Agatha Christie

După Ottawa ne-am dus la Lake Louise, Rockies şi Banff. Când mă întreba cineva care era locul cel mai frumos pe care l-am văzut, multă vreme răspundeam că Lake Louise: un lac lung şi albastru, cu munţi pitici de fiecare parte, toţi de cea mai minunată formă, formând un cerc cu munţi pe crestele cărora era zăpadă. La Banff am avut foarte mult noroc. Nevrita mea încă mă supăra, producându-mi multă suferinţă şi m-am hotărât să încerc băile fierbinţi de sulf, despre care mulţi spuneau că ar putea să-mi facă bine. În fiecare dimineaţa mă bălăceam în apele acelea. Era un fel de bazin, iar dacă te duceai la unul din capete dădeai peste apa caldă ţâşnind direct din izvor mirosind puternic a sulf. Lăsam să-mi curgă pe spate, pe gât şi pe umeri. Spre marea mea bucurie după patru zile am scăpat pentru totdeauna de nevrită. A nu mai simţi nici o durere, era pentru mine o plăcere de neînchipuit în zilele acelea.

Iată-ne apoi la Montreal. Aici drumurile noastre urmau să se despartă, Archie pleca împreună cu Belcher să inspecteze crescătoriile de vulpi argintii, iar eu luam trenul spre sud, spre New York. În momentul acela banii mei se topiseră cu toţii.

La New York mă aştepta mătuşa Cassie – drăguţa de ea. A fost atât de bună cu mine. atât de drăgăstoasă. Am locuit la ea, în apartamentul pe care-l avea pe Riverside Drive. Trebuie să fi avut un număr bunişor de ani, pe atunci; vreo optzeci, cred. M-a dus la sora ei, doamna Pierpont Morgan şi am întâlnit acolo şi pe unii dintre tinerii din familia Morgan. M-a dus de asemenea la restaurante splendide, unde mi-a oferit o mâncare delicioasă. Mi-a vorbit mult despre tata şi despre zilele tinereţii lui la New York. Am petrecut un timp încântător cu ea. La sfârşitul şederii melc, mătuşa Cassie m-a întrebat cum aş vrea să petrec ultima zi în aşa fel încât să aibă un aspect sărbătoresc. I-am spus că ceea ce doream foarte mult era să mă duc să iau masa într-un restaurant cu autoservire. Era un lucru necunoscut în Anglia, dar despre care citisem la New York şi ardeam de dorinţa să iau o masă într-un asemenea local. Mătuşa mea a considerat aceasta ca pe cea mai uluitoare dorinţă. Nu-şi putea închipui că cineva ar vrea să meargă într-un restaurant cu autoservire, dar, fiind plină de bunăvoinţă faţă de mine, m-a dus. Mi-a spus că era şi ea pentru prima dată într-un asemenea restaurant. Am luat tava şi m-am servit cu tot felul de lucruri, considerând asta ca o experienţă nouă din cele mai amuzante.

Sosi şi ziua când Archie şi cu Belcher trebuiau să apară la New York. Eram bucuroasă că se întorceau căci, cu toată drăgălăşenia mătuşii Cassie, mă simţeam ca o pasăre într-o colivie de aur. Mătuşa mea nici nu ar fi visat să mă lase să umblu singură. Mă simţeam atât de stingherită după libertatea mea de a mă mişca oriunde la Londra încât începusem să mă neliniştesc.

— Dar de ce, tanti, să nu umblu singură?

— Pentru că niciodată nu ştii ce s-ar putea întâmpla unei persoane tinere şi drăguţe ca tine, care nu cunoaşte New York-ul.

Am asigurat-o că m-aş fi descurcat foarte bine, dar ea stăruia să mă trimită cu automobilul şi cu şoferul ei. sau să meargă ea cu mine. Uneori mă simţeam gata să trag chiulul pentru câteva ore, dar ştiam că s-ar fi neliniştit atât de mult încât m-am abţinut. Începusem să aştept cu nerăbdare să mă văd din nou la Londra, totuşi, şi să fiu în stare să ies pe uşă oricând aş fi avut chef

Archie şi Belcher au stat o noapte la New York, iar a doua zi ne-am îmbarcat pe vasul Berengaria pentru călătoria noastră înapoi în Anglia. Nu pot spune că-mi plăcea să mă văd din nou pe mare, dar de data asta nu mi-a fost chiar aşa de rău. Vremea rea a început într-un moment foarte prost. Participam la un turneu de bridge unde Belcher insistase să-i fiu parteneră, deşi nu voiam pentru că Belcher era un foarte bun jucător de bridge şi nu-i plăcea să piardă. Oricum, în curând, urma să scăpăm de el, aşa că ne-am înscris amândoi în concurs, unde, în mod neaşteptat, am ajuns până în finală. Chiar în ziua aceea, vântul a început să se înteţească şi vasul nostru să se clatine. Nici nu îndrăzneam să mă gândesc că mi-ar fi rău şi puteam doar să sper că nu mă voi face de râs la masa de joc. Cărţile se împărţiseră la ceea ce părea a fi ultima mână, când, brusc, Belcher trânteşte cărţile pe masă cu un strigăt.

— N-are nici un sens să mai joc, spuse el. Nici un sens.

Se încrunta furios şi, pentru un moment, m-am gândit că o să întoarcă mâna de cărţi pe faţă şi o să le facă adversarilor noştri cadou victoria. Se părea, totuşi, că luasem toţi aşii şi popii din pachet. Am jucat dur, dar cu asemenea cărţi nu puteam pierde. Printre puseurile de rău de mare, am decartat greşit, uitând care este atu-ul, am făcut toate prostiile posibile, dar nu aveam cum să pierd. Am fost triumfători. M-am retras în cabina mea ca să sufăr în mod mizerabil până acostăm în Anglia.

Adaug, ca un post-scriptum la aventurile anului, că nu ne-am ţinut făgăduiala de a nu mai vorbi niciodată cu Belcher. Sunt sigură că oricine va citi aceste pagini va înţelege că furiile care te cuprind când eşti constrâns să ai de-a face cu cineva sub tensiune, dispar când această stare a încetat. Spre marea noastră surprindere ne-am dat seama că de fapt ne plăcea Belcher şi ne simţeam bine în tovărăşia lui. De multe ori luam masa împreună şi rememoram într-o perfectă atmosferă de amiciţie diferitele întâmplări din turul nostru în jurul lumii, spunându-i uneori:

— Te-ai comportat, într-adevăr, oribil.

— Nu tăgăduiesc, nu tăgăduiesc, spunea el. Ştiţi, aşa sunt eu, şi făcea un semn cu mâna. Toţi trăgeau de mine din toate părţile. Nu mă refer la voi doi. Voi nu m-aţi necăjit; sau poate că doar Archie, care a putut fi atât de nătăfleţ încât să se îmbolnăvească. Cele două săptămâni când a trebuit să mă descurc fără el am fost cu totul pierdut. Nu poţi să-ţi faci ceva la nas şi la sinusuri? La ce bun să treci prin viaţă cu un asemenea sinus. Eu n-aş răbda aşa ceva.

Belcher s-a întors din călătoria în jurul lumii, în mod cu totul neaşteptat, gata să se însoare. O fată drăguţă, fiica unuia dintre funcţionarii superiori din Australia, lucrase cu el ca secretară. Belcher avea cel puţin cincizeci de ani, iar ea vreo optsprezece-nouăsprezece ani. În orice caz ne-a anunţat pe negândite:

— Am o ştire pentru voi. Mă însor cu Gladys.

Şi cu Gladys s-a însurat. A sosit şi ea curând după întoarcerea noastră. Oricât de ciudat s-ar părea, a fost o căsătorie fericită, câţiva ani cel puţin. Gladys avea o fire bună, îi plăcea să locuiască în Anglia şi-l conducea pe iritabilul Belcher foarte bine. Cred că după vreo opt sau zece ani am aflat că erau în divorţ.

— A găsit un alt tip care-i place mai mult, ne-a anunţat Blecher. N-aş putea spune că sunt supărat. Sunt irascibil şi prea vârstnic pentru ea. Am rămas buni prieteni, îi aranjez să primească o pensie frumuşică. E o fată bună.

Într-una din primele ocazii când am luat masa împreună, după întoarcere, i-am spus lui Belcher:

— Ştii că-mi datorezi încă două lire optsprezece şilingi şi cinci peni pentru nişte şosete albe?

— Vai, vai, zise el. Într-adevăr? Aştepţi să-i capeţi înapoi?

— Nu, n-aştept, i-am răspuns.

— Foarte bine faci, nici nu o să-i capeţi.

Şi am râs amândoi.

POZE

Mama mea la puţină vreme după Primul Război Mondial la locuinţa ei din Torquay.

Ashfield.

Fratele meu Monty în căruţa mea, Truelove, cu o capră. Împreună cu tata şi câinele meu Tooy

^JS

: %*&„L”cL, Fotografie din copilărie. Căţelul lui Monty, Scoţie, pictat de N. H. J. Baird. Lecţia de dans la Torquay; eu sunt cea din mijloc… • • • ’• • La Paris în 1906. l ţ

A i ‘4 i ‘l î*

La o petrecere dată pentru Godwood. Cu soţul meu, Archie, după numirea lui din 1919. Baie la Banff: Bates, Belcher, Archie şi eu. Archie şi cu mine cu plutele de surf în Honolulu. Împreună cu Rosalind. Madge şi Jimmy Watts în salonul de la Abney. Casa noastră din Bagdad. Micul dejun la Bagdad. Împreună cu şeicul Abdullah la Nimrud în 1951, nrivind o tavă cu fildeş.

Săpături la Nimrud. Max este în prim plan. Max împreună cu căţelul meu James, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. La Old Bailey – cadru din „Martorul acuzării”. Greenway Rosalind şi cu Matthew la Pwllywrach, în 1947

Eu împreună cu Matthew.

II

Viaţa este într-adevăr asemenea unei nave – sau mai degrabă ca interiorul unei nave. Are compartimente etanşe. Ieşi dintr-unul, sigilezi şi zăvoreşti uşile, şi te afli în altul. Viaţa mea din ziua în care am părăsit Southampton până în ziua în care ne-am întors în Anglia a fost un asemenea compartiment. De atunci toate călătoriile mi s-au părut aşa. Păşeşti dintr-o viaţă în alta. Deşi eşti tot tu, eşti în acelaşi timp şi o persoană diferită. Această nouă persoană nu mai este prinsă în sutele de mreje şi filamente care s-o închidă ca într-un cocon în viaţa casnică de zi cu zi: scrisori de scris, note de plată care trebuie lichidate, diferitele munci gospodăreşti, prieteni de văzut, fotografii de developat, de reparat haine, de împăcat personalul de serviciu şi doicile, de discutat cu furnizorii şi cu cei de la spălătorie. Călătoria are trăsăturile unui vis. Este ceva în afara normalului şi totuşi faci parte din ea. Este populată cu personaje pe care nu le-ai mai văzut niciodată şi nici nu le vei mai întâlni. Îţi mai aduce din când în când un dor de-acasă, sentimente de însingurare, alteori mai tânjeşti să vezi pe cineva care îţi este drag: Rosalind, mama, Madge. Dar eşti ca şi vikingii sau ca navigatorii elisabetani care au pornit în lumea aventurilor şi nu mai ştiu de cămin, decât când se întorc.

A fost palpitant să plecăm, a fost minunat să ne întoarcem. Rosalind ne-a tratat – şi fără îndoială că meritam asta – ca pe nişte străini cu care nu era deprinsă. Aruncându-ne o privire rece a întrebat: „Unde este tanti Punkie?” Sora mea s-a răzbunat şi ea pe mine, învăţându-mă ce avea voie Rosalind să mănânce, ce trebuia să poarte, cum trebuia să fie crescută şi aşa mai departe.

După primele bucurii ale regăsirii, au început să apară neplăcerile. Jessie Swannell şi-a întrerupt activitatea, neputând să se înţeleagă cu mama. În locul ei a fost adusă o bonă mai în vârstă căreia îi spuneam între noi Cuckoo. Cred că şi-a căpătat acest nume datorită faptului că atunci când a avut loc schimbarea şi Jessie Swannell a plecat, plângând amar, noua bonă, încercând să se facă plăcută copilului pe care-l avea în sarcină, deschidea şi închidea uşa camerei strigând veselă „Cuckoo”. Rosalind a fost prost impresionată de aceasta şi de câte ori o auzea plângea. Dar totuşi a îndrăgit-o foarte mult mai apoi. Cuckoo era o zăpăcită şi o nepricepută, dar plină de dragoste şi de bunătate. Pierdea totul, spărgea toate alea şi făcea remarci pline de prostie de rămâneai uimit. Rosalindei îi plăcea şi avea ea grijă de Cuckoo şi se ocupa de treburile ei.

Auzeam din camera Rosalindei:

— Vai, vai, unde am pus oare peria de cap a mititicăi? Unde să fie? Poate în coşul de haine?

— Ţi-o găsesc eu, Nannie, răsuna vocea Rosalindei. Uite-o aici, în pat.

— Vai de mine, vai de mine, cum de am putut să o pun acolo, mă întreb?

Rosalind îi găsea lucrurile pe care le zăpăcea, făcea ordine în locul ei, ba chiar o învăţa din cărucior, când era la plimbare, pe unde să meargă şi cum.

— Nu traversa acum Nannie. Uite că vine un autobuz… Ai apucat pe o stradă greşită… Ai spus că mergem la magazinul cu lână, nu e ăsta drumul.

Indicaţiile pe care i le dădea erau întrerupte de Cuckoo cu:

— Vai de mine şi de mine, cum oare… La ce m-am gândit ca să fac aşa? etc.

Singurii care am găsit-o pe Cuckoo greu de suportat eram Archie şi cu mine. Vorbea fără întrerupere. Lucrul cel mai bun era să-ţi astupi urechile şi să nu o asculţi, dar uneori, înnebunit, o întrerupeai. Mergând cu taxiul la gara Paddington, Cuckoo debita în continuu observaţii după observaţii:

— Ia te uită, micuţa mea. Uită-te pe fereastră acum. Vezi clădirea aceea mare? Acolo e Selfridges. E un loc frumos Selfridges. Acolo poţi cumpăra orice.

— E Harrods, doică, spuneam eu cu un ton tăios.

— Vai de mine şi de mine, aşa-i! Harrods a fost tot timpul, nu-i aşa? Ei bine, e nostim, căci doar ştim magazinul Harrods foarte bine, nu-i aşa drăguţa mea mică?

— Ştiam că e Harrods, răspundea Rosalind.

Mă gândesc acum că poate inepţia şi ineficacitatea lui Cuckoo au făcut ca Rosalind să fie un copil eficient. Era nevoită. Era necesar ca cineva să ţină câtuşi de puţin camera în ordine.

III

Întoarcerea acasă ar fi trebuit să fie prilej de vesele reuniuni, dar realitatea şi-a scos în curând capul cel hidos. Nu aveam nici un ban. Postul lui Archie de la domnul Goldstein rămăsese de domeniul trecutului, un alt tânăr era acum instalat în locul lui. Continuam să am rezerva de bani de la bunicul, aşa că puteam conta pe o sută de lire pe an. Dar lui Archie nu-i plăcea ideea de a se atinge de capitalul meu. Trebuia să-şi găsească o slujbă şi chiar numaidecât, mai ales că aveam de plătit chiria, salariul lui Cuckoo, notele de plată săptămânale pentru hrană. Nu era deloc uşor să găseşti o slujbă. De fapt era şi mai greu decât imediat după război. Din fericire, amintirile mele din vremea aceea de criză s-au şters acum. Ştiu că a fost o vreme grea şi nefericită, pentru că Archie era nefericit, iar el făcea parte dintre acei oameni cărora nefericirea nu li se potrivea. O ştia şi el. Îmi aduc aminte că mă prevenise la începutul căsătoriei noastre: „Să ţii minte că dacă lucrurile nu merg bine, nu e pentru mine. Nu sunt bun nici la boală, nu-mi plac oamenii bolnavi şi nu pot suferi să văd oameni nefericiţi şi necăjiţi.”

Ni se oferise o şansă la care nu am vrut să renunţăm şi ne-am asumat riscurile cu bună ştiinţă. Tot ceea ce ne rămânea de făcut acum era să acceptăm că plăcerile se terminaseră şi că trebuia să plătim pentru ele îndurând privaţiuni şi necazuri. Mă simţeam foarte vinovată că nu-i puteam fi de nici un ajutor lui Archie. Vom face faţă acestei situaţii împreună, îmi spusesem eu. Trebuia să mă deprind cu gândul chiar de la început că Archie avea să fie nervos în fiecare zi, tăcut, morocănos, cufundat în melancolic. Dacă încercam să fiu veselă mi se spunea că nu-mi dau seama de gravitatea situaţiei. Dacă eram mohorâtă mi se atrăgea atenţia că nu servea la nimic sa fiu aşa. „Ştiai la ce să te aştepţi.” De fapt, nimic din ce făceam nu părea să fie bine. În cele din urmă Archie mi-a spus cu hotărâre:

— Uite ce, după părerea mea singurul lucru bun pe care ai putea să-l faci este să pleci.

— Unde să plec?

— Nu ştiu. Du-te la Punkie; va fi bucuroasă să te aibă pe tine şi pe Rosalind. Sau du-te acasă, la maică-ta.

— Dar Archie, vreau să fiu cu tine. Să împărţim necazurile amândoi. Nu pot face nimic?

Azi, aş fi spus, cred, ca trebuia să-mi caut o slujbă, dar era un lucru la care nimeni n-ar fi putut să se gândească în 1923. În timpul războiului fuseseră WAAF, WRAF şi WAAC sau tot felul de slujbe în fabricile de muniţii ori în spitale. Dar erau slujbe temporare. Nu existau slujbe pentru femei în birouri sau ministere. Magazinele aveau personalul complet. Am refuzat cu încăpăţânare să plec. Puteam cel puţin să gătesc şi să fac curăţenie. Nu aveam femeie de serviciu. Nu stăteam în calea lui Archie, ceea ce părea să fie singura atitudine de vreun folos pentru el.

Bătea toate birourile din City şi se întâlnea cu o mulţime de oameni care ar fi putut să-i dea vreo slujbă. În cele din urmă a obţinut una. Nu era o slujbă care să-i fi plăcut într-adevăr. Era uşor nesigur în privinţa firmei care l-a angajat. Era, zicea el, o firmă de escroci. Respectau de ochii lumii legile, dar nu poţi şti niciodată ce se întâmplă cu adevărat. „Lucrul cel mai important”, a spus Archie, „este că trebuie să am grijă să nu-mi dea vreo responsabilitate”. În orice caz avea o slujbă şi aducea nişte bani. Ba chiar unele experienţe pe care le făcea îl şi amuzau.

Am încercat să mă apuc de scris, căci mi-am dat seama că era singurul lucru pe care-l puteam face ca să mai aduc şi eu ceva bani în casă. Încă nu mă gândeam la scris ca la o profesiune. Nuvelele publicate în „The Sketch” m-au încurajat, aducându-mi imediat un venit. Dar poveştile, acelea fuseseră cumpărate, plătite şi banii de mult cheltuiţi. M-am apucat de scris o nouă carte.

Când am luat masa cu Belcher la el, la Mill House în Dorney, înainte de-a pleca în călătorie, mă îndemnase să scriu o carte poliţistă despre casa lui. „The Mistery of the Mill House (Misterul de la Mill House)”, a spus el. „Un titlu pe cinste, nu găseşti?”

I-am spus da, cred că „Misterul de la Mill House” sau „Crima de la Mill House” ar fi un titlu foarte bun, aveam să reflectez. Când am pornit în călătoria noastră, adesea se referea la acest subiect.

— Dar, ia aminte, spunea el. Dacă scrii această carte, trebuie să fiu şi eu unul dintre personaje.

— Nu cred că aş putea, i-am răspuns eu. Nu sunt în stare să folosesc oameni reali, trebuie să-i imaginez.

— Prostii, a replicat Belcher. Nu are importanţă dacă nu mă prinzi întocmai. Întotdeauna am dorit să fiu într-un roman poliţist.

Din când în când mă întreba:

— Ai început să scrii cartea aceea. Sunt şi eu în ea?

La un moment dat, când eram exasperaţi de el. i-am spus:

— Da, eşti victima.

— Ce, vrei să spui că cu sunt cel care e asasinat?

— Da, i-am răspuns cu oarecare plăcere.

— Nu vreau să fiu victima. Vreau mai bine să fiu ucigaşul. Nu vreau să fiu victima.

— De ce doreşti să fii ucigaşul?

— Pentru că ucigaşul este întotdeauna personajul cel mai interesant din carte. Aşa că trebuie să mă faci ucigaşul, Agatha. Înţelegi?

— Da, înţeleg. Vrei să fii ucigaşul, i-am răspuns, căutând să mă stăpânesc.

Până la urmă, într-un moment de, slăbiciune, i-am promis că va fi ucigaşul.

Schiţasem intriga cărţii pe când ne aflam în Africa de Sud. Mă hotărâsem să fie mai degrabă o carte senzaţională, o carte de aventuri, decât una poliţistă, aducând cât mai mult peisajul din Africa de Sud. Când am ajuns acolo domnea o atmosferă revoluţionară şi mi-am notat câteva întâmplări. Îmi imaginam eroina ca pe o tânără veselă, aventuroasă, o orfană, care pornise în căutare de întâmplări extraordinare. Am scris câteva capitole de încercare şi găseam foarte dificil să-mi conturez personajul bazat pe Belcher. Nu puteam scrie în mod obiectiv despre el şi nu izbuteam să-l fac să apară decât ca o fantoşă. Dintr-o dată, mi-a venit o idee. Cartea trebuia scrisă la persoana I, alternativ, de către eroină, Ann, şi de nemernicul Belcher.

— Nu cred că-i va place să fie nemernicul, i-am spus lui Archie.

— Dă-i un titlu, sugeră Archie. Aşa o să-i placă.

Aşa că l-am botezat Sir Eustache Pedler şi simţeam că dacă-l pun pe Sir Eustache Pedler să-şi scrie singur textul, personajul va deveni viu. Evident nu era Belcher, dar folosea expresiile lui şi povestea unele din întâmplările lui Belcher. Şi el era un emerit maestru al blufului, dar dincolo de aceasta se putea întrezări în el un personaj lipsit de scrupule şi neinteresant. Dar curând l-am uitat pe Beleher şi l-am lăsat pe Sir Eustache Pedler singur să mânuiască pana. Cred că este singura dată când am pus o persoană reală într-o carte şi mă tem că nu am reuşit. Belcher nu a prins viaţă, dar cineva numit Sir Eustace Pedler a prins. În curând am descoperit că era destul de amuzant să scrii cartea. Speram că Bodley Head o va accepta.

Handicapul meu principal în scrierea acestei cărţi era Cuckoo. Bineînţeles, nici ea, conform obiceiului doicilor de atunci, nu făcea nimic în casă, nu gătea, nu spăla. Ea era doica unui copil şi curăţa doar camera copilului, îi spăla lucruşoarele şi cam atât. Desigur nu se aştepta de la ea nimic altceva şi îmi aranjasem ziua destul de bine. Archie venea acasă numai seara, iar prânzul pentru Cuckoo şi Rosalind, era simplu şi uşor de preparat. Astfel dimineaţa şi după-masa aveam timp trei, patru ore de lucru. Cuckoo şi Rosalind erau atunci la plimbare în parc sau pe la unele cumpărături. Dar existau, bineînţeles, şi zile ploioase, când rămâneau acasă şi deşi se stabilise că „mama lucrează”, Cuckoo nu putea fi prea uşor abătută de la ale ei. Stătea lângă uşa camerei unde lucram, şi debita un monolog, adresat ostentativ Rosalindei.

— Şi acum, drăguţa mea mititică, nu trebuie să facem nici un zgomot, nu-i aşa, căci mămica lucrează. Nu trebuie să o deranjăm pe mămica, atunci când lucrează, nu? Deşi aş vrea să o întreb dacă să trimit la spălătorie rochiţa aceea a ta. Cred că ştii că eu n-aş putea s-o spăl prea bine. Ei bine, trebuie să ne amintim să o întrebăm la vremea ceaiului, nu-i aşa, mititica mea? Adică vreau să spun că nu trebuie sa intrăm acum în cameră şi să o întrebăm, nu-i aşa că nu trebuie? Nu i-ar plăcea aşa ceva, crezi că i-ar plăcea? Aş vrea s-o mai întreb şi despre cărucior, ştii, s-a mai pierdut un şurub ieri. Ei, poate să încercăm să batem uşurel în uşă. Tu ce crezi drăguţa mea?

De obicei, Rosalind dădea un răspuns scurt care nu avea nici o legătură cu cele spuse de doică şi astfel eram din nou convinsă că ca nu o asculta niciodată pe Cuckoo, când vorbea.

— Blue Teddy o să ia masa acum, declara ea.

Rosalind primise păpuşi, o casă de păpuşi şi diferite alte jucării, dar cel mai mult îi plăceau animalele. Avea un ursuleţ din mătase, Blue Teddy şi un altul căruia îi spunea Red Teddy şi acestora li s-a adăugat mai târziu unul mai mare, mov spălăcit, numit Ursul Edward. Dintre aceştia trei, Rosalind îi iubea cu cea mai mare pasiune pe Blue Teddy. Era un ursuleţ făcut din jerseu de mătase, flexibil, cu ochi negri prinşi pe chipul lui plat. O întovărăşea pretutindeni şi trebuia să-i spun poveşti despre el în fiecare seară. Poveştile erau atât despre Blue Teddy cât şi despre Red Teddy. Blue Teddy era bun, iar Red Teddy foarte rău. Red Teddy făcea tot felul de năzdrăvănii. Punea, de exemplu, clei pe scaunul profesoarei, ca atunci când se aşeza să nu se mai poată ridica; într-o zi a pus o broască în buzunarul profesoarei şi când a dat peste ea a ţipat şi a cuprins-o o criză de isteric. Aceste poveşti erau foarte bine primite şi adesea trebuia să le repet. Blue Teddy era pedant, era primul în clasa lui şi nu făcea niciodată nici o poznă. În fiecare zi, când băieţii plecau la şcoală, Red Teddy îi promitea mamei că avea să fie bun în acea zi şi cuminte. La întoarcerea lor, mama îi întreba:

— Ai fost un băieţel cuminte, Blue Teddy?

— Da, mama, foarte cuminte.

— Bine, băieţelul meu drag. Dar tu, ai fost cuminte.

— Red Teddy?

— Nu, mămico, am fost foarte obraznic.

Într-o zi, Red Teddy s-a bătut cu nişte băieţi răi şi a venit acasă cu un ochi vânăt. I s-a pus o bucată de muşchi pe ochi şi a fost trimis la culcare. Mai târziu, Red Teddy şi-a înrăutăţit şi mai mult reputaţia, mâncând bucata de muşchi care îi fusese pusă pe ochi. Era foarte plăcut să-i povesteşti Rosalindei; chicotea, râdea şi agrea toate amănuntele.

— Da, micuţa mea dragă, spunea Cuckoo mai departe, nedând nici un semn că ar vrea s-o ajute pe Rosalind să-i servească masa lui Blue Teddy. Înainte de a pleca poate că ar fi bine să o întrebăm totuşi pe mămica, dacă nu o deranjăm, pentru că, vezi, aş vrea să ştiu ce fac în privinţa căruciorului.

În asemenea momente, înnebunită, mă sculam de la masa de lucru, toate ideile despre Ann în pericol de moarte în pădurile din Rhodesia zburându-mi din cap şi deschideam uşa izbind-o de perete…

— Ce este, ce vrei?

— O, îmi pare atât de rău, doamnă, îmi parc foarte rău. N-am vrut să vă deranjez.

— Ei, bine, m-ai deranjat. Ce este?

— O, dar nu am bătut la uşă, n-am făcut nimic.

— Ai vorbit în fata uşii, i-am spus, şi aud fiecare cuvânt pe care-l rosteşti. Ce s-a întâmplat cu căruciorul?

— Ei, bine, doamnă, cred că ar trebui într-adevăr să cumpărăm un cărucior nou. Ştiţi, îmi este chiar ruşine să mă duc în parc şi să văd toate cărucioarele frumoase pe care le au celelalte fetiţe. O, ştiţi, cred că şi domnişoara Rosalind trebuie să aibă unul bun ca toată lumea.

Între mine şi doică era o luptă continuă cu privire la căruciorul Rosalindei. I-l cumpărasem de ocazie. Era un cărucior foarte bun, rezistent, confortabil; nu se putea spune că ar fi fost elegant. Exista o modă şi la cărucioare; am aflat mai apoi că în fiecare an sau la doi ani, fabricanţii scot alte modele, având o linie diferită, cum se întâmplă cu automobilele în zilele noastre, Jessie Swannell nu s-a plâns, dar Jessie venea din Nigeria şi este foarte posibil ca acolo oamenii să nu dorească aşa de mult să aibă cărucioare ca vecinii lor.