A etapa veche



Yüklə 1,42 Mb.
səhifə17/34
tarix27.10.2017
ölçüsü1,42 Mb.
#15681
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   34

1 Despre regim, § 4.

« Ibidem, § 11.

a Ibidem, § 4.

* Empedocles, fr. B 15.

CCVI

BIO-MATERIALISMUL



de la Kmpedocles, dacă nu de la Anaxagoras, unde este enunţată cam în aceiaşi termeni1.

6. Ce-i îngăduia medicului hippocratic sa indice, nu arare­ori, medicaţia adecvată şi prognoza j ustă ? Acelaşi lucru care i-a permis lui Thales să ,,prevadă" data unei eclipse: cunoaşterea unor note de înregistrare a fenomenelor pe lungi intervale de timp ; pe tabelele astronomice se putea citi periodicitatea eclipselor si deci data cînd vor reveni; în acelaşi sens, la hippocratici, cunoaşterea unui mare număr de cazuri patologice, a tratamentelor administrate anterior, a efectelor obţinute, indica de la sine soluţiile cele mai bune.

Aceasta este latura practică a chestiunii. Dar ea implică o convingere teoretică : convingerea că observaţia este justă, că percepţiile senzoriale au valabilitate obiectuală; convin­gerea că repetarea cazurilor nu are caracter haotic, ci ex­primă o însuşire generală a naturii în general, a naturii umane inclusiv, că există o ordine necesară care asigură repetarea fenomenelor ; în speţă, că acelaşi efect (simpto­mul) presupune aceeaşi cauză (factorul morbigen), că ace­eaşi cauză (medicamentul) va produce acelaşi efect (tera­peutic) ; pe scurt, convingerea că există o necesitate obiec­tuală în natură, că are caracter material (pentru că e de ordinul lucrurilor materiale pe care le cunoaştem prin senzaţii). De aceea e posibilă prognoza care permite medi­cului, în sensul pe care termenul de prognoză îl are la hippo­cratici, ,,să arate antecedentele bolii, să cunoască starea actuală şi să prezică desfăşurarea viitoare"2.

Toată această înlănţuire de idei e pătrunsă de convin­gerea în cognoscibilitatea lumii, a fenomenelor. Ba nu impli­că nici o fatalitate mistică şi nici un fel de virtute primor­dială a raţiunii, nici un fel de apriorism. Ba nu este altceva decît consecinţa admiterii acestei ordine reale care permite celor iscusiţi — ca, de pildă, medicilor pricepuţi — să

1 Despre influenţa lui Empedocles şi Anaxagoras în tratatul Despre «egirn, a se vedea B o u r g e y, op. cit., p. 127.

re epidemii. I, § 5; în Prognostic regăsim aceeaşi idee.

CCVII

ION BAN U



îmbunătăţească medicina „încercînd să ajungă la necunos­cut, plecînd de la cunoscut"1.

De-a lungul miilor de pagini ale Cor^ws-ului, medicii hi-ppocratici îşi notează observaţiile pe care le-au reţinut ei şi alţii înaintea lor, observaţii dobîndite prin vioiciunea ochi­lor care urmăresc chipul bolnavului, prin agerimea urechi­lor puse adesea să asculte zgomotele care se aud în piep­tul celui suferind, prin fineţea mirosului şi gustului care compară comportarea organismului normal cu a celui aflat în stare patologică, prin sensibilitatea tactilă care prinde temperatura trupului şi permite medicului să surprindă apariţia şi curba febrei într-o vreme în care nu există nici un instrument de măsurare al acestui indice atît de însemnat în patologie.

Contestînd că prin abstracţii preconcepute, de felul numerelor pythagorice, am putea să ajungem la cunoaş­tere, autorul hippocratic adaugă: „Adevărata măsură nu trebuie să fie căutată în altă parte decît în senzaţiile tru­pului"2, senzaţii atît ale medicului, cît şi ale bolnavului; apreciate ,,în realitatea lor materială", iar nu în sensul relativismului subiectivist, după cum precizează Bourgey3

încrederea în valabilitatea datelor senzoriale capătă însă însemnătate filosofică deosebită dacă avem în vedere că: în perioada apariţiei scolii hippocratice, eleaţii continuat să manifeste neîncredere parmenidică în autenticitates cunoaşterii senzoriale. Semnificaţia poziţiei hippocraticiloi în problema factorului empiric este cu atît mai mare într-c epocă în care va acţiona puternica autoritate a lui Platon adept o vreme al desconsiderării activităţii senzoriale ît procesul cunoaşterii.

în acelaşi timp, în acord cu Democrit, ca, dealtfel şi ci Heraclit, hippocraticii nu cad într-un empirism îngust îndelung insistă Bourgey asupra însemnătăţii pe cart şcoala din Cos a acordat-o funcţiilor raţiunii. Chiar dacă după părerea noastră, constatările autorului francez mo

1 Despre vechea medicină, § 2.

3 Ibidem.

3 TL,. B o u r g e j, op. cit,, p. 202.

CCVIII

BIO-MATERIALISMUL



dernizează aici, într-o oarecare măsură, pe redactorii Cor-pus-ului, totuşi ar fi nedrept dacă nu am acorda atenţia cuvenită, de pildă, acelui pasaj din Precepte în care se spune că vindecarea nu poate fi obţinută decît prin „experienţa asociată raţiunii"1.

Ba chiar, după cum rezultă din alt text, autorii au între­văzut, sub un anumit aspect, şi ceea ce numim rolul activ al raţiunii. Vorbind, de pildă, de cazul unui copil al cărui os cranian a fost denudat în urma unei răniri, textul indică faptul că într-un asemenea caz inteligenţa trebuie să se străduiască să cunoască un lucru care simplului simţ al văzului nu-i apare ca manifest2.

Atingem cu aceasta o problemă dintre cele mai impor­tante, şi anume aceea a rolului experienţei în practica si teoria hippocraticilor.

C. G. Cumston spune despre Hippocrates : „Printre cei vechi, el este acela care a cunoscut cel mai bine metoda experimentală, care a aplicat-o cel mai bine si a dezvoltat-o cel mai mult, şi care, în acelaşi timp, a studiat întotdeauna natura cu ochii de filosof"3. Despre atenţia acordată de hippocratici experienţei vorbesc si alţi cercetători ai ope­rei hippocratice4.

Zecile de tratate cuprinse în Corpus indică inii şi mii de fapte experimentale pe care s-au. întemeiat activitatea şi cunoaşterea hippocratică.

Este în afară de orice îndoială că momentul hippocratic a contribuit într-o măsură la îmbogăţirea imaginii pe care cei vechi o aveau despre natură. Realitatea materială, ca mediu geografic şi biologic îndeosebi, materia însăşi, cea geo- si biologică mai ales, se arata prin el a fi cu mult mai bogată în determinări decît apăruse celor vechi; oamenii de ştiinţă, filosofii îşi dau mai bine seama de multilaterali­tatea ei calitativă, învaţă să înţeleagă mai bine calităţile ei variate, să mediteze asupra lor şi să pregătească filosofici concluzii şi sinteze noi.

1 Ibidetn, p. 195 — Precepte, l, § 3—4.

2 Despre rănile de la cap, 18, l,. III, 250, 17 — 18.

3 C. G. C u m s t o n, M. D., Histoire de la mtâecine, Paris, 1931, p. 113. * De pildă, Dobrovici, op. cit., p. 25; Bourgey, op. cit., p. 191 şi urm,

CCIX


ION BANU

Spuneam că nu este vorba numai de observaţie, dar şi de experimentare. Aceasta este încă timidă şi săracă, dar există.

Nu e un fapt cu totul nou. Pe cit se pare, Alkmaion înaintea hippocraticilor, a disecat unele organisme animale. Kmpedo-cles si Ariaxagoras făcuseră şi ei oarecare experimente.

în tratatul hippocratic Despre inimă, se pomeneşte de următorul experiment: cu ajutorul a două coloane de apă, medicul investigator a încercat şi comparat puterea de rezistenţă a valvulelor sigmoide din aortă, pe de o parte, si din artera pulmonară, pe de altă parte. Bourgey, care ne-a atras atenţia asupra acestui fapt, adaugă că, repetat în vremea noastră, experimentul a permis consemnarea unor rezultate identice cu cele ce fuseseră notate de cerce­tătorul antic. Unele texte hippocratice sugerează faptul ca membrii scolii au practicat şi alte încercări experimen­tale. Cu toate că e vorba de fapte izolate care, în totalitatea lor, nu reprezintă prea mult, oricum acest lucru îndreptă­ţeşte şi mai vîrtos concluzia trasă mai sus, referitoare la însemnătatea filosofică a observaţiei în hippocratism.

7. Din punctul de vedere al progresului cunoaşterii ştiinţifice, observaţia, experienţa hippocratică nu au revo­luţionat ştiinţele biologico-medicale şi filosofia materialistă. Datorită căror cauze obiectuale, autorii Corpus-ului nu au putut depăşi faza speculativă în ştiinţă şi filosofic, şi nu au izbutit să %imple abstracţiile lor cu conţinutul deter­minărilor ştiinţifice ?

în fapt, cunoştinţele lor ştiinţifice rătnîn rudimentare. Lipsa de informaţie anatomică şi fiziologică, într-o epocă în care disecţia pe om nu este practicată, lipsa de cunoş­tinţe chimice şi îndeosebi biochimice nu permit elaborărilor logice să meargă departe, fără a pierde în felul acesta orice contact cu lucrurile. I/a nivelul dat de dezvoltare a forţelor de producţie, nu putea exista nici un fel de instrumenta] care să permită dirijarea cu adevărat ştiin­ţifică chiar şi a celei mai rudimentare experimentări. Nivelul scăzut al forţelor de producţie nu stimula, pe de altă parte, progresul fizicii şi chimiei, a căror dezvoltare era la rîndul ei indispensabilă progresului cunoştinţelor biologice. Pe de alta parte, după cum se ştie, relaţiile

ccx

BIO-MATERIALISMUL



de producţie sclavagiste existente nu numai că nu stimu­lau dezvoltarea forţelor de producţie, a uneltelor de pro­ducţie îndeosebi, dar, sub un anumit raport, împiedicau chiar dezvoltarea lor. Apoi, cercetarea ştiinţifică este mun­că, ea presupune colaborare între activitatea intelectului şi a braţelor. Dar rînduielile sclavagiste generează dispre­ţuirea muncii şi a muncitorului.

Nu este lipsit de semnificaţie faptul că în această vreme, vorbim în general, s-au dezvoltat cunoştinţele ştiinţifice în domenii care nu necesitau munci fizice susţinute, ca matematica şi contemplarea astrelor, în timp ce o ştiinţă intim legată de munca fizică prelungită, ca de pildă chimia, practic vorbind nu există încă.

Dealtfel, în sclavagism, situaţia este de asemenea natură, încît, în general, menţinerea relaţiilor de producţie existente nu necesită progresul cunoştinţelor ştiinţifice, lipsind prin urmare ştiinţele naturii de stimulentul de care ar fi avut nevoie din direcţia relaţiilor de producţie. Nu poate fi neglijat nici rolul negativ pe care 1-a jucat pînă în secolul al III-lea religia care, nepermiţînd disecţia pe om, a îm­piedicat astfel cunoaşterea anatomică şi fiziologică a orga­nismului uman.

8. Consideraţiile expuse mai sus scot în evidenţă, totuşi, faptul că dezvoltarea materialismului şi dialecticii în vechea Grecie a trecut şi prin şcoala hippocratică.

Dar şcoala hippocratică a fost înainte de toate o Şcoală medicală. Prestigiul ei milenar s-a întemeiat, desigur, pe superioritatea pe care a avut-o în antichitatea greacă asupra altor şcoli medicale, în ceea ce priveşte capaci­tatea curativă a prescripţiilor formulate de adepţii ei.

Iată aşadar că primele succese de seamă, medicina greacă le-a obţinut acolo unde medicii s-au ridicat deasupra empiris­mului îngust şi au adoptat o concepţie teoretică generală, o concepţie filosofică, deşi deocamdată necoaptă.

Ştiinţa modernă are toate motivele să creadă că acest lucru nu e o chestiune de hazard, ci este profund motivat. Ea vede în momentul hippocratic un moment însemnat în istoria creşterii eficacităţii medicinii.

CCXI


XV HOMO-MENSURA

„Omul este măsura tuturor lucrurilor; a celor ce: sînt, în ce fel anume sînt; a celor ce nu stat, în ce fel anume nu sînt".

Protagoras din Abdera.

1. Istoriografia modernă a filosofici antice a preluat şi a cultivat multă vreme acel portret despre sofiştii greci care se conturase în textele lui Platon si Aristotel, ba chiar în rnod mai ,,'antisofist" decît ar fi îngăduit acele texte, dacă s-ar fi examinat cu mai mult discernămînt substra­turile şi mai ales sursele lor de inspiraţie. E destul să fie citit Ed. Zeller — spre a cita un nume de înaltă autori­tate — ca să apară figura tradiţională a sofistului. Ar fi un simplu profesionist al disputei, dispreţuitor al adevăru­lui ştiinţific, abil mînuitor al argumentelor destinate să intoxice mintea adversarului, pentru ca acesta, adus prin exagerare la capătul răbdării să părăsească arena. Figu­rile lui Euthydemos şi Dionysodoros dintr-un cunoscut dialog platonician par să fie tipice pentru a susţine această portretizare. Cititorul este pus să se amuze pe socoteala sofiştilor, spunîndu-se că aceştia pledau în felul următor:

„Socrate nu e Callias ; Socrate e om ; deci Callias nu e om".

,,Callias e tatăl lui Androcles, dar Callias nu poate fi totodată şi tată şi non-tată ; deci Callias e tată al tuturor".

,,Iată un negru; el nu poate fi totodată şi non-negru; deci are dinţii negri".

,,O cupă de "medicamente are un bun efect asupra bol­navului ; dîndu-i să bea o mie de cupe din acelaşi medi­cament, efectul va fi de o mie de ori mai bun".

2. Cercetările cu caracter obiectiv mai vechi (Gomperz) şi îndeosebi cele din ultimele decenii răstoarnă opiniile

CCXII


HOMO-MENSURA

denigratoare despre mişcarea sofiştilor. Printre lucrările de mai mare amploare care, mai aproape de noi, au contri­buit la „reabilitarea" sofiştilor, după expresia excelentei specialiste Cle'mence Ramnoux, menţionăm cu precădere două: Eugene Dupreel, Leş sophistes, Neucliâtel, Kd. du Griffon, 1948 şi Mărio Untersteiner, / sofişti, 1948.

Imaginilor caricaturale nu le-au lipsit modelul. Sofişti traficanţi de idei au existat în toate timpurile. Au putut fi foarte turbulenţi în secolul IV, cînd scria Platon. Dar nu trebuie să se permită acestor epigoni să întunece pre­zenţa în istoria filosofici a unor străluciţi gînditori „sofişti" din secolul V î.e.n., cum au fost Protagoras din Abdera, Prodicos din Ceos, Hippias din Elis, Gorgias din Leontiwn. Nu sînt lipsite de interes filosofic şi atîtea din tezele emise de sofişti de mai mică importanţă ca Alkidamas, Lycoph-ron, Antiphon sofistul, Anonimul lui lamUichos, Kallides, Thrasimachos şi alţi cîţiva.

Termenul însuşi nu a avut în vechea Grecie, de la înce­put, o utilizare peiorativă, ci a însemnat iniţial înţelept. Cei şapte înţelepţi pe care vechea doxografie îi instala tradi­ţional la porţile de intrare ale filosofici greceşti erau numiţi sofişti, în secolul V, termenii de „sofist" şi „filosof" spu­neau acelaşi lucru. K demn de consemnat faptul că în dialogul pseudoplatonician Eryxias, din secolul IV î.e.n., e denunţată ca nedreaptă defăimarea sofiştilor secolu­lui V.

3. Ce a reunit oare sub o etichetă comună figurile evoca­te mai sus, prezente în istorie în epoca lui Pericle ? în aici un caz similitudinea de opinii. Dintre aceşti filosofi, unii au fost materialişti, alţii idealişti, unii au îmbrăţişat cauza democraţiei, alţii pe aceea a aristocraţilor. Au fost raţionalişti sau sceptici, atei sau bigoţi.

Ceea ce-i adună laolaltă sub aceeaşi denumire a fost îndeletnicirea lor, pînă la ei necunoscută în polis-elQ gre­ceşti. Au fost dascăli profesionişti care, în schimbul unei remuneraţii, predau, îndeosebi tineretului, o variată gamă de cunoştinţe. Se poate afirma că au constituit prima instituţie de învăţămînt superior în vechea Grecie, înainte ca funcţia lor să fie preluată de acele universităţi sui-

CCXIII

ION BANU


generis care au fost Academia lui Platon, Lyceul lui Aris-totel şi, mai apoi, Grădina lui Bpictir şi Porticul stoicilor. Au fost, toate acestea, începînd cu „seminariile" sofiştilor, înjghebări cu caracter privat iar nu public (statal).

Fundaţia sofiştilor s-a născut sub imperiul unei cerinţe noi, adusă în Atena la ordinea zilei de mutaţiile impuse prin succesul ideilor democratice de guvernare. Reamintim. cele spuse în legătură cu chemarea pe care noua democra­ţie o adresase omului simplu din demele Aticii, de a parti­cipa la guvernare şi la distribuirea justiţiei.

Acest om, spre a face faţă noilor îndeletniciri, trebuia să fie instruit. Sofiştii au fost factori de răspîndire a cunoş­tinţelor filosofice şi literar-ştiinţifice. îi învăţau pe atenieni meşteşugul exprimării corecte şi limpezi, al pledoariei, al. argumentării, îi instruiau cum să participe cu succes la dezbaterile în contradictoriu din adunări politice şi instanţe judecătoreşti. Au fost instructori politici şi propagandişti culturali, primii activişti neoficiali ai culturii de masă în Europa. Prodicos se ocupa de limba greacă si de litera­tură, dar şi de etică şi fizică, Gorgias de retorică, Protago ras devenise cunoscut pentru arta sa de a iniţia în ,,potri­vita folosire a cuvintelor", Antiphon preda fizica şi mate­matica. Prin extensiunea şi varietatea cunoştinţelor sale de profesor, Hippias ne apare ca un fel de „uomo uni­versale" al epocii.

A fost nedrept Nietzsche cînd a crezut că vede în sofişti nişte individualişti intraţi în conflict cu cei din contempo­raneitatea lor. I,eon Robin nu poate fi urmat cînd vede în sofişti mai ales nişte „disputatori de meserie". Vom vedea ce trebuie crezut despre opinia lui Palhories, care înregistrează doar latura critică, incontestabilă dealtfel, din opera sofiştilor1, nu însă şi latura constructivă.

Subliniem din nou rolul lor social-istoric creator, răspuns colectiv dat unui nou comandament social.

Funcţia socială astfel ivită nu implica aliniere ideologică, ba dimpotrivă, în adunări se făceau auzite opinii diverse.

1 F. Palhories, L'heritage de la pensee antique, Paris, Alean, 1932: p. 41.

CCXIV


HOMO-MENSURA

fireşte că cei care, pentru persoana lor ori a copiilor lor,

•doreau un bun instructaj în spirit nobiliar făceau apel la

-dascăli (sofişti) prieteni de idei, proaristocratici. Numeroase

solicitări veneau din partea familiilor din demos, astfel

încît cei mai mulţi dintre sofiştii ce ne sînt cunoscuţi

propovăduiau idei democratice. Dar în privinţa acestei de-a

doua categorii nu trebuie neglijat faptul că de regulă sofiştii

apreciau onorariile substanţiale, aşa că îi întîlnim mai

adesea prin casele bogate. Demos-ul, ca să spunem astfel,

folosea pe sofişti prin intermediul celor mai „buni" fii ai

•săi.


4. PROTAGORAS^ DIN ABDERA (481-411) a fost probabil cel mai bătrîn dintre sofişti. Kste consemnată prezenţa lui periodică la Atena. Convingerile lui prodemo-cratice sînt, între altele, atestate de faptul că primeşte în anul 444 din partea lui Pericle, hegemonul democraţiei ateniene, misiunea de a întocmi legile coloniei panhelenice Thourioi din Italia, legi neîndoielnic conforme vederilor strategului alcmeonid. Textele platoniciene care-1 pomenesc lasă să se întrevadă faptul că maestrul Academiei, deşi nu simţea vreo afinitate, nici afectivă nici teoretică, faţă de popularul intelectual din Abdera, îl aprecia în fond ca pe un gînditor original şi iscusit. Din lucrările protagorice, numeroase, între care pomenim cele cu titlurile : Despre zei, Despre virtuţi, nu ni s-au'păstrat decît cîteva fraze. Spusele pe care i le atribuie Platon în dialogul ce poartă numele cărturarului abderitan pot fi primite doar cu beneficiu de inventar. Aşa, schiţa asupra istoriei societăţii omeneşti, pusă în seama sofistului în acelaşi dialog, pare să indice o paternitate pîatoniciană. Ne mai dau informaţii asupra sa Aristotel, Sextus Bmpiricus, Diogenes I/aertios, Aulus Gel-lius şi alţii.

5. Teza ,,homo-mensura" — exprimată în fragmentul reprodus în fruntea acestui capitol — care i-a asigurat autorului ei permanenţa în istoria spiritului, este suscepti­bilă de variate interpretări, toate, abstract vorbind, egal de legitime. Dar şansele cele mai multe de a se apropia de semnificaţia autentică o va avea tălmăcirea care va situa în modul cel mai consecvent textul protagoric în

CCXV

ION BANU


totalitatea tezelor sale, în contextul indicat de funcţia. socială îndeplinită de prodemocratismul lui Protagoras în special şi, pe un plan mai larg, de noul cadru ideatic impus de epoca în care se afirmă akme a sofistului din Abdera, epocă a reînnoirii „clasice" comandate de Atena. Semnificaţia ontologică a textului în cauză nu e ea cea. mai interesantă. Adoptînd versiunea lui Diels, admitem că pentru cugetătorul abderitan există o „Iunie a lucruri­lor", că sub acest aspect el manifestă un realism care, gîndit prin prisma sensualismului său, a avut probabil caracter materialist. El continua ideea afirmînd că nu putem şti cum anume este această lume în mod real, deoa­rece în această privinţă datele simţurilor diferă de la un. om la altul, în problema cunoaşterii naturii, notele de agnosticism si relativism nu pot fi neglijate. Dar relativis­mul senzaţiilor nu era pentru Protagoras mai mult decît, un preambul la tema omului cunoscător ca atare.

6. Tema naturii nu ocupă centrul preocupărilor sale. Cugetul său e angajat aproape exclusiv în chestiunea de a înţelege funcţiile îndeplinite de activitatea teoretică şi, practică a oamenilor în viaţa socială. Este totodată tema sa gnoseologică preferată. Pentru prima dată în istorie,, principala temă gnoseologică încetează de a fi un obiect „natural", învăţătorul sofist e chemat, potrivit funcţiei, sale în noua epocă, să se ocupe de destine omeneşti, în mod. nemijlocit, iar nu mijlocit şi estompat cum fusese cazul cu. premergătorii săi. El ştie deci că în acest domeniu obiec­tul, „lucrurile" — legile civile, normele etice, instrumentele gîndirii, mijloacele de comunicare inter umane şi, chintesen-ţial, misiunea omului în polis, căreia toate celelalte „lucruri'"" i se subordonează (fiind la rîndul lor configurate de aceasta) — sînt „lucruri omeneşti". A şti aceasta înseamnă a recu­noaşte atare „obiecte, lucruri" ca fiind entităţi subiective,. a-ţi da seama că ele fiinţează doar prin dimensiunile şi semnificaţiile pe care le dobîndesc din partea omului. Cu alte cuvinte că „măsura lor este omul" (homo-mensura).

Sofistul se simte purtător al unei sarcini istorice deter­minate. El ştie că recunoaşterea capacităţii omului de a, conferi unui „lucrti" (lege politică, regulă morală etc.)

ccxvi


HOMO-MENSURA

valoarea de „eficient", de „bun" ne obligă să răspundem 3a chestiunea de a şti ce anume e bun şi ce nu e. Eficienta «e la rîndul ei determinată de atingerea ori neatingerea a ceea ce a fost astfel statornicit drept „bun". Deci, daca normele, calităţile dobîndesc funcţiile pe care le au prin •om, e esenţial a cunoaşte criteriul după care trebuie să se •conducă omul spre a înfăptui binele. Acest criteriu nu e de ordinul capriciului, al unei subiectivităţi dezordonate, indi­ferente faţă de interesul comun. Binele e de ordinul vir­tuţii politice colective, în fiecare moment istoric cetatea •consideră „dreaptă si frumoasă" o anumită normă, aşa cum corespunde ea interesului ei în răstimpul în care •acesta există ca atare. Oamenii instituie legea care e pen-irw, ei bună. Bun e deci omul ce respectă această normă legală şi care e prin aceasta bun cetăţean.

Aceste teze — apreciate în cadrul conflictului dintre •aristocraţie şi demos unde, pentru prima, legitimitatea pre­vederii normative e decisă de imuabile tradiţii, iar pentru ultimul de trebuinţele sale nou constituite — învederează faptul că ceea ce are în vedere prodemocratul Protagoras •cînd se referă la „cetate" este cetatea democratică, că „cetăţenii a căror viziune face ca legea să fie bună" sînt pentru el legiuitorii exponenţi ai demos-ulm, iar „legea apreciabilă ca bună" este pentru el legea democratică.

Ceea ce, în altă parte, am numit criteriul nbmos e pentru Protagoras doar un caz particular — acela ce atinge norma juridico-politică — al unui adevăr de mult mai profundă semnificaţie: valorile instituţiilor şi faptelor de conştiinţă {juridico-politice, etice sau de orice alt ordin) depind de •om. Introducînd aici şi punctul de vedere al istoricităţii, filosoful se orienta intuitiv, practic şi către un corectiv •obiectual al soluţiei sale, atenuînd poate subiectivismul său. Cum anume? Textele nu ne îngăduie să spunem mai mult.

Oricum, observăm: în cugetarea lui Protagoras nu e vorba numai de felul de a gîndi al aceluia care a înţeles că demos-ul, devenit forţă diriguitoare în stat, este învestit cu o reală capacitate de a face ca normele care pentru •el sînt bune să fie susceptibile a fi chiar considerate ca

ccxvn


ION BANU

atare, în istorie. B vorba, potrivit celor de mai sus, de ceva mai profund: schimbarea evenimenţială ce a chemat la viaţa politico-juridică activă demos-u\ a deschis filosofu­lui calea unei descoperiri teoretice despre capacitatea omu­lui de a conferi lucrurilor cu care are de-a face valoarea, dimensionarea lor. Era atît de nouă această idee, în ase­menea măsură îi acorda filosoful o însemnătate universală, incît se puteau pomeni cazuri potrivit cărora, exemph gratia, realitatea nu numai a faptelor sociale şi spirituale ar depinde de „măsura umană" dar întrucâtva chiar şl „realitatea" unor lucruri materiale. Aşa înţelegem o anec­dotă, povestită de Aulus Gellius: avînd de dus în spi­nare „povara grea şi voluminoasă" a unei grămezi de lemne, Protagoras şi-a făcut-o „uşoară" prin „procedeul geometric" de legătură, folosit în modul de a le asigura echilibrul.


Yüklə 1,42 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin