Agatha Christie

Mi-am dat seama atunci că, într-adevăr, Cuckoo era o membră a acelei confrerii de bone care se întâlnesc în Kensington Gardens cu copiii pe care-i aveau în grijă, se instalau pe bănci şi începeau să-şi compare condiţiile lor şi inteligenţa şi frumuseţea copiilor pe care-i aduceau. Bebe-ul trebuia să fie bine îmbrăcat, după ultima modă pentru copii, în acel moment, căci, de nu, doica se făcea de ruşine. Asta era în perfectă ordine, îmbrăcămintea Rosalindei era acceptată ca fiind adecvată. Salopetele şi rochiţele pe care i le-am făcut în Canada erau ultimul strigăt în materie de modă pentru copii. Cocoşii, găinile şi ghivecele cu flori pe fond întunecat umpleau lumea de admiraţie şi invidie. Dar când era vorba de cărucioare, cel al bietei Cuckoo era în mod regretabil sub standardul respectiv. Şi întotdeauna nu pierdea ocazia să-mi spună când venea cineva cu un cărucior nou. „Oricare doică ar fi mândră de un asemenea cărucior.” Totuşi eram de neînduplecat. Stăteam foarte prost cu banii şi nu aveam de gând să cumpăr un cărucior fantezist pe care să dau mulţi bani numai pentru a satisface vanitatea lui Cuckoo.

— Nici nu cred că acest cărucior e rezistent, spunea Cuckoo, făcând o ultimă încercare. Întotdeauna cad şuruburi.

— Se întâmplă pentru că nu le înşurubezi înainte de a pleca. În orice caz nu am de gând să cumpăr un cărucior nou.

Şi am intrat înapoi în camera mea, trântind uşa.

— Vai de mine şi de mine, a zis Cuckoo. Mămica nu pare deloc mulţumită, nu-i aşa? Ei bine, biata mea mititică, cred că n-o să avem un cărucior nou, nu-i aşa?

— Blue Teddy vrea să mănânce, vino Nanny.

IV

În cele din urmă, cu chiu cu vai, „Misterul de la Mill House” s-a terminat, cu toate dificultăţile create de discursurile nelipsite ale lui Cuckoo din faţa uşii. Biata Cuckoo! Curând după aceea a fost internată într-un spital, unde i s-a făcut o operaţie de cancer la sân. Era cu mult mai în vârstă decât spusese ea şi nu se mai punea chestiunea să se întoarcă să lucreze ca bonă. Cred că s-a dus să locuiască cu o soră a ei.

Am hotărât ca următoarea bonă să nu mai fie aleasă de la biroul doamnei Boucher, sau de la vreo altă agenţie de această categorie. Ceea ce-mi trebuia mie era un ajutor şi aşa am şi dat anunţul.

Din momentul în care a intrat Site în familia noastră se părea că norocul şi-a întors faţa spre noi. Am stat de vorbă cu Site în Devonshire. Era o fată înaltă, robustă, cu un piept mare, cu şolduri late, o faţă împurpurată şi un pâr închis. Avea o voce de contraalto, adâncă, cu un accent distins, încât ţi se părea ea interpretează un rol pe scenă. Ajutase câţiva ani la creşterea copiilor lucrând în două sau trei instituţii diferite şi dovedea competenţă în materie după felul cum vorbea. Părea că are o fire bună, blândă şi plină de entuziasm. A cerut o leafă mică şi era cu totul dispusă să facă orice, să se ducă oriunde, aşa cum se spune în anunţuri. Site s-a întors cu noi la Londra şi a fost o mângâiere pentru viaţa mea.

Numele ei atunci nu era nicidecum Site, ci se numea domnişoara White, dar după câteva luni la noi domnişoara White a devenit în pronunţarea rapidă a Rosalindei „Swite”. Câtva timp i-am spus „Swite”, dar mai apoi Rosalind a găsit o altă pronunţie şi mai comodă, şi de atunci i-a rămas numele Site. Rosalind ţinea la ea foarte mult şi Site la Rosalind. Îi plăceau copiii mici, dar ştia să-i ţină la respect. Nu suporta nici o nepoliteţe sau neascultare.

Rosalind îşi pierduse acum rolul de controlor şi îndrumător aşa cum era pe vremea lui Cuckoo. Şi-a transferat asupra mea această autoritate, luându-mă în grija ei binevoitoare, găsindu-mi lucrurile pe care le pierdeam, arătându-mi când uitam să pun un timbru pe o scrisoare. Când împlinise cinci ani era mult mai eficientă decât mine şi eu eram perfect conştientă de asta. Dar, pe de altă parte, nu avea deloc imaginaţie. Dacă ne jucam amândouă un joc în care erau două fiinţe, de exemplu, un bărbat ducând câinele la plimbare (bineînţeles că eu eram câinele şi ea bărbatul), venea un moment când câinele trebuia pus în lesă.

— Dar nu avem o lesă, spunea Rosalind, trebuie să schimbăm partea asta.

— Poţi să-ţi închipui că ai o lesă, sugeram eu.

— Cum să-mi închipui că am o lesă în mână, dacă nu am nimic?

— Ei, bine, ia cordonul meu şi închipuie-ţi că e lesa.

— Dar ăsta nu e lesă de câine, e cordon!

Pentru ea lucrurile trebuiau să existe cu adevărat, să fie reale. Niciodată în copilărie nu a citit basme, spre deosebire de mine. „Dar nu sunt adevărate”, protesta ca. „Nu se întâmplă cu adevărat, oamenii ăştia nu există. Povesteşte-mi mai bine despre Red Teddy la picnic.” Curios însă, când avea paisprezece ani adora basmele şi citea cărţile do basme, reluându-le mereu şi mereu.

Site s-a integrat în gospodăria noastră extrem de bine. Cât arăta ea de competentă şi plină de demnitate la început, s-a dovedit că de fapt nu ştia să gătească mai bine decât mine, întotdeauna m-a ajutat doar. În felul nostru de viaţă trebuia să fim una ajutorul celeilalte. Deşi fiecare aveam mâncărurile noastre pe care le preparam bine – eu făceam sufleu de brânză, sos bearnaise şi o prăjitură după o reţetă veche englezească, cu frişcă şi vin, Site era meşteră la tarte cu gem şi la marinat heringi – niciuna din noi nu eram apte să pregătim ceea ce s-ar chema o masă bine echilibrată. A face o friptură cu varză de Bruxelles, cartofi, morcovi şi apoi un pudding era foarte complicat, căci mai ales nu ştiam cât timp le trebuiau la toate acestea ca să fiarbă. Varza de Bruxelles devenea un fel de pastă buretoasă, pe când morcovii rămâneau încă tari. Am învăţat asemenea lucruri doar pe măsură ce trecea timpul.

Ne împărţeam treburile între noi. Într-o dimineaţă aveam eu grijă de Rosalind şi plecam în parc cu căruciorul nostru lipsit de eleganţă, dar practic, în timp ce Site prepara prânzul şi făcea paturile, în dimineaţa următoare, rămâneam eu acasă şi mă ocupam eu de menaj, iar Site pleca în parc. Prima activitate am găsit-o mai obositoare decât pe cea de a doua. Aveai mult de mers până la parc, iar când ajungeai acolo nu puteai fi liniştit o clipă, să stai cu gândurile tale. Trebuia sau să te joci cu Rosalind sau să vorbeşti cu ea ori să ai grijă să se joace cum trebuie cu vreun copil sau să nu-i ia cineva bereta să i-o trântească. În timpul treburilor casnice puteam să fiu total relaxată. Robert Graves mi-a spus cândva că spălatul vaselor era unul din cele mai bune ajutoare pentru activitatea creatoare. Cred că are dreptate. Treburile casnice sunt monotone – îţi oferă o activitate suficientă din punct de vedere fizic, lăsându-ţi mintea liberă, pentru a-ţi ţese gândurile născocirile proprii. Asta nu se aplică evident la gătit. A pregăti o mâncare implică întreaga capacitate creatoare atenţia completă.

Site a reprezentat o uşurare binevenită după Cuckoo. Ea şi cu Rosalind îşi găseau ocupaţii, fie că stăteau în camera Rosalindei, ori că se duceau jos în spaţiul verde sau plecau după târguieli. Nu auzeam nici cel mai mic zgomot.

Mi s-a luat o greutate de pe suflet când am isprăvit de scris „Misterul de la Mill House”. Nu a fost o carte uşor de scris şi mi s-a părut destul de inegală când am terminat-o. Dar asta era. Cei de la Bodley Head au ezitat şi s-au cam codit. Nu era, au subliniat ei, o adevărată carte poliţistă, cum fusese „Crima de pe terenul de golf”. Totuşi au acceptat-o cu bunăvoinţă.

Cam pe atunci am observat o uşoară schimbare în atitudinea lor. Deşi eram o prostănacă neştiutoare, când am prezentat prima carte pentru publicat, am învăţat atunci câteva lucruri. De fapt nu eram chiar aşa de proastă cum păream probabil pentru mulţi. Aflasem multe taine despre scris şi publicat. Ştiam că există o Societate a Scriitorilor şi citisem revista lor. Am înţeles că trebuia să fii extrem de atent când semnezi un contract cu o editură şi, în special, cu anumite edituri. Aflasem despre numeroasele mijloace prin care editorii profitau în mod neloial de autori. Acum, când ştiam toate astea, mi-am făcut şi eu unele planuri.

Cu puţin înainte de a termina „Misterul de la Mill House”, editura Bodley Hcad mi-a prezentat unele propuneri. Au sugerat că ar putea să renunţe la vechiul contract şi să semnez un altul, tot pentru cinci cărţi. Condiţiile noului contract aveau să fie mult mai favorabile. Le-am mulţumit politicos şi le-am spus că mă voi gândi, dar mai apoi am refuzat, fără a le arăta vreun motiv. Consideram că nu trataseră în mod loial o tânără autoare. Profitaseră de ignoranţa şi de nerăbdarea ei de a publica o carte. Nu mă gândeam să mă cert cu ei pentru că mă dovedisem o proastă. Oricine este prost dacă nu ştie măcar câte ceva despre remunerarea muncii lui. Pe de altă parte, cu toată înţelepciunea pe care o dobândisem acum, cum aş fi putut renunţa la posibilitatea de a publica „Misterioasa afacere de la Styles”? N-aş fi putut. Aş fi publicat-o în condiţiile pe care le sugeraseră ei, dar nu aş fi fost de acord să semnez un contract pe timp îndelungat pentru atât de multe cărţi. Dacă te-ai încrezut în oameni şi mai apoi ai fost dezamăgit nu mai poţi avea încredere în ei. Asta ţi-o dictează bunul simţ. Doream să-mi îndeplinesc obligaţiile stabilite de contractul încheiat, dar după aceea aveam desigur să caut un alt editor. M-am gândit de asemenea că îmi trebuia şi un agent literar.

Cam pe atunci am fost solicitată de Oficiul de impozite pe venituri să le dau amănunte privind câştigurile din activitatea mea literară. Am fost surprinsă. Nu am considerat niciodată câştigurile mele din literatură ca venituri. Tot venitul pe care-l aveam era o sută de lire pe an provenite din suma de două mii de lire investite în împrumutul de război. Au spus că despre asta ştiau, dar acum îi interesau câştigurile realizate din publicarea cărţilor mele. Le-am explicat că acestea nu erau venituri regulate anuale – s-a întâmplat să scriu trei cărţi, după cum mai scrisesem nuvele sau poezii înainte. Nu eram o scriitoare. Probabil că nu aveam să scriu toată viaţa mea. Cred că am spus, amintindu-mi de o expresie auzită pe undeva, că acest fel de activitate reprezenta un „câştig ocazional”. Mi-au spus că acum eram într-adevăr o scriitoare confirmată, chiar dacă nu am realizat încă prea mult din scrisul meu. Doreau amănunte. Din nefericire nu le puteam furniza – nu păstrasem nimic din extrasele privind drepturile de autor pe care le primisem (dacă mi-au trimis vreodată, ceea ce nu-mi puteam aminti). Am primit ocazional câte un cec pe care l-am încasat şi cheltuit imediat. Am descurcat lucrurile cât am putut mai bine. Cei de la Veniturile interne păreau în general amuzaţi, dar mi-au sugerat ca pe viitor să ţin socotelile mai cu atenţie. Atunci am hotărât că trebuia să am un agent literar.

Cum nu mă pricepeam la agenţi literari, m-am gândit că ar fi mai bine să mă întorc la recomandarea originală a lui Eden Phillpotts – Hughes Massie. Aşa că m-am dus acolo. Nu mai era Hughes Massie. Se pare că murise, am fost primită de un tânăr, care se bâlbâia uşor, Edmund Cork. Nu era un tip de care să te sperii ca de Hughes Massie şi, de fapt, am putut vorbi cu el cu foarte multă uşurinţă. Părea îngrozit de ignoranţa mea şi era dornic să-mi călăuzească paşii pe viitor. Mi-a vorbit pe larg despre suma exactă a comisionului său, despre posibilitatea drepturilor pentru publicaţii în foileton, despre publicarea în America şi drepturile pentru dramatizări şi o mulţime de alte lucruri fanteziste (sau aşa mi se păreau atunci). A fost o discuţie impresionantă. M-am dat pe mâna lui fără nici o rezervă şi i-am părăsit biroul răsuflând uşurată. Mă simţeam ca şi cum o greutate imensă îmi fusese luată de pe umeri.

Acesta a fost începutul unei prietenii care avea să dureze peste patruzeci de ani.

Apoi s-a întâmplat un lucru aproape de necrezut. „The Evening News” mi-a oferit cinci sute de lire pentru publicarea „Misterului de la Mill House” în foileton. De fapt îi schimbasem titlul, numindu-l „Omul în costum maro”, pentru că titlul celălalt semăna prea mult cu „Crimă pe terenul de golf”. „The Evening News” mi-a propus să schimb din nou titlul – intenţionau să-i spună „Anna cea cutezătoare”. Un titlu atât de prost cum nici nu am mai auzit. Dar n-am scos nici un cuvânt, căci erau dispuşi să-mi plătească cinci sute de lire şi, dacă aş fi putut încerca anumite sentimente în privinţa titlului unei cărţi, nimeni nu avea să-şi bată capul cu titlul unui foileton dintr-un ziar. Mi se părea că picase peste mine norocul cel mai de necrezut. Nici nu-mi venea să cred şi nici lui Archie şi Punkie nu le venea să creadă. Mama, bineînţeles, nu a fost deloc surprinsă, oricare din fiicele ei putea câştiga cu uşurinţă cinci sute de lire pentru un foileton publicat în „The Evening News”; i se părea foarte normal.

Întotdeauna se zice că aşa se întâmplă în viaţă: toate lucrurile rele şi toate bune vin deodată. Eu dădusem lovitura cu „The Evening News”, acum era rândul lui Archie. A primit o scrisoare de la un prieten din Australia, Clive Baillieu, care îi sugerase de mult să intre la firma lui. Archie s-a dus să-l vadă şi i s-a oferit postul după care tânjea de atâţia ani. S-a eliberat imediat şi s-a dus la Clive Baillieu. S-a simţit dintr-o dată cu totul fericit. Acum era angajat de o întreprindere serioasă şi interesantă, unde nu existau afaceri necinstite; era o adevărată, intrare în lumea finanţelor. Eram în al nouălea cer.

Imediat am început să stărui pentru realizarea unui proiect pe care-l nutream de atâta timp şi pe care Archie îl privise până acum cu indiferenţă. Trebuia să găsim o căsuţă la tară, de unde Archie să poată veni repede în fiecare zi în City, iar Rosalind să stea afară, la iarbă verde, în loc să fie cărată până în parc cu căruciorul sau constrânsă să se joace pe bucăţica de peluză dintre blocuri. Dacă puteam găsi o căsuţă ieftină urma să ne mutăm.

Dacă Archie a fost de acord cu planul meu s-a datorat mai ales faptului că acum îl preocupa din ce în ce mai mult golful. Fusese ales de curând membru al clubului de golf Sunningdale. Sfârşiturile noastre de săptămână, când plecam cu trenul şi făceam apoi lungi plimbări pe jos, nu mai erau interesante. El nu se gândea la nimic altceva decât la golf. Juca cu diferiţi prieteni la Sunningdale, iar terenurile mai puţin importante le privea cu dispreţ. Nu putea să aibă nici o plăcere jucând cu o ageamie ca mine, aşa că încetul cu încetul am devenit o figură cunoscută de văduvă din pricina golfului.

— Pot foarte bine să stau la ţară, a declarat Archie. Cred că-mi va place chiar şi desigur va fi splendid pentru Rosalind. Îi place la ţară şi ştiu că şi ţie îţi place. Şi în acest caz nu este de fapt decât un singur loc unde ne-am putea stabili: Sunningdale.

— Sunningdale, am repetat eu cu oarecare consternare, căci nu era deloc un loc la ţară, cum mă gândeam eu. Dar eşti sigur că nu e foarte scump acolo? Ce zici? Acolo locuiesc numai oameni bogaţi.

— Cred că vom putea găsi ceva, a spus Archie plin de optimism.

O zi sau două mai târziu, m-a întrebat cum aveam de gând să-mi cheltuiesc cele cinci sute de lire de la „The Evening News”.

— Sunt o mulţime de bani, am spus, presupun că…

Recunosc că am vorbit cu oarecare resentiment, fără convingere.

— Presupun că ar trebui să-i economisim pentru zile negre.

— O, nu cred că trebuie să ne îngrijorăm prea mult pentru asta acum. Am perspective foarte bune la Baillieu şi tu, după câte se pare, o duci bine cu scrisul.

— Da, am spus, poate că aş putea să cheltuiesc… sau să cheltuiesc o parte. Îmi treceau prin cap gânduri nedesluşite: să-mi fac o rochie nouă de seară, poate să-mi cumpăr nişte pantofi de seară aurii sau argintii, ceva destul de ambiţios, ca într-un basm pentru Rosalind.

Şi în timp ce mă lăsam dusă de asemenea gânduri, am auzit vocea lui Archie:

— De ce nu cumperi un automobil? m-a întrebat el.

— Să cumpăr un automobil?! l-am privit cu mirare.

Ultimul lucru la care mă gândeam eu era un automobil. Nimeni dintre prietenii noştri nu avea automobil. Eram încă pătrunsă de ideea că automobilele erau pentru bogaţi. Treceau pe lângă tine în grabă, cu viteze de zeci de kilometri pe oră, cu persoane care aveau pălăriile legate cu voaluri, alergând spre locuri imposibile.

— Un automobil? am repetat arătând încă şi mai mult ca o nătângă.

— De ce nu?

De ce nu, într-adevăr. Era posibil. Eu, Agatha, puteam să am un automobil al meu. Trebuie să mărturisesc, acum, aici, că unul din cele două lucruri care m-au emoţionat cel mai mult în viaţa mea a fost în primul rând automobilul meu, un Morris Cowley.

Al doilea a fost masa luată cu regina la Buckingham Palace, cam vreo patruzeci de ani mai târziu.

Vedeţi, amândouă aceste întâmplări au în ele ceva de basm. Erau lucruri la care nu mă puteam gândi că mi s-ar întâmpla vreodată: să am un automobil al meu şi să iau masa cu regina Angliei!

Pussycat, Pussycat, where have you been?

I’ve been to London to visit the Queen.

Pisicuţă, pisicuţă unde ai fost?

Am fost la Londra, în vizită la Regină.

Era aproape tot atât de bine ca şi cum m-aş fi născut Lady Agatha.

Pussycat, Pussycat, what did you there?

I frightened a little mouse under her chair.

Pisicuţă, pisicuţă, ce-ai făcut acolo?

Am speriat un şoricel alb de sub scaunul ei.

Nu am avut posibilitatea să sperii vreun şoarece sub scaunul reginei Elizabeth a II-a, dar m-am bucurat enorm de seara aceea.

Regina era atât de micuţă şi de zveltă în rochia ei simplă din catifea roşu-închis, cu o singură bijuterie frumoasă, şi era atât de amabilă şi vorbea atât de simplu… Îmi amintesc că ne-a povestit cum, într-o seară, se aflau într-un salonaş şi în mijlocul reuniunii o grămadă enormă de funingine a căzut pe coş şi au trebuit să iasă repede din cameră. Te bucură când afli că asemenea dezastre domestice se pot întâmpla şi în cercurile cele mai înalte.

PARTEA A VII-A

Ţara mulţumirii pierdute

I

În timp ce ne căutam o casă la ţară, am primit ştiri proaste de la fratele meu Monty, din Africa. El nu mai jucase un rol important în viaţa noastră încă de dinainte de război, când i-a venit ideea să facă transporturi de mărfuri pe lacul Victoria. I-a trimis lui Madge diferite scrisori de pe la cei de acolo în care îşi manifestau entuziasmul pentru această idee. Şi o întreba dacă ea ar fi dispusă să învestească un mic capital. Sora mea a crezut că Monty ar putea reuşi într-o asemenea acţiune. Socotea că orice era în legătură cu ambarcaţiile i se potrivea. I-a plătit astfel călătoria în Anglia. Planul era să construiască o mică ambarcaţiune în Essex. Este drept că acest fel de activitate avea mari perspective pe atunci. La vremea aceea nu existau asemenea mici cargoboturi pe lac. Punctul nevralgic al planului era faptul că Monty urma să fie el căpitanul şi nimeni nu avea nici o încredere că ambarcaţiunea va circula conform programului sau că serviciul va funcţiona în mod sigur.

— E o idee splendidă. S-ar putea face afaceri grozave. Mă tem însă că dragul nostru Miller s-ar putea ca într-o bună zi să nu aibă chef să se scoale. Sau poate să nu-i placă mutra cuiva. De asta mă tem; fiindcă el nu-i omul care să se comporte ca toată, lumea.

Dar sora mea, care era de un optimism nepieritor, a fost de acord să investească cea mai mare parte a capitalului ei pentru construcţia ambarcaţiunii.

— James îmi dă o alocaţie bună şi pot folosi o parte din aceasta pentru Ashfield, aşa că nu-mi va lipsi venitul.

Cumnatul meu era foarte furios. El şi cu Monty nu se puteau suferi. Era sigur că Madge avea să-şi piardă banii.

Urmăreau construcţia bărcii. Madge s-a dus de mai multe ori la Essex. Totul părea că merge foarte bine.

Singurul lucru care o îngrijora pe Madge era faptul că Monty venea mereu la Londra, stătea la un hotel scump, pe Jermyn Street, cumpăra mari cantităţi de articole de lux: pijamale de mătase, două uniforme de căpitan, special lucrate, ba i-a făcut şi ei cadou o brăţară cu safire, o poşetă de seară brodată de mână şi alte daruri încântătoare şi scumpe.

— Dar Monty, banii sunt pentru barcă, nu ca să-mi faci mie cadouri!

— Vreau să ai un cadou drăguţ. Tu nu-ţi cumperi niciodată nimic pentru tine.

— Dar acolo, pe fereastră ce este?

— Acela? E un trandafir pitic japonez.

— Bine, dar sunt foarte scumpi trandafirii ăştia, nu-i aşa?

— A costat şaptezeci şi cinci de lire. Întotdeauna mi-am dorit unul; ia te uită ce formă minunată are. E foarte frumos, nu’?

— O, Monty aş fi preferat să nu-l cumperi.

— Îmi pare rău că de când eşti cu James ai ajuns să uiţi să te mai bucuri de ceva.

Când l-a vizitat din nou floarea dispăruse.

— L-ai dus înapoi la florărie? l-a întrebat ea plină de speranţe.

— Să-l duc înapoi?! a întrebat-o Monty oripilat. Fireşte că nu. De fapt i l-am dăruit recepţionistei de aici. O fată extraordinar de drăguţă, l-a admirat atât de mult şi era îngrijorată din cauza mamei.

Madge nu a mai putut spune nimic.

— Hai să luăm dejunul în oraş, i-a propus Monty.

— Foarte bine, dar mergem la Lyons63.

Au ieşit din hotel, Monty i-a cerut portarului să cheme un taxi. Acesta a făcut semn unuia care tocmai trecea, Monty i-a dat o jumătate de coroană portarului şi i-a spus şoferului să meargă la Berkeley. Madge a izbucnit în plâns.

— Adevărul este, mi-a spus Monty, că James fiind oribil de meschin, biata Madge şi-a schimbat cu totul felul de a fi. Pare că nu se gândeşte la nimic altceva decât cum să economisească banii.

— Nu ar fi mai bine ca şi tu sa începi să te gândeşti cum să-i economiseşti? Ce faci dacă se termină banii mai înainte ca ambarcaţiunea să fie gata?

Monty a zâmbit maliţios.

— N-are importanţă, nenea James va trebui sa scoată banii.

Monty a stat cu ei cinci zile foarte neplăcute şi a băut cantităţi enorme de whisky. Madge s-a dus pe furiş în oraş şi a cumpărat mai mult sticle pe care le-a pus în camera lui, ceea ce l-a amuzat pe Monty foarte mult.

Monty o plăcea pe Nan Watts şi a dus-o la mai multe teatre şi restaurante scumpe.

— Barca asta nu o să ajungă niciodată în Uganda, spunea Madge în disperare.

S-ar fi putut să ajungă. Nu a fost decât vina lui că s-a întâmplat aşa. El ţinea la Batenga – cum îi spunea – şi dorea să fie mai mult decât un simplu cargobot. A comandat tot felul de accesorii din abanos şi ivoriu şi o cabină lambrisată cu lemn de teck, pentru el, personal, şi porţelanuri special făcute, maro, rezistente la foc, cu inscripţia Batenga. Toate acestea au întârziat livrarea.

Apoi a izbucnit războiul. Batenga nu mai avea cum să ajungă în Africa. A trebuit să fie vândută guvernului la un preţ foarte mic. Monty s-a întors în armată.

Astfel s-a terminat saga ambarcaţiei Batenga. Mai am şi acum două din ceştile de cafea.

Acum sosise o scrisoare de la un doctor. Monty fusese, aşa cum ştiam, rănit la un braţ în război. Se pare că, în timpul tratamentului, în spital, rana s-a infectat, din cauza neatenţiei unui sanitar băştinaş. Infecţia a persistat şi a revenit după ce a fost demobilizat. Şi-a continuat viaţa făcând pe vânătorul, dar în cele din urmă a fost dus într-un spital francez condus de călugăriţe, fiind grav bolnav.

La început nu a vrut să se comunice nimic rudelor lui, dar când a ajuns să fie un muribund – şase luni erau maximum de timp care i s-a mai dat de trăit – şi-a exprimat dorinţa lui cea mai mare: să moară acasă. Clima din Anglia s-ar fi putut să-i prelungească puţin viaţa. S-au făcut cele necesare pentru ca Monty să fie transportat de la Mombassa acasă, pe mare. Mama începuse pregătirile la Ashfield. Era transportată de fericire, avea să-l îngrijească cu devotament pe fiul ei iubit. Începuse să-şi imagineze o legătură minunată între mamă şi fiu, ceea ce, îmi dădeam seama, era de neînchipuit. Mama şi cu Monty nu s-au înţeles niciodată prea bine, deşi erau foarte asemănători în multe privinţe. Amândoi erau voluntari, iar Monty era unul dintre cei mai dificili oameni din câţi ştiam. Nu se putea trăi cu el.

— Va fi cu totul altfel acum, spunea mama. Uiţi cât e de bolnav, bietul băiat.

Mă gândeam că Monty bolnav va fi tot atât de dificil ca şi Monty sănătos. Firile oamenilor nu se schimbă. Speram totuşi că totul va merge bine.