse de cincizeci de ani. Iar
el, avea vreo treizeci. Mezalianţă, pentru ea, fără îndoială.
Nu numai atît, dar ca să-i dea un titlu, ea cumpărase nu
mai mi-amintesc unde, nişte pămînt, care aparţinuse unor
marchizi d'Alveydre. Şi astfel, personajul nostru dezin-
volt a putut să se împăuneze cu acest titlu, iar la Paris
se cîntau cuplete în care era numit „gigolo"... Avînd pu-
tinţa să trăiască din rentă, s-a dedicat visului lui. îşi pu-
sese în minte să găsească o formulă politică capabilă să
ducă la o societate mai armonioasă. Sinarhia, ca opus al
anarhiei. O societate europeană, guvernată de trei consilii
care să reprezinte puterea economică, magistraţii şi puterea
spirituală, adică bisericile şi oamenii de ştiinţă. O oligar-
hie iluminată care să elimine luptele de clasă. Am auzit
noi şi de altele, mai rele."

„Dar Agarttha ?"

„Zicea că a fost vizitat într-o zi de un afgan misterios,
unul Hadji Scharipf, care afgan nu putea fi, pentru că
numele e albanez get-beget... Şi ăsta îi revelase secretul
sediului Regelui Lumii — chiar dacă Saint-Yves nu a
folosit această expresie, au folosit-o alţii, pe urmă —■
Agarttha, Cel de Negăsit,"

„Dar unde sînt spuse lucrurile astea ?"

„în Mission de Vinde en Europe. O lucrare care a in-
fluenţat mult gîndirea politică contemporană. Există în
Agarttha oraşe subterane, iar sub ele şi mergînd către
centru sînt cinci mii de pundit-i care o guvernează — evi-
dent, cifra de cinci mii aminteşte rădăcinile hermetice ale
limbii vedice, ştiţi mai bine ca mine. Şi fiecare rădăcină
e o hierogramă magică, legată de o putere cerească, şi
ratificată de o putere infernală. Cupola centrală a>
Agartthei e luminată de. sus de un soi de oglinzi care
lasă să treacă lumina numai prin gama enarmonică a cu-
lorilor, pe lîngă care spectrul solar din tratatele noastre
de fizică nu constituie decît sistemul diatonic. înţelepţii
din Agarttha studiază toate limbile sacre pentru a ajunge

353

23 — Pendulul lui Foucault voi. I

îa limba universală, Vattan. Cînd abordează mistere preş

adînci, ei se ridică de la pămînt plutind în sus şi ar ajunge
să-şi spargă ţestele de cupolă dacă ai lor confraţi nu i-ar
ţine pe loc. Pregătesc fulgerele, orientează curenţii ciclici
ai fluidurilor interpolare şi intertropicaîe, derivaţiile de
interferenţă dintre diferitele zone de latitudine şi de lon-
gitudine ale pământului. Selecţionează speciile şi au creat
animale mici, dar cu virtuţi psihice extraordinare, cu un
spate de broască ţestoasă cu o cruce galbenă pe el şi au
cîte un ochi şi o gură la fiecare extremitate. Animale po-
lipode care se pot mişca în toate direcţiile. La Agharttba
s-au refugiat probabil Templierii după împrăştierea loi^-, iar
acolo exercită însărcinări de supraveghere. Altceva ?"

„Dar... vorbea serios ?" am întrebat eu.

„Eu cred că el lua povestea asta literal. La început noi
î-am considerat un exaltat, pe urmă ne-ara dat seama că
făcea aluzie, poate în sens vizionar, la o direcţie ocultă a
istoriei. Nu se spune că istoria e o enigmă sîngeroasă şi
neînţeleasă ? Nu e posibil, trebuie să existe un plan al
ei. Trebuie să fie aici un Creier. De aceea unii oameni
fără pregătire s-au gîndit, în decursul veacurilor, la Stăpî-
nii sau la Regele Lumii, poate nu la o persoană fizică, ci
la un rol, un rol colectiv, încarnarea din cînd în cînd provi-
zorie a unei Intenţii Stabile. Ceva cu care erau cu sigu-
ranţă în contact marile ordine sacerdotale şi cavalereşti
dispărute."

„Dumneavoastră credeţi asta ?", întrebă Belbo.

„Persoane mai echilibrate decît el îi caută pe Supe-
riorii Necunoscuţi".

„Şi îi găsesc ?''

Aglie rîse ca şi cum ar fi rîs în sinea lui, cu bo-
nomie. „Ce fel de Superiori Necunoscuţi ar mai fi, dacă
s-ar lăsa descoperiţi de primul venit ? Domnilor, trebuie
să lucrăm. Mai am un manuscris, şi, ca să vezi, e chiar
un tratat despre societăţile secrete."

„Ceva bun ?" întreba~Belbo.

„Da de unde. Dar pentru Manuido ar putea merge'

53 Neputlnd conduce pe faţă destinele

planetei, pentru că guvernele s-ar
opune acestui lucru, această asocia-
ţie misterioasă nu poate acţiona dc~
c'tt prin mijlocul societăţilor secrete...
Aceste societăţi secrete, create pe
măsură ce se simţea nevoia lor, sînt
împărţite în grupuri distincte şi în
aparenţă opuse, projesînd din cînd
în cînd cele mai opuse opinii pentru
a dirija separat şi bazat pe încredere
toate partidele religioase, politia',
economice şi literare, şi sînt ataşate,
pentru a primi o direcţionare co-
mună, la un centru necunoscut unde
este ascuns resortul puternic care.
încearcă să mişte în felul acesta in-
vizibil toate sceptrele pâmîntului.'

(J. M. Hoene-Wronski, cit., de P. St'dir,'

Histoire et doctrine des Rose-Civ'uc,'
Rouen, 1932)

într-o zi l-am văzut pe domnul Salon în uşa laborato-

rului lui. Dintr-odată, nici una, nici două, mă aşteptam să
scoată un ţipăt de cucuvea. M-a salutat ca un vechi
prieten şi m-a întrebat ce mai era pe la noi. Am făcut
un gest vag, i-am zîmbit, şi mi-am văzut de treabă.
^: Mă năpădi din nou gîndul la Agarttha. După cum mi
le expusese Aglie, ideile lui Saint-Yves se puteau dovedi
fascinante pentru un diabolic, dar nu neliniştitoare. Şi
totuşi, în cuvintele, ca şi pe chipul lui Salon, la Munchen,
eu observasem neliniştea, .y!:».-^-"**•.■'_s- «.■ ..-/. >Mi."

Aşa că, ieşind în oraş, m-am hotărît să trec pe la bi-

bliotecă şi să caut Mission de Vinde en Europe. -----

în sala fişierelor şi la masa unde se depun buletinele

era, ca de obicei, aglomeraţie. Făcîndu-mi loc cu coatele,
am pus mina pe sertarul pe care-1 căutam, am completat
Uşa şi i-am dat-o funcţionarului. Mi-a comunicat că acea
carte era împrumutată şi, aşa cum se întâmplă în biblioteci,
părea că se bucură de asta. Dar tocmai în acel moment

355
auzii o voce în spatele meu : „Uitaţi-o, este, abia am res-

tituit-o eu"'. M-am întors. Era comisarul De Angelis.

L-am recunoscut şi m-a recunoscut şi el — cam prea

repede, aş zice. Eu îl văzusem în împrejurări care pentru
mine erau ieşite din comun, el în cursul unei anchete de
rutină. Mai ales că în epoca lui Ardenţi purtam o bărbuţă
rară şi părul ceva mai lung. Ce ochi.

Oare mă ţinea sub observaţie încă de cînd mă întor-

sesem ? Sau poate că era doar un bun fizionomist, poliţiştii
trebuie să-şi cultive spiritul de observaţie, să mempreze
feţe, nume...

.,Domnul Casaubon ! Unde mai pui că citim aceleaşi

cărţi !•'

I-am întins mîna : „Acum sînt licenţiat, de o bună

bucată de timp. Poate dau concursul acela ca să intru
în poliţie, cum mă sfătuiaţi dumneavoastră să fac în
dimineaţa aceea. Aşa aş avea şi eu întîietate la cărţi."

„E de ajuns să sosiţi primul"', îmi spuse el. „Dar acum

cartea a fost predată, o să puteţi pune mîna pe ea şi mai
tîrziu. Acum permiteţi-mi să vă ofer o cafea."

Invitaţia nu-mi cădea bine, dar nu mă puteam sustrage.

Ne-am aşezat într-un bar din apropiere. Mă întrebă cum
se face că mă ocupam de misiunea Indiei, iar eu am fost
tentai să-1 întreb imediat cum de se ocupa el cu asta, dar
m-am hotărît ca mai întîi să-mi acopăr spatele. I-am spus
că îmi continuam în timpul liber studiile asupra Templi-
erilor : Templierii, după von Eschenbach, părăsesc Europa
şi se duc în India, iar după unii, în regatul Agarttha. Acum
era rîndul lui să se descopere. „Dar, mai întîi, cum de vă
interesează şi pe dumneavoastră ?"'

* „Oh, ştiţi," răspunse el, „de cînd dumneavoastră m-aţi

sfătuit să citesc cartea aceea despre Templieri am început
să-mi fac o cultură despre subiectul ăsta. Dumneavoastră
ştiţi mai bine decît mine că de la Templieri ajungi
automat la Agarttha"'. Touche. Apoi zise : „Glumeam.
Căutam cartea din alte motive. E pentru că...'" Ezită. „In
fine, cînd sînt în afara serviciului, frecventez bibliotecile.
Ca să nu devin o maşină, sau să rămîn un biet agent do
poliţie, zi-i dumneata cum vrei mai bine. Dar povesteş-
te-mi despre dumneata."

356

Ii făcui de formă un rezumat autobiografic, pînă la
. .ununata istorie a metalelor.

Mă întrebă : „Dar acolo, la editura aceea, şi în cea-

laltă de alături, dumneavoastră nu scoateţi cărţi de ştiinţe
aiisterioase ?"

De unde ştia oare de Manuzio ? Date adunate pe cînd

d ţinea pe Belbo sub control, cu ani în urmă ? Sau încă
mai era pe urmele lui Ardenţi ?

„Cu toţi indivizii aceia de felul colonelului Ardenţi

care veneau la Garamond şi pe care Garamond încerca
să-i paseze la Manuzio", am spus, „domnul Garamond a
hotărît să cultive filonul ăsta. Pare că rentează. Dacă
cauţi indivizi ca bătrînul colonel, acolo găseşti cu droaia."

Zise : „Da, dar Ardenţi a dispărut. Sper că toţi ceilalţi

n-au păţit şi ei la fel".

„încă nu şi îmi vine să zic : din nefericire. Dar, sa-

tisfaceţi-mi şi mie o curiozitate, domnule comisar. îmi
închipui că în meseria dumneavoastră cu oameni care dis-
par, sau mai rău, aveţi de a face în fiecare zi. Le dedicaţi
tuturor un timp atît de... lung ?"

Mă privi cu un aer amuzat : „Dar ce anume vă face

să credeţi că-i dedic şi acum timp colonelului Ardenţi ?"

Aşa, deci, juca tare, şi lansase din nou provocarea.

Trebuia să am curajul să văd, iar el trebuia să-şi desco-
pere cărţile. N-aveam nimic de pierdut. „Haideţi, domnule
comisar", am zis, „dumneavoastră ştiţi totul despre Gara-
mond şi despre Manuzio, vă aflaţi aici ca să căutaţi o carte
despre Agarttha..."

„De ce, atunci Ardenţi v-a vorbit cumva de Agarttha ?"

Atins, a doua oară. într-adevăr, Ardenţi ne vorbise şi
de Agarttha, după cîte-mi aminteam. Dar m-am descurcat
bine : „Nu, dar avea o poveste cu Templierii, dacă vă
amintiţi".

„Just", zise el. Apoi adăugă : „Dar nu trebuie să cre-

deţi că noi urmărim un caz, unul singur, pînă-1 rezolvăm.
Asta se întîmplă numai la televizor. A fi poliţist e ca şi
cum ai fi dentist, un pacient vine, îi pileşti puţin, îi pui
un pansament, revine după cincisprezece zile, şi între timp
urmăreşti alţi o sută de pacienţi. Un caz ca acela al colo-
nelului poate rămîne în arhivă şi zece ani, apoi în cursul
unui alt caz, luînd mărturia altcuiva, iese la suprafaţă un

357

indiciu, bang, scurt-circuit mental, şi iar te mai gîndeşti
un timp la el... Pîiiă cînd nu se iscă alt scurt-circuit, sau
pînă nu se mai iscă nimic, şi noapte bună''.

„Şi dumneavoastră, ce aţi găsit recent, de a făcut să se

iste scurt-cireuitul ?"

„E o întrebare nedelicată, nu credeţi ? Dar nu-i nici

un mister, credeţi-mă. Colonelul a revenit pe tapet din
întîmplare, ţineam sub ochi un tip, peni *u cu totul alte
motive, şi ne-am dat seama că frecventa clubul Picatrix,
poate aţi auzit vorbindu-se de el..."

_vNu, revista o cunosc dar nu şi asociaţia. Ce se întâmplă
acolo ?"

„O, nimic, nimic, oameni liniştiţi, poate puţin cam

exaltaţi. Dar mi-am amintit că şi Ardenţi îi frecventa —
abilitatea unui poliţist stă toată în asta, să-ţi aminteşti
unde ai mai auzit un nume sau văzut o faţă, fie şi la zece
ani distanţă. Şi aşa m-am întrebat ce se petrecea la Gara-
mond. Asta-i tot."

..Şi ce legătură are clubul Picatrix cu brigada po-

litică ?"

„Poate că-i obişnuita imprudenţă a unei conştiinţe fără

pată din partea dumitale, totuşi dai impresia că eşti din
cale afară de curios."

„Dumneavoastră sînteji cel care m-a invitat să iau o

cafea".

„într-adevăiy şi amîndoi sîntem în afara serviciului.

Vedeţi, dintr-un anumit punct de vedere, în lumea asta
totul are legătură cu orice." Era un filosofem hermetic
bun, gîndii eu. Dar imediat adăugă : „Prin asta n-am
spus că ăia au legătură cu politica, dar ştiţi... Mai demult
noi îi căutam pe cei din brigăzile roşii în casele locuite
şi .pe cei din brigăzile negre în cluburile de arte marţiale,
azi ar putea fi exact invers. Trăim într-o lume bizară. Vă
asigur, meseria mea era mai uşoară acum zece ani. Astăzi,
chiar şi printre ideologii, nu mai există religie. De multe
ori, aş vrea să trec la secţia antidrog. Cel puţin, unul
care vinde heroină, vinde heroină şi nu încape discuţie.
Se merge pe valori sigure."