Agatha Christie

I-am spus imediat că nu aveam nevoie să mă gândesc la asta şi că aş vrea să mă mărit cu el.

— Nu cred că te-ai putut gândi cum se cuvine, Aggie.

— Bineînţeles că m-am gândit cum trebuie. La aşa ceva pot să mă gândesc într-un moment.

— Da, dar nu trebuie să te grăbeşti, nu-i aşa? Vezi, o fată ca tine ar putea să se mărite cu oricine.

— Nu cred că aş vrea să mă căsătoresc cu oricine, mai curând cred că m-aş mărita cu tine.

— Da, dar trebuie să fii practică pe lumea asta. Ar trebuie să te căsătoreşti cu un bărbat care să aibă bani, să-ţi poarte de grijă şi să-ţi dea toate lucrurile pe care merită să le ai.

— Doresc doar să mă mărit cu bărbatul care-mi place. Nu mă interesează să am o mulţime de lucruri.

— Da, dar lucrurile astea sunt importante, fata mea, sunt foarte importante în această lume. Nu are nici un rost să fii doar tânăr şi romantic. Apoi, a continuat, permisia mea se termină în zece zile. M-am gândit că-i mai bine să vorbesc înainte de a pleca. Mai înainte mă gândisem să nu o fac… Mă gândeam să aştept. Dar am crezut că… Ei bine, m-am gândit că e mai bine să ştii chiar acum că mă poţi găsi oricând. Când mă întorc, peste doi ani, dacă nu este nimeni…

— Nu va fi nimeni, i-am răspuns, eram perfect sigură.

Şi astfel m-am logodit cu Reggie, dar nu aveam să anunţăm pe nimeni, logodna nu va apărea nici în ziar, nu vom spune prietenilor noştri, deşi cred că mulţi dintre ei o ştiau.

— Nu pricep, m-am adresat eu lui Reggie, de ce nu ne-am căsători acum. De ce nu mi-ai spus mai de mult, atunci am fi avut timpul necesar să facem pregătiri.

— Da, desigur, trebuie să ai domnişoare de onoare şi o nuntă de prima mână şi toate celelalte. Dar, în orice caz, nici prin minte nu mi-ar trece să te las să te căsătoreşti cu mine acum. Trebuie să-ţi încerci norocul.

Mă enervam de cele mai multe ori şi ajungeam chiar aproape să ne certăm. I-am spus că nu era prea măgulitor să refuze oferta mea de a mă mărita cu el imediat. Dar Reggie avea idei fixe în privinţa celor ce se cuveneau sau nu persoanei pe care o iubea şi îi intrase în cap că pentru mine lucrul cel mai bun era să mă mărit cu un om cu situaţie, bani şi toate celelalte. În ciuda certurilor noastre eram foarte, foarte fericiţi. Toată familia părea încântată, ei spuneau:

— Ne tot gândeam noi că i-ai căzut cu tronc. De obicei nu le dă nici o atenţie prietenelor noastre. Totuşi nu-i nici o grabă, mai bine să o luaţi încetişor.

Au existat unele momente când trăsătura care-mi plăcea atât de mult a familiei Lucy, de a nu se grăbi şi a avea o mulţime de timp pentru toate cele ce trebuiau împlinite, a trezit în mine o oarecare enervare.

Din punct de vedere romantic mi-ar fi plăcut ca Reggie să spună că nu poate aştepta doi ani şi că trebuie să ne căsătorim imediat. Din nefericire, acesta era cel mai de pe urmă lucru pe care Reggie ar fi visat să-l rostească, el fiind un bărbat foarte generos şi lipsit de încredere în planurile şi perspectivele lui.

Mama cred că a fost foarte bucuroasă de logodna noastră. Mi-amintesc că mi-a spus:

— Am impresia că este unul dintre cei mai drăguţi tineri pe care i-am întâlnit. O să te facă fericită. Este amabil şi binevoitor. Nu o să te sâcâie niciodată. Nu o să aveţi prea mulţi bani, dar acum dacă a ajuns la gradul de maior, o să vă descurcaţi. Tu nu eşti omul care să umble după bani Şi căruia să-i placă petrecerile şi viaţa veselă. Cred că o să fie o căsătorie fericită.

Apoi, după o scurtă pauză a adăugat:

— Mi-ar fi plăcut să-ţi fi spus puţin mai devreme, încât sa te fi măritat imediat.

Şi ea simţea la fel cu mine. Zece zile mai târziu Reggie a plecat la regimentul lui, iar eu am rămas să-l aştept.

Daţi-mi voie să adaug aici un fel de post-scriptum la relatările mele privind vremea când mi se făcea curte.

Mi-am descris pretendenţii dar, lucru destul de puţin loial din partea mea, nu am stăruit deloc asupra faptului că şi eu m-am îndrăgostit. Mai întâi de un soldat tânăr, foarte înalt, pe care l-am cunoscut pe când mă aflam în Yorkshire. Dacă m-ar fi cerut în căsătorie, aş fi spus imediat da, înainte de a termina el bine fraza. Foarte înţelept din punctul lui de vedere, nu a făcut-o. Era un subofiţer, fără un chior, pe punctul de a pleca în India cu regimentul lui. Cred că a fost şi el îndrăgostit de mine. Avea acea privire galeşă specifică îndrăgostiţilor cu care trebuia să mă mulţumesc. A plecat în India şi am tânjit după el cel puţin vreo şase luni.

Mai apoi, la vreun an după aceea, m-am îndrăgostit din nou pe când jucam într-o comedie muzicală pusă în scenă de nişte prieteni din Torquay, o versiune a piesei „Barbă albastră” scrisă de ei. Jucam rolul Sorei Ana, iar cel de care m-am îndrăgostit era un tânăr la începutul carierei sale, devenit mai târziu vicemareşal al Aerului. Aveam obiceiul oribil să cânt, alintându-mă, cântecul la modă pe atunci:

I wish I had a Teddy Bear

To sit upon my knee

I’d take it with me everywhere

To cuddle up to me.

Aş vrea să am un ursuleţ

Să-l ţin pe genunchi

L-aş lua cu mine pretutindeni

Şi drăgăstos l-aş ţine în braţe.

Singura scuză pe care aş găsi-o este că toate fetele făceau aşa ceva şi erau foarte bine apreciate.

Mai târziu, am fost pe punctul de a-l întâlni din nou de mai multe ori, căci era văr cu unele prietene ale mele, dar întotdeauna reuşeam să-l evit. Am şi eu vanitatea mea.

În ultima zi a permisiei sale, la un picnic, sub razele lunii, la Anstey’s Cove, despărţindu-ne de restul lumii, am stat pe o stâncă scăldată de valurile mării. Nu am vorbit nimic, am rămas acolo, doar ţinându-ne de mână. Mi-am închipuit întotdeauna că a păstrat imaginea mea de atunci, aceea a unei fete frumoase.

După ce a plecat mi-a trimis o broşă, un mic ursuleţ de aur.

Doream să păstreze amintirea chipului meu de atunci – şi să nu aibă un şoc acum văzând o femeie de vreo 80 kg, cu o faţă care ar putea fi descrisă ca „blândă”.

— Amyas întreabă mereu de tine, tot îmi spuneau prietenele mele. Ar dori atât de mult să te întâlnească din nou.

Să mă revadă la şaizeci de ani bătuţi? Nici gând. Mai vreau să rămân încă o iluzie pentru cineva.

VII

Oamenii fericiţi nu au istorie. Parcă aşa se spune, nu? Ei bine, am fost o persoană fericită în această perioadă. Făceam, în general, aceleaşi lucruri ca de obicei, vedeam prieteni, mă duceam ocazional prin alte localităţi – şi eram îngrijorată din cauza vederii mamei care era din ce în ce mai slabă. Citea cu mare dificultate acum şi vedea anevoie obiectele în lumină puternică. Ochelarii nu o ajutau. Şi bunica de la Ealing era aproape oarbă şi tot bâjbâia după lucruri. Devenea pe zi ce trecea, cum se întâmplă cu bătrânii, din ce în ce mai suspicioasă, cu privire la toată lumea, la servitori, la meşterii care veneau să facă diferite reparaţii, la acordorul de pian şi la alţii. Mi-o amintesc întotdeauna pe Grannie aplecată peste masa din sufragerie spunându-mi mie sau sorei mele:

— Şşş, spunea ea scoţând un sunet înfundat. Vorbeşte încet. Unde e poşeta ta?

— În camera mea, Grannie.

— Ai lăsat-o acolo? Nu trebuie să o laşi acolo; am auzit-o umblând sus, chiar acum, pe femeia de serviciu.

— Ei bine, atunci n-am de ce să mă tem, nu?

— Nu se ştie niciodată, drăguţă, nu poţi să ştii, du-te sus şi adu-o aici.

Tot cam pe atunci, Granny B., mama mamei, a căzut dintr-un autobuz. Era deprinsă să călătorească pe imperială. Trebuie să fi avut vreo 80 de ani. Autobuzul a pornit, smucindu-se, în timp ce ea cobora de pe imperială. Şi-a rupt o coastă şi mi se pare că şi un braţ. A dat în judecată societatea de autobuze, a căpătat o despăgubire frumoasă şi de atunci doctorul i-a interzis să mai călătorească pe imperială. Dar, bineînţeles, fiind Granny B., nu l-a ascultat. Ea se considera întotdeauna cea mai înţeleaptă şi cu mai multă experienţă decât toţi. A fost operată pe atunci, cred că de cancer la uter; operaţia a reuşit şi nu a mai avut nimic. A avut însă o mare dezamăgire personală, căci aştepta cu nerăbdare să scape de această „tumoare” sau ce era, pentru că îşi închipuia că apoi avea să devină drăguţă şi subţirică. Ajunsese la nişte dimensiuni imense. Gluma cu femeia grasă care rămăsese prinsă în uşa autobuzului, căreia conductorul îi striga: „Încercaţi să ieşiţi într-o rână” şi ea răspundea: „Tinere, n-am cum, sunt toată otova”, i s-ar fi potrivit de minune.

Deşi i se interzisese cu stricteţe să se mai dea jos din pat, după ce ieşise de sub anestezie şi o lăsaseră să doarmă, se sculase şi se dusese în vârful picioarelor să se uite în oglindă. Ce deziluzie, părea că e mai grasă ca oricând.

— Nu o să-mi pot reveni niciodată din această dezamăgire, Clara, a mărturisit ea mamei. Niciodată. Contam atât de mult pe această operaţie! Am fost anesteziată, am trecut prin atâtea şi uită-te la mine cum arăt: exact la fel!

Probabil că pe vremea aceea sora mea Madge şi cu mine am avut o discuţie care avea să dea roade mai târziu. Tocmai citisem o carte poliţistă. Cred că era „Misterul camerei galbene”, care tocmai apăruse, de un nou autor, Gaston Le Roux. Spun cred, pentru că amintirile nu sunt întotdeauna exacte: se prea poate ca adesea să dai în mintea ta o altă întorsătură lucrurilor şi să prezinţi o dată greşită sau chiar un loc greşit. Detectivul era un tânăr reporter atrăgător, pe nume Rouletabille. Era un mister cu totul şi cu totul uluitor, foarte bine gândit şi bine înfăţişat, o prezentare de un tip pe care unii îl numesc neloial, iar alţii recunosc totuşi că nu e complet neloial: se întrevedea o mică cheie a problemei, strecurată cu dibăcie.

Am discutat foarte mult această carte, ne-am spus fiecare părerea şi am convenit că era, de fapt, printre cele mai bune cărţi. Noi eram pricepute în materie de cărţi poliţiste. Madge mă iniţiase în Sherlock Holmes încă de când eram mică şi am urmat cu mare zel calea deschisă de ea, începând cu „Cazul Lavenworth” care mă fascinase, când mi-l povestise Madge, pe când aveam opt ani. Am citit apoi Arsene Lupin, dar nu am considerat-o ca pe o adevărată carte poliţistă, deşi povestirile erau palpitante şi aveau foarte mult haz. Mai existau de asemenea şi povestirile lui Paul Beck, foarte apreciate, „Cronicile lui Mark Hewitt” şi acum „Misterul camerei galbene”. Înflăcărată de toate acestea am declarat că aş vrea să încerc să scriu şi eu o carte poliţistă…

— Nu cred că ai putea să reuşeşti, mi-a spus Madge. E foarte greu de scris aşa ceva. M-am gândit la asta şi eu.

— Aş vrea să încerc.

— Ei bine, pun rămăşag că n-o să izbuteşti.

Lucrurile au rămas aşa. Nu a fost un rămăşag precis, nu am fixat condiţiile, dar cuvintele fuseseră rostite. Din acel moment am fost animată de hotărârea de a scrie o carte poliţistă. Dar nu am mers mai departe decât atât. Nu m-am apucat să o scriu atunci şi nici nu am făcut nici un plan; sămânţa fusese aruncată, în adâncul minţii mele, acolo unde povestirile din cărţile pe care le scriu apar cu mult înainte de germinaţia seminţei, ideea fusese sădită: într-o zi voi scrie o carte poliţistă.

VIII

Reggie şi cu mine ne scriam regulat. Îi povesteam întâmplările locale şi mă străduiam să-i scriu scrisori cât mai bune. Nu prea mă pricepeam la genul epistolar. Madge era într-adevăr un model pentru acest gen. Ea era în stare să scoată din nimic scrisorile cele mai splendide. Îi invidiez pe cei care posedă un asemenea talent.

Scrisorile dragului meu Reggie erau întocmai ca şi vorba lui: plăcute şi încurajatoare. Mă îndemna întotdeauna să ies cât mai mult şi să mă distrez.

„Nu sta acasă şi nu te tângui, Aggie, şi nu-ţi închipui că aş dori aşa ceva, căci nu este adevărat. Trebuie să ieşi şi să vezi lume, trebuie să te duci la serate dansante şi la petreceri Vreau să-ţi încerci toate şansele înainte de a ne căsători”

Privind înapoi acum, mă întreb dacă în adâncul sufletului meu nu m-a deranjat cumva acest punct de vedere. Nu cred că mi-am dat atunci seama. Îi place oare cuiva să fie împins să se ducă în stânga şi în dreapta, să vadă altă lume „ca să fie cât mai bine pentru tine” (această frază extraordinară)? Nu este oare mai aproape de adevăr faptul că oricare femeie ar prefera mai curând ca în scrisorile de dragoste pe care le primeşte să găsească o urmă de gelozie?

„Cine e tipul acela despre care scrii? Nu cumva începi să te apropii de el prea mult?”

Oare nu asta este, de fapt, ceea ce dorim noi femeile? Putem fi prea generoase? Sau citeşte cineva în mintea altuia lucruri care nici nu sunt acolo?

Seratele dansante obişnuite erau prin vecinătate. Nu mă duceam deoarece, neavând maşină, nu puteam accepta invitaţii la o distanţă mai mare de doi, trei kilometri şi a închiria o trăsură sau un automobil ar fi fost foarte scump; asta s-ar fi putut face doar într-o împrejurare cu totul specială. Dar erau şi ocazii când se organizau vânători pentru fete şi atunci erai invitată să participi şi venea cineva să te ia şi te aducea înapoi.

Familia Clifford de la Chudleigh a dat o serată dansantă la care au invitat membrii garnizoanei de la Exeter şi i-au rugat pe unii invitaţi să aducă fete cu ei. Vechiul meu inamic, comandorul Travers, care se pensionase acum şi locuia cu soţia sa la Chudleigh, a sugerat să mă ia pe mine. În copilărie îl detestasem, dar acum ajunsese un vechi prieten al familiei. Soţia lui m-a chemat la telefon. şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să vin să stau la ei şi să mă duc la serata dansantă a familiei Clifford. Evident eram încântată de această propunere.

Am primit şi o scrisoare de la un prieten, numit Arthur Griffiths, pe care-l întâlnisem când am fost la familia Matthews, la Thorpe Arch Hall, în Yorkshire. Era ofiţer de artilerie. Devenisem buni prieteni. Arthur mi-a scris să-mi spună că se afla la Exeter, dar din nefericire nu făcea parte dintre ofiţerii care veneau la dans şi că era foarte trist din această pricină căci ar fi vrut să danseze din nou cu mine. „Totuşi, spunea el, vine un camarad pe nume Christie. Caută-l, e un bun dansator.”

Christie mi-a ieşit în cale imediat. Era un tip înalt, blond, cu un păr inelat, aspru, un nas destul de interesant, întors în sus, cu un aer de nepăsare şi încredere în el. Mi-a fost prezentat, m-a invitat la dans şi mi-a spus că prietenul lui, Griffiths, i-a atras atenţia să mă caute. Ne-am înţeles foarte bine amândoi, dansa splendid şi am dansat cu el de mai multe ori. M-am distrat foarte mult în acea seară. A doua zi, mulţumindu-le soţilor Travers, am fost condusă de ei până la Newton Abbot, de unde am luat trenul înapoi.

Vreo săptămână sau zece zile mai târziu, cred, mă aflam la ceai la familia Mellor, care locuia vizavi de noi. Încă mai exersam dansuri de bal cu Max Mellor, deşi, din fericire, valsatul pe scări în sus nu mai era la modă. Cred că tocmai dansam tango, când am fost chemată la telefon. Era mama.

— Vino, te rog, imediat acasă Agatha, spuse ea. E aici unul din tinerii tăi, nu-l cunosc, nu l-am văzut încă până acum. I-am oferit o ceaşcă cu ceai, văd că n-are de gând să plece, speră să te vadă.

Mama se enerva întotdeauna dacă trebuia să stea de vorbă singură cu tinerii mei prieteni. Considera că asta era exclusiv treaba mea.

Mă distram şi m-am necăjit că a trebuit să mă întorc acasă. Mai ales că bănuiam cine era, un tânăr locotenent de marină cam plicticos, care îmi cerea să-i citesc poeziile. Aşa că am plecat fără tragere de inimă cu un aer îmbufnat.

Am intrat în salon şi un tânăr s-a ridicat în picioare cu un aer de uşurare. Era cam roşu la faţă, încurcat, trebuind să se explice. Faptul că m-a văzut nu l-a înveselit prea mult. Cred că se temea că nu o să-l recunosc. Dar mi l-am amintit foarte bine, deşi eram foarte surprinsă. Nu-mi trecuse prin minte că aveam să-l mai văd pe prietenul lui Griffiths, pe tânărul Christie. A încercat să dea unele explicaţii, cam şovăitoare. Fusese obligat să vină la Torquay cu motocicleta şi s-a gândit atunci că ar putea să mă vadă. A evitat să menţioneze faptul că probabil, a avut mare bătaie de cap până a găsit adresa mea de la Griffiths. Totuşi lucrurile au mers mai bine după un minut sau două. După sosirea mea şi mama s-a simţit foarte uşurată. Terminând cu explicaţiile, Archie Christie părea acum mai vesel, iar eu m-am simţit foarte măgulită.

În timp ce vorbeam s-a lăsat seara. În codul sacru al semnelor dintre femei se ivi întrebarea între mine şi mama, dacă acest vizitator nepoftit urma să fie invitat să rămână la masă şi în acest caz ce mâncare se găsea în casă. Era, cred, curând după Crăciun, căci mai exista nişte friptură rece de curcan în cămară. I-am făcut mamei semn că da şi l-a întrebat pe Archie dacă ar vrea să rămână la o masă frugală cu noi. A acceptat cu promptitudine. Aşa că am mâncat curcan rece şi salată şi încă ceva cred, poate nişte brânză, şi am petrecut o seară plăcută. Apoi Archie a plecat pe motocicleta lui cu o serie de explozii şi bubuituri spre Exeter. În următoarele zece zile şi-a făcut diferite apariţii frecvente şi neaşteptate, în acea primă seară m-a întrebat dacă aş vrea să merg la un concert la Exeter – spusesem când l-am întâlnit la dans că-mi place muzica – şi după aceea mă invita la ceai la hotelul Redcliffe. I-am răspuns că aş vrea foarte mult să merg. Dar mai apoi a urmat un moment mai stânjenitor, când mama a declarat, clar şi răspicat, că fata ei nu acceptă invitaţii la Exeter, la concerte, singură. Asta l-a cam descurajat, dar repede a invitat-o şi pe ea. Mama s-a mai muiat puţin, a convenit că e în regulă, pot să mă duc la concert, dar nu puteam să merg cu el la ceai la hotel. (Trebuie să mărturisesc, cântărind astăzi această situaţie, că pe atunci erau reguli cam ciudate. Te puteai duce cu un tânăr să joci golf, să patinezi, să călăreşti, dar pentru mamele serioase părea riscant să te duci la ceai la un hotel.) Până la urmă am ajuns la un compromis, avea să-mi ofere ceai la bufetul din gara Exeter. Un loc nu prea romantic. Mai târziu l-am întrebat dacă ar vrea să vină la seria de concerte cu muzică de Wagner care urmau să aibă loc la Torquay, peste patru sau cinci zile. A spus că i-ar place foarte mult.

Archie mi-a povestit totul despre el. Aştepta plin de nerăbdare să intre în corpul recent format de aviatori. Era foarte emoţionat. Toată lumea era entuziasmată de zbor. Archie era, de fapt, foarte prozaic. El pretindea că aviaţia va fi în serviciul viitorului; în caz de război, avioanele vor fi necesare în primul rând. Nu-l pasiona zborul în sine, dar vedea în asta o şansă de a-şi face o carieră. Armata nu-i oferea nici un viitor. Ca artilerist promovarea era foarte lentă. A făcut tot ce a putut ca să elimine aspectele romantice ale zborului pe care le vedeam eu, dar nu a reuşit. Totuşi, atunci, pentru prima oară, romantismul meu s-a lovit de o minte practică, logică. În 1912, lumea era încă destul de sentimentală. Oamenii spuneau singuri despre ei că sunt duri, dar nu ştiau exact ce însemna termenul. Fetele nutreau idei romantice despre băieţi, şi aceştia le idealizau. Totuşi am străbătut o cale foarte lungă din zilele bunicii şi până azi.

— Ştii, îmi place Ambrose, a spus bunica într-o zi, vorbind despre unul din tinerii care îi făceau curte lui Madge. Zilele trecute, a continuat ea, după ce Madge s-a îndepărtat de el mergând de-a lungul terasei, l-am văzut pe Ambrose cum s-a ridicat, a urmărit-o, apoi s-a aplecat şi a luat un pumn din pietrişul pe care călcase ea şi l-a pus în buzunar. Am găsit asta foarte drăguţ, da, chiar foarte drăguţ. Mi-ar fi plăcut aşa ceva să mi se întâmple şi mie când eram tânără…

Biata Grannie, drăguţa de ea. A trebuit să o deziluzionăm. S-a dovedit că Ambrose se preocupa foarte mult de geologie, iar pietrişul acela era de un soi deosebit, care-l interesa pe el în mod special.

Între Archie şi mine era, în privinţa reacţiilor faţă de cele din jur, o diferenţă ca de la cer la pământ. Cred că tocmai asta ne-a fascinat de la început. Vechea impresie pe care ţi-o produce „străinul”.

L-am invitat la balul de anul nou. În seara aceea l-am văzut într-o stare cu totul specială, aproape că nu mi-a adresat nici un cuvânt. Eram un grup de patru sau şase, cred, şi de flecare dată când dansa cu mine sau după aceea rămânea total tăcut. Când îi vorbeam răspundea la întâmplare, într-un fel lipsit de înţeles. Eram surprinsă, m-am uitat de vreo două ori la el, întrebându-mă ce se întâmplase, la ce se gândea. Părea că nu-l mai interesam deloc.

Ar fi trebuit s-o ştiu până atunci; când un bărbat arată de parcă ar fi bolnav, complet pierdut în gânduri, cu o figură de prostănac, nemaifiind în stare să te asculte, înseamnă că e îndrăgostit lulea.

Ce ştiam eu? Ştiam ce se petrece cu mine? Îmi aduc aminte că am luat o scrisoare de la Reggie când a sosit, spunându-mi că o s-o citesc mai târziu şi am aruncat-o în sertarul mesei din hol. Am găsit-o acolo câteva luni mai târziu. Presupun că în adâncul fiinţei mele începusem să ştiu.

Concertul Wagner a fost la două zile după bal. Ne-am dus acolo, apoi am venit la Ashfield. Când ne-am dus în camera de studiu sus să cântăm la pian, aşa cum ne era obiceiul, Archie mi-a vorbit pe un ton aproape disperat. Mi-a spus că urma să plece peste două zile la Salisbury, să înceapă instruirea de aviator. Apoi a continuat cu înverşunare. „Trebuie să te măriţi cu mine, trebuie să te măriţi cu mine.” Mi-a precizat că a ştiut-o din prima seară, când a dansat cu mine. „Am avut mare bătaie de cap până ţi-am găsit adresa şi te-am descoperit. Nimic nu putea fi mai dificil. Nu va exista niciodată nimeni pentru mine decât tu. Trebuie să te măriţi cu mine, înţelegi?”

I-am explicat că era imposibil, fiind logodită cu altcineva. A făcut un semn furios din mână.

— Ce importanţă are asta? Trebuie pur şi simplu să rupi logodna şi nimic mai mult.

— Dar nu pot. Ar fi imposibil să fac aşa ceva.

— Ba poţi, cum să nu! Eu nu sunt logodit cu nimeni, dar dacă aş fi, aş rupe logodna într-un minut fără să mă mai gândesc.

— Nu-i pot face una ca asta.

— Prostii, nu trebuie să ţii seama de oameni! Dacă eraţi atât de îndrăgostiţi unul de altul de ce nu v-aţi căsătorit înainte de a pleca?

— Am considerat, am spus eu ezitând, că e mai bine să aşteptăm.

— Eu n-aş fi aşteptat. Şi nici nu am de gând să aştept.

— Nu ne putem căsători încă mulţi ani de aici înainte, nu eşti decât un sublocotenent. Şi în aviaţie va fi acelaşi lucru.

— Nu pot să aştept ani de zile. Vreau să mă însor luna viitoare, sau cel mult peste două luni.

— Eşti nebun, i-am ripostat eu, nu ştii ce vorbeşti.

Cred într-adevăr că nu-şi dădea seama. Trebuia să se întoarcă la realitate până în cele din urmă. A fost un şoc teribil pentru biata mamă. Bănuiesc că era destul de îngrijorată, dar s-a simţit uşurată când a aflat că Archie va pleca la Salisbury Plain, iar când a aflat totul a fost zguduită.

I-am spus:

— îmi pare rău, mamă. Trebuie să-ţi spun că Archie Christie m-a cerut în căsătorie şi vreau, vreau teribil să mă mărit cu el.

Dar trebuia să facem faţă realităţii. Archie nu vroia să audă nimic, iar mama a fost foarte categorică cu el.

— Cu ce o să trăiţi, dacă vă căsătoriţi? Ce avere aveţi fiecare din voi? a întrebat ea.

Situaţia noastră financiară nici că se putea să fie mai, proastă. Archie era un tânăr sublocotenent, cu un an mai mare decât mine. Nu avea bani deloc, doar solda şi o mică alocaţie, care reprezenta tot ceea ce putea maică-sa să-i dea. Cât despre mine aveam suta de lire anual pe care mi-o lăsase bunicul. Ar fi trebuit să treacă ani şi ani până când Archie ar fi fost într-o situaţie care să-i permită să se însoare.

Mi-a spus cu amărăciune înainte de a pleca:

— Maică-ta m-a adus la realitate. Îmi închipuiam că nimic nu are importanţă. Că aveam într-un fel sau altul să ne căsătorim şi totul va fi în ordine. Mi-a deschis ochii că pentru moment nu putem. Va trebui să aşteptăm, dar nu vom aştepta nici o zi mai mult. Voi face orice, orice. Povestea asta cu zborul ar putea să ajute, numai că nu le place să fii căsătorit nici în armată, nici în aviaţie când eşti tânăr.

Ne-am uitat unul la altul. Eram tineri, disperaţi şi îndrăgostiţi.