Agatha Christie

Logodna noastră a durat un an şi jumătate. A fost un timp vijelios, plin de coborâşuri şi urcuşuri, cu numeroase stări de amărăciune, pentru că aveam sentimentul că umblam după ceva ce nu se poate obţine niciodată.

Am amânat vreo lună să-i scriu lui Reggie, pe de o parte pentru că mă simţeam vinovată, iar pe de altă parte pentru că nu puteam să ajung să cred că ceea ce mi se întâmplase dintr-o dată, ca un lucru real şi adevărat, să fie în curând un vis, din care aveam să mă trezesc şi după care să revin la realitate.

Dar până în cele din urmă a trebuit să-i scriu – vinovată, nenorocită, fără nici o scuză. Felul plin de simpatie şi bunătate în care a primit Reggie vestea m-a făcut să mă simt şi mai rău. Mi-a spus să nu mă amărăsc, nu era vina mea, de asta era sigur, nu am avut ce să fac, asemenea lucruri se întâmplă.

„Evident, a fost o mică lovitură pentru mine, Agatha, să văd că te măriţi cu un băiat care este încă şi mai puţin în măsură să te întreţină decât sunt eu. Dacă te-ai mărita cu cineva cu o situaţie materială bună, ai face o partidă bună, mi s-ar fi părut că nu are prea mare importanţă, pentru că ar fi fost ceea ce ţi-ar fi trebuit, dar acum nu pot să nu regret că nu am luat de bune spusele tale. Trebuia să ne fi căsătorit şi să te fi adus cu mine direct aici.”

Am dorit şi eu să fi făcut asta? Presupun că nu. Nu la acea vreme – şi totuşi, încercam mereu dorinţa de-a mă întoarce, de-a mă simţi din nou cu picioarele bine înfipte în pământul de la mal. Să nu mă avânt în larg. Am fost atât de fericită, atât de liniştită cu Reggie şi ne-am înţeles atât de bine amândoi, ne bucuram de toate şi năzuiam spre aceleaşi lucruri şi unul şi altul.

Ceea ce se petrecea cu mine acum era cu totul altceva. Iubeam un străin mai ales pentru că era străin şi pentru că nu ştiam cum avea să reacţioneze la un cuvânt, la o frază şi tot ceea ce” spunea era nou şi fascinant pentru mine. Şi el simţea la fel. Mi-a spus odată: „Simt că nu reuşesc să te cunosc cum trebuie. Nu ştiu cum eşti”. Din când în când eram copleşiţi de disperare şi unul din noi scria că trebuie să o rupem. Şi amândoi cădeam de acord că rămânea singurul lucru care se putea face. Apoi, după o săptămână, ne dădeam seama că nu mai eram în stare să suportăm şi reveneam la situaţia dinainte.

Totul mergea prost. O duceam foarte greu cu banii, iar acum o nouă lovitură financiară s-a abătut asupra familiei mele. Compania H. B. Chaflin de la New York, firma la care bunicul fusese asociat, a fost lichidată dintr-o dată; era o societate cu răspundere nelimitată, şi după câte am izbutit să înţeleg eu, situaţia era disperată. În orice caz însemna că venitul, pe care mama îl primea de acolo şi care constituia singurul ei venit, acum avea să dispară complet. Bunica, din fericire, nu era în aceeaşi situaţie. Şi banii ei erau investiţi în acţiunile H. B. Chaflin, dar domnul Bailey, ca membru al firmei, care avea grijă de afacerile bunicii, devenise de câtva timp îngrijorat. Fiind obligat să poarte grijă văduvei lui Nathaniel Miller se simţea răspunzător faţă de ea. Când Grannie avea nevoie de bani, îi scria domnului Bailey şi acesta îi trimitea în numerar, cred, fiindcă era un tip foarte demodat. Ea a fost tulburată sau supărată, când într-o zi a rugat-o să-i îngăduie să facă o nouă investiţie a banilor ei.

— Vrei să spui, că vei scoate banii mei de la Chaflin?

El a fost evaziv. I-a spus că investiţiile trebuiau urmărite, că era destul de penibil pentru ea, fiind englezoaică şi trăind în Anglia, să fie tratată ca văduva unui american. A înşirat mai multe lucruri, care evident, nu reprezentau explicaţia reală, dar Grannie le-a acceptat. Ca toate femeile de atunci, acceptai orice sfat dat în materie de afaceri de cineva în care aveai încredere. Domnul Bailey i-a spus să lase totul pe seama lui, căci avea să investească banii din nou într-o afacere de unde va primi aproape acelaşi venit ca şi acum. Grannie a primit îndemnul fără nici o tragere de inimă, aşa că atunci când s-a produs crahul venitul ei a fost în siguranţă. La vremea aceea domnul Bailey nu mai trăia, dar el îşi făcuse datoria faţă de soţia asociatului său, fără să dezvăluie temerile pe care le avusese despre solvabilitatea companiei. Membrii mai tineri ai firmei cred că se lansaseră în afaceri de o manieră prea vastă şi la început păreau să aibă succes, dar, de fapt, se întinseseră prea mult, deschiseseră filiale în diferite localităţi, investiseră prea mulţi bani în intermediari. Indiferent de cauză, crahul a fost complet.

Era ca un fel de reîntoarcere la vremurile din copilărie, când îi auzisem pe mama şi pe tata discutând împreună despre dificultăţile financiare, iar eu m-am dus repede în subsol, fericită să anunţ personalul de serviciu ca eram ruinaţi. Cuvântul „ruină”, apărut atunci pentru mine ca un lucru minunat şi palpitant, nu mi s-a mai părut tot atât de palpitant acum, rima cu dezastru final pentru mine şi Archie. Suta de lire care îmi aparţinea trebuia să o susţină acum pe mama. Fără îndoială că Madge avea să ne ajute şi ea. Dacă vindea casa noastră, Ashfield, ar fi putut să mai reziste.

Dar lucrurile s-au dovedit a nu fi chiar aşa de rele cum credeam, pentru că domnul John Chaflin i-a scris mamei din America, arătându-i cât de îndurerat era. Ea putea să conteze totuşi pe un venit de trei sute de lire pe an, nu din partea firmei, care era cu totul falită, ci din averea lui personală, bani pe care avea să-i primească până la moarte.

Asta ne-a eliberat de prima noastră îngrijorare. Dar la moartea ei, aceşti bani încetau de a mai fi trimişi. O sută de lire pe an şi Ashfield era tot ceea ce aveam pentru viitor.

I-am scris lui Archie că nu mă puteam căsători cu el, că trebuia să uităm unul de altul. Archie nici nu a vrut să audă. Într-un fel sau altul avea să facă bani. Aveam să ne căsătorim şi el va putea fi în stare chiar să o ajute pe mama. Mi-a dat încredere şi speranţe. Şi ne-am logodit din nou.

Apoi vederea mamei a slăbit şi mai mult şi a trebuit să se ducă la un specialist. I-a spus că avea cataractă la amândoi ochii, şi din diferite motive nu putea fi operată.

S-ar fi putut să nu progreseze rapid, dar, în cele din urmă ducea la orbire. I-am scris lui Archie, rupând din nou logodna, arătându-i că, evident, nu puteam să o părăsesc pe mama dacă orbea. Şi din nou nu a fost de acord. Trebuia să aştept să văd cum evolua boala, că putea să existe şi un tratament, sau totuşi vreo operaţie, şi că în orice caz nu era oarbă acum şi puteam foarte bine să rămânem logodiţi.

Mai apoi am primit o altă scrisoare de la Archie, în care îmi scria: „Nu-i nimic de făcut, nu mă pot însura cu tine. Sunt prea sărac. Am încercat câte un mic plasament dar fără rezultate şi, în cele din urmă, am pierdut totul. Trebuie să renunţi la mine.” I-am scris că nu o să renunţ niciodată la el. Mi-a răspuns că trebuia. Atunci am fost de acord să renunţăm unul la altul.

Patru zile mai târziu, Archie a izbutit să capete o permisie şi a sosit pe neaşteptate cu motocicleta lui de la Salisbury. Nu se mai putea aşa; trebuia să ne logodim din nou, să avem speranţe şi să aşteptăm – ceva trebuia să se întâmple, chiar dacă vom aştepta patru, cinci ani. Am trăit momente de emoţie furtunoase şi în cele din urmă ne-am văzut din nou logodiţi, dar cu fiecare lună, posibilitatea căsătoriei se îndepărta. Situaţia era deznădăjduită, dar ne agăţăm cu disperare de gândul că nu puteam trăi unul fără altul, aşa că puteam să rămânem logodiţi şi sa ne rugăm pentru o întorsătură subită a soartei.

Între timp cunoscusem şi familia lui Archie. Tatăl său fusese judecător în serviciul civil indian şi avusese un accident: căzuse de pe cal. După aceea s-a îmbolnăvit repede, accidentul i-a afectat creierul şi în cele din urmă el a murit într-un spital din Anglia. După câţiva ani de văduvie, mama lui Archie s-a căsătorit cu William Hemsley. Nimeni nu ar fi putut fi mai bun, mai patern cu noi, decât a fost el. Mama lui Archie, Peg, era din Irlanda de sud, de lângă Cork, dintr-o familie cu doisprezece copii. L-a cunoscut pe primul ei soţ pe când se afla la fratele ei, care era în serviciul medical indian. Au avut doi copii, pe Archie şi Campbell. Archie fusese premiant la Clifton, pe şcoală, şi a continuat apoi la Woolwich. Era inteligent, foarte înzestrat şi îndrăzneţ. Amândoi băieţii erau în armată.

Archie i-a împărtăşit ştirea logodnei noastre şi m-a lăudat aşa cum ştiu fiii să o facă, atunci când îşi descriu alesele inimii. Peg l-a privit cu un ochi îndoielnic şi spuse cu accentul ei irlandez: „E una din acele fete care poartă gulere moderne îndrăzneţe, Peter Pan”. Destul de stingherit, Archie a trebuit să recunoască faptul că purtam gulere Peter Pan. Aceste gulere reprezentau o caracteristică principală a momentului. Noi, fetele, renunţasem la gulerele înalte ale bluzelor noastre, cu balene în ele, câte una de fiecare parte şi una la spate, care lăsau pe gât urme neplăcute, roşii. Sosise în sfârşit ziua în care oamenii se hotărâseră să fie cutezători şi în acelaşi timp să se bucure de comoditate. Gulerul Peter Pan fusese desenat după gulerul cu cute purtat de Peter Pan din piesa lui Barrie. Se aranja foarte bine în jurul gâtului; era dintr-un material moale, nu avea nici o balenă, încât era o fericire să-l porţi. E greu, astăzi, să spui că era îndrăzneţ. Când mă gândesc la reputaţia pe care noi fetele puteam să o avem numai pentru că ne arătam câţiva centimetri de gât de la bărbie în jos, mi se pare incredibil. Azi, când vezi pe plajă şi fete în bikini, îţi dai seama cât de departe s-a mers în ultimii cincizeci de ani.

În orice caz, eram una din acele fete gata să îmbrăţişeze imediat noul, şi în 1912 purtam gulere Peter Pan. „Şi îi stă foarte bine”, a spus loialul Archie.

— Fără îndoială, i-a replicat Peg.

Orice îndoieli va fi avut despre mine în legătură cu aceasta, m-a întâmpinat cu o amabilitate extremă şi o adevărată efuziune, declarând că mă place, că eram exact fata potrivită pentru băiatul ei, că era atât de încântată etc., etc. – încât n-am crezut nici un cuvânt din toate cele spuse. Adevărul era că-l considera pe fiul ei prea tânăr pentru a se însura. Mie nu mi-a găsit nici un cusur şi, fără îndoială, că aş fi putut fi mult mai rău. Aş fi putut fi fiica unui tutungiu (ceea ce era considerat întotdeauna ca un simbol al dezastrului) sau vreo tânără divorţată – erau unele pe atunci prin saloane – sau chiar o dansatoare dintr-o trupă în turneu. În orice caz, desigur că, ţinând seamă de perspectivele noastre, s-a gândit că logodna o să se desfacă repede. Era foarte drăguţă cu mine şi mă simţeam uşor stânjenită la ei. Archie, cu firea lui, nu se preocupa deloc de ceea ce credea ea despre mine sau eu despre ea. El poseda acel atribut fericit de a trece prin viaţă fără a ţine seama de ce gândea cineva despre el. Gândurile lui erau îndreptate numai către ceea ce-l interesa.

Iată-ne încă logodiţi, dar departe de căsătorie, de fapt foarte departe. Promovarea în aviaţie nu părea că ar veni mai repede decât în celelalte regimente. Archie a fost foarte descurajat când a descoperit că zborul îi dădea tulburări la sinusuri. Se simţea destul de prost, dar a continuat activitatea. Scrisorile lui erau acum pline de descrieri tehnice, despre biplanurile Farman şi Avros. Considera că unele aparate însemnau mai mult sau mai puţin moartea pilotului, iar altele aveau mai multă stabilitate şi ar fi trebuit să se dezvolte bine. Numele unor camarazi din escadronul lui îmi deveniseră familiare: Joubert de la Ferţe, Brooke-Poham, John Salmon. Mai exista şi un irlandez sălbatic, un văr al lui Archie, care distrusese atât de multe aparate, încât stătea mai mult la sol. Curios că nu-mi amintesc deloc să fi fost îngrijorată că Archie ar fi putut fi în pericol. Zborul era periculos, dar tot aşa era şi vânătoarea şi mă deprinsesem că oamenii îşi frângeau gâtul pe câmpurile de vânătoare. Era unul din riscurile vieţii. Nu se stăruia prea mult pe atunci asupra securităţii. Sloganul „Securitatea în primul rând” ar fi fost privit ca ridicol. Se considera foarte atrăgător să ai legături cu această nouă formă de locomoţie, zborul. Archie se număra printre primii piloţi care aveau să zboare. Numărul lui de pilot era cu puţin peste sută: 105 sau 106. Mă simţeam extrem de mândră de el.

Cred că nimic nu m-a dezamăgit în viaţă ca faptul că până te urmă aeroplanul a devenit un mijloc obişnuit de transport. În visele noastre, avionul era o copie a zborului păsărilor, bucuria de a brăzda văzduhul. Dar acum, când mă gândesc la plictiseala de a te urca într-un avion şi a zbura de la Londra până în Persia, Bermude sau Japonia, nu văd să poată fi ceva mai prozaic. O cutie lipsită de confort, cu scaune înguste, de la fereastra căreia vezi doar aripile şi fuzelajul, iar sub tine imenşi nori de vată. Când priveşti pământul îţi apare tot atât de plat ca şi o hartă. Da, mare deziluzie. Vapoarele pot fi încă romantice. Cât despre trenuri… ce să mai vorbim. Ce ar putea bate un tren? În special înainte de apariţia motoarelor Diesel cu mirosul lor. Un mare monstru care pufăia te ducea prin văi şi strâmtori, pe lângă munţi acoperiţi de zăpadă, de-a lungul unor drumuri de ţară, cu ciudate căruţe ţărăneşti. Trenurile sunt minunate: le ador şi acum. A călători cu trenul înseamnă a vedea natura şi fiinţele omeneşti, oraşele, râurile, de fapt a vedea viaţa.

Nu vreau să spun că nu sunt fascinată de cucerirea văzduhului de către om, uluită de aventurile lui în spaţiul cosmic, stăpânit de acel unic dar pe care alte forme de viaţă nu-l posedă: simţul aventurii – şi alături de acesta curajul; dar nu numai curajul insuflat de spiritul de conservare pe care-l au toate animalele, ci curajul de a-ţi lua viaţa în propriile tale mâini şi a te avânta în necunoscut. Sunt mândră şi emoţionată la gândul că toate acestea au avut loc în anii vieţii mele şi aş vrea să fiu în stare să privesc viitorul şi să întrezăresc paşii următori. Am sentimentul că paşii aceştia vor urma foarte curând să înainteze, unul după altul, cu viteză şi intensitate mereu crescânde.

Cum se vor termina toate? Noi triumfuri? Sau poate distrugerea totală a omului şi a pământului din cauza ambiţiei lui? Nu cred. Omul va supravieţui, deşi poate numai în grupuri izolate, ici şi colo. S-ar putea să aibă loc şi vreo mare catastrofă, dar nu va pieri toată lumea. Vreo comunitate primitivă înrădăcinată în simplitate, cunoscând cele petrecute în trecut numai din auzite, va clădi desigur, din nou, încet, o civilizaţie.

IX

Nu-mi amintesc ca, în 1913, să fi existat semne prevestitoare ale unui război. Ofiţerii de marină dădeau uneori din cap îngrijoraţi în privinţa dezvoltării flotei germane, dar auzisem asta de ani de zile şi nu ni se părea că trebuie să-i acordăm atenţie. Servea doar ca o bază potrivită pentru poveştile de spionaj – nu era reală. Nici o naţiune nu ar putea fi atât de nebună să se lupte cu o alta, cu excepţia unor cazuri izolate, cum se întâmpla la noi la frontiera de nord-vest sau prin alt loc îndepărtat.

Totuşi, cursurile de prim ajutor şi infirmiere erau foarte la modă prin 1913 şi la începutul anului 1914. Toată lumea a urmat asemenea cursuri, unde ne bandajam unii altora picioarele şi braţele, ba chiar încercam să facem bandaje frumoase la cap, ceea ce era mult mai dificil. Dădeam examene şi căpătăm şi un certificat pentru a ne dovedi aptitudinile. Atât de mare era entuziasmul feminin la acel timp, încât dacă vreun bărbat suferea un accident avea groază ca nu cumva să-i vină în ajutor femeile.

— Nu lăsaţi aceste „prime ajutoare” să se apropie de mine, se auzea imediat. Nu mă atingeţi, fetelor, nu mă atingeţi!

Printre examinatori se găsea şi un bătrân foarte demodat şi obtuz la minte. Cu un zâmbet diabolic ne întindea curse:

— Iată pacientul vostru, spunea el, arătând un cercetaş căzut la pământ. Fractură de braţ şi gleznă, ocupaţi-vă de el. O pereche dornică de lucru, eu şi cu încă cineva ne repezeam asupra lui, aducând bandajele. Ne pricepeam să facem bandaje bune, ordonate, le exersasem îndelung. Trăgeam faşă cu grijă de-a lungul gambei, făcând câte un opt pentru siguranţă, întreg bandajul arăta întins, ordonat. Dar în acel caz eram surprinse, nu avea să fie nici urmă de frumuseţe şi de ordine. Era o rană mare în jurul membrului:

— Puneţi pansamentul şi bandajele unele peste altele. Nu uitaţi că nu aveţi nimic pentru a le înlocui, spunea bătrânul. Patul este acolo, prin uşile acelea, la spital.

Trăgeam feşe.

— Daţi-i drumul, faceţi opturi…

În felul acesta era mai greu. Luam apoi pacientul, sperând că fixasem bine atelele, aşa cum trebuia, şi-l duceam la pat.

Apoi rămâneam uimite, niciuna din noi nu se gândise să pregătească patul înainte de a transporta pacientul. Bătrânul chicotea triumfător.

— Ha, ha, nu v-aţi gândit la toate, fetelor, aşa cum ar fi trebuit, întotdeauna aveţi grijă să vă pregătiţi patul înainte de a transporta pacientul.

Trebuie să recunosc că, deşi ne făcea să ne simţim umilite, bătrânul ne-a învăţat mult mai mult decât am învăţat la şase cursuri.

Pe lângă manuale aveam şi lucru practic. Două zile pe săptămână ne duceam la spitalul din localitate în pavilionul pacienţilor ambulatorii. Totul te intimida acolo, căci infirmierele de meserie care erau grăbite şi aveau o mulţime de treburi ne dispreţuiau total. Prima sarcină pe care am avut-o de îndeplinit a fost să schimb pansamentul la un deget. Mai întâi a trebuit să pregătesc acid boric cald şi să moi degetul cât timp era necesar. Asta a fost uşor. Apoi trebuia să fac o spălătură la o ureche, dar aici mi s-a interzis imediat să mă ating. O spălătură în ureche era ceva foarte tehnic, spuse sora. Persoanele nepregătite nu trebuie să încerce asemenea lucru.

Urmă apoi schimbarea pansamentului unui copil care îşi opărise piciorul. Atunci a fost momentul când am renunţat aproape definitiv la activitatea de infirmieră. După cele ce ştiam, trebuia să înmoi bandajele în apă călduţă, dar orice făceai totul producea o durere cumplită copilului. Biata micuţă, căci era o fetiţă, avea doar vreo trei ani. Urla şi urla îngrozitor. Mă simţeam atât de tulburată încât eram pe punctul de a vomita. Singurul lucru care m-a salvat a fost privirea sardonică pe care am observato la o soră aflată în apropiere. Aceste tinere prostănace şi îngâmfate, spunea privirea ei, îşi închipuie că pot veni aici, că ştiu totul, dar nu sunt în stare să facă nici cel mai mic lucru. Imediat m-am hotărât să continui oricât de neplăcut ar fi fost. Bandajul trebuia să fie înmuiat, pentru că astfel nu numai copilul ar fi suportat mai uşor durerea, dar şi eu. Am continuat, strângând din dinţi, deşi îmi era rău, şi m-am descurcat încercând să depun cât mai multă bunăvoinţă. Am fost total surprinsă când, la urmă, infirmiera mi-a spus dintr-o dată.

— N-ai făcut deloc treabă rea. Te-a cam întors pe dos la început, nu-i aşa? Am păţit şi eu la fel cândva.

O altă parte a educaţiei mele sanitare consta în a lucra o zi cu infirmiera districtului. Mergeam două dintre noi cu ea să vizitam o serie de căsuţe, toate cu ferestrele ferecate. În unele se simţea un miros puternic de săpun de rufe, în altele diferite miresme. De cum intrai, erai cuprins de dorinţa irezistibilă de a deschide repede o fereastră. Aproape toată lumea avea ceea ce se numea pe scurt „picioare betege”. Eram nedumerită. Infirmiera m-a informat:

— Infecţiile sunt foarte răspândite în lumea asta, unele fiind rezultatul bolilor venerice, altele datorate diferitelor ulceraţii.

Aşa i se spunea bolii, era numele ei generic, şi am înţeles mult mai bine mai târziu, când ajutorul meu zilnic, declara mereu:

— O, ce i s-a întâmplat?

— Mamei iar îi e rău.

— Picioare betege, întotdeauna a avut asta.

Într-o zi, făcându-ne turul am descoperit că unul din pacienţii noştri murise. Infirmiera şi cu mine am pregătit cadavrul pentru înmormântare. O altă experienţă, nu chiar atât de rea ca să te întoarcă pe dos, ca aceea cu copiii opăriţi, dar neaşteptată, dacă n-ai făcut-o niciodată mai înainte.

Când, în îndepărtata Şerbie, un arhiduce fusese asasinat, totul părea un incident foarte departe de noi; nimic ce ne-ar fi putut preocupa. La drept vorbind, în Balcani, oamenii erau mereu asasinaţi. Era desigur imposibil ca această întâmplare să ne atingă şi pe noi cei din Anglia. Nu vorbesc numai în numele meu, ci al tuturor. Repede după acest asasinat au apărut la orizont, în mod cu totul de necrezut, nori aducători de furtună. Zvonuri extraordinare au început să circule, zvonuri despre acel lucru fantastic, despre Război. Dar, evident, astea erau răspândite doar de ziare. Nici o naţiune civilizată nu s-ar fi apucat de război. Nu mai fuseseră războaie de ani de zile şi probabil că nici nu aveau să mai fie.

Nu, oamenii obişnuiţi, în afară de câţiva miniştri mai importanţi şi de cercurile interioare de la Foreign Office, nu puteau gândi în nici un chip că ar fi putut fi un război. Toate nu erau decât zvonuri, vorbe de oameni care născoceau, spunând că într-adevăr era „foarte serios”, simple discursuri de politicieni. Şi dintr-o dată, iată că într-o dimineaţă s-a întâmplat totuşi.

Anglia se afla, în stare de război.

PARTEA A V-A

Război

I

Anglia era în război. Începuse.

Cu greu aş putea să exprim diferenţa între sentimentele mele de atunci şi cele de acum. Azi am putea fi îngroziţi, necăjiţi, îndureraţi, dar nu uimiţi dacă ar începe un război, pentru că suntem toţi conştienţi că războiul vine, că există, că au existat războaie în trecut şi în fiecare clipă poate izbucni unul nou. Dar în 1914 nu mai fusese război. – de când? De cincizeci de ani, sau mai mult? Într-adevăr, avusesem „Marele Război cu Burii” şi încăierări la frontiera de nord-vest, dar acelea nu fuseseră războaie care să implice ţara, ci doar un fel de mari manevre ale armatei pentru menţinerea puterii în locuri îndepărtate. Acum situaţia era alta, ne aflam în război cu Germania.

Am primit o telegramă de la Archie. „Vino Sallsbury dacă poţi. Vreau să te văd”. Cei din aviaţie aveau să fie mobilizaţi printre primii. „Trebuie să mergem”, i-am spus mamei. „Trebuie.” Fără prea multă zarvă am pornit-o spre gară. Aveam puţin bani disponibili şi nici o posibilitate de a obţine bani în oraş. Băncile fuseseră închise şi plăţile suspendate. Ne-am suit în tren. De câte ori apăreau controlori, îmi amintesc că refuzau să ia o hârtie de cinci lire, căci mama avea întotdeauna la ea trei-patru hârtii de cinci lire. De-a lungul drumului nostru prin sudul Angliei nenumăraţi controlori ne tot notau numele şi adresa. Trenurile aveau întârziere şi eram obligate să schimbăm în diferite staţii, dar până în cele din urmă am ajuns în acea seară la Salisbury. Ne-am dus la County Hotel. La jumătate de oră după sosirea noastră a apărut şi Archie. Am rămas puţin împreună, nu a avut nici măcar timp să ia masa cu noi. N-am stat mai mult de jumătate de oră. Apoi şi-a luat rămas bun şi a plecat.

Era sigur, ca de altfel toţi camarazii lui, că va fi ucis şi că nu mă va mai vedea niciodată. Îşi păstra calmul şi veselia ca întotdeauna, dar toţi băieţii din acele prime corpuri de aviatori erau de părere că un război însemna sfârşitul rapid, cel puţin a primului grup dintre ei. Aviaţia germană fiind cunoscută ca foarte puternică.

Nu eram la fel de informată ca ei, dar eram la fel de sigură că nu aveam să-l mai văd niciodată, deşi încercam şi eu să fiu la fel de veselă ca şi el şi plină de încredere. Îmi amintesc că în acea noapte m-am culcat plângând şi am plâns, şi am plâns, de credeam că nu o să mă mai opresc, iar apoi, dintr-o dată, am căzut extenuată într-un somn adânc, din care nu m-am trezit decât târziu în dimineaţa următoare.

Ne-am întors acasă, dând din nou, de nenumărate ori, numele şi adresa noastră controlorilor. Trei zile mai târziu am primit prima carte poştală de război din Franţa. Erau cărţi poştale cu fraze tipărite pe care cel care le trimitea trebuia să le lase sau să le şteargă, după cum era cazul, că SUNT BINE, SUNT ÎN SPITAL şi aşa mai departe. Cu toate informaţiile reduse pe care le cuprindea, am considerat cartea poştală a fi de bun augur.

M-am dus în grabă la detaşamentul meu din cadrul VAD57 pentru a vedea care era situaţia. Am pregătit o mulţime de bandaje, le-am rulat, ca şi pansamentele pentru spitale. Unele dintre lucrurile pe care le făceam erau folositoare, cele mai multe dintre ele însă nu aveau nici un folos, dar în felul acesta ne treceam timpul şi curând, groaznic de curând, au şi început să sosească primii răniţi. Se iniţiase o acţiune pentru a servi o gustare soldaţilor la sosirea în gară. Aceasta, trebuie să spun, a fost una dintre cele mai proaste idei pe care le-a putut avea vreodată un comandant. Toţi fuseseră hrăniţi din belşug în drumul lor de la Southampton până aici, iar când soseau la Torquay lucrul principal care trebuia făcut era să fie coborâţi din tren şi duşi cu largile şi ambulanţele la spital.