Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə4/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   55

Cele două surori se iubeau, dar exista între ele şi destul de multă gelozie şi mereu se ciorovăiau. Fiecăreia îi plăcea să o tachineze pe cealaltă şi să o ia înaintea celeilalte. După spusele ei, Granny B. fusese frumuseţea familiei. Auntie-Grannie de obicei tăgăduia aceasta. „Mary” (sau Polly, cum îi spunea), „era, ce-i drept, frumuşică la chip, dar nu avea silueta mea, bine înţeles. Bărbaţilor le place silueta.” În ciuda lipsei de siluetă a lui Polly (despre care pot spune că a compensat-o din plin mai târziu) nu am văzut niciodată un asemenea piept. La 16 ani un căpitan se îndrăgostise de ea. Deşi familia spusese că era prea tânără ca să se mărite, el a precizat însă că pleca peste hotare cu regimentul său şi că avea să lipsească mai mult, aşa că dorea să se căsătorească imediat. Aşa că Polly s-a măritat la 16 ani. Cred că ăsta a fost primul motiv de gelozie. Era o căsătorie din dragoste. Polly era tânără şi frumoasă, iar căpitanul ei fiind, după cum se spunea, cel mai chipeş bărbat din regiment.

Polly a avut curând cinci copii, unul dintre ei a murit. A rămas văduvă la 27 de ani, în urma unui accident de călărie al soţului. Auntie-Grannie nu s-a măritat decât târziu. Ea a fost îndrăgostită de un tânăr ofiţer de marină, dar erau prea săraci pentru a se căsători, iar el s-a însurat în schimb cu o văduvă bogată. La rândul ei, s-a măritat cu un american bogat care avea un fiu.

Cred că într-un fol s-a simţit frustrată, deşi bunul ei simţ şi dragostea de viaţă nu-au părăsit-o niciodată. Nu a avut copii. A rămas văduvă, dar foarte bogată.

Polly, după moartea soţului ei, a avut o pensie foarte mică şi pentru a-şi hrăni şi îmbrăca familia trebuia să muncească. Mi-o amintesc bine stând toată ziua în fereastra casei cosând, brodind perniţe pentru ace, tablouri, paravane. Broda minunat şi lucra fără întrerupere peste opt ore pe zi.

Aşa că fiecare dintre surori o invidia pe cealaltă pentru ceea ce nu avea. Cred chiar că le plăceau ciorovăielile astea pline de duh. Exploziile lor verbale îţi umpleau urechile:

— Aiurea, n-am auzit niciodată în viaţa mea o asemenea nerozie, Margaret!

— Ba nu, Mary, stai, vezi…

Şi tot aşa mai departe. Polly fusese curtată de unii dintre camarazii soţului ei şi avusese mai multe cereri în căsătorie, dar a refuzat cu perseverenţă să se recăsătorească. Nu-l putea înlocui cu nimeni pe soţul ei, spunea ea, şi avea să fie îngropată alături de el, în Jersey, atunci când îi va veni timpul.

După ce socotelile de duminică erau încheiate şi toate comisioanele fuseseră trecute pe hârtie pentru săptămâna viitoare, soseau apoi şi unchii.

Unchiul Ernest lucra la Ministerul de Interne, iar unchiul Harry era secretar la magazinele Army and Navy. Unchiul cel mai mare, Fred, se afla în India cu regimentul lui. Se punea masa şi se servea prânzul de duminică.

Un but de şuncă, de obicei o tartă cu cireşe şi smântână, o bucată mare de brânză şi în cele din urmă un desert pus în cele mai bune farfurii pentru desert – care erau şi sunt şi astăzi foarte frumoase. Încă mai păstrez 18 din cele 24 farfurii originale, ceea ce nu e chiar aşa de rău, după mai bine de 60 de ani. Nu ştiu dacă erau din porţelan franţuzesc; cu marginile de un verde viu, aveau dungi aurii, iar în mijlocul fiecărei farfurii era o altă fructă. Farfuria mea favorită a fost întotdeauna cea cu smochina – o smochină mare, zemoasă, roşiatică. Fiicei mele, Rosalind, îi plăcea coacăza, neobişnuit de mare şi savuroasă. Piersici, stafide albe, stafide roşii, zmeură, căpşuni şi diferite alte fructe se înşiruiau pe alte farfurii.

Momentul culminant al mesei sosea când farfuriile erau aşezate în faţa fiecăruia cu micile lor dantele şi boluri pentru spălat degetele şi trebuia să ghicim fructul pe care-l aveam fiecare. Nu pot să spun de ce acest moment aducea atâta satisfacţie, dar a fost întotdeauna foarte emoţionant, iar când ghiceai simţeai că ai făcut ceva demn de toată stima.

După masa copioasă urma odihna. Auntie-Grannie se retrăgea pe cel de-al doilea fotoliu al ei, mare şi jos, din faţa focului. Granny B. se instala pe sofaua îmbrăcată în piele roşie cu nasturi peste tot şi-şi acoperea trupul ei mare cu o cuvertură afgană. Nu ştiu ce se întâmpla cu unchii. Poate că se duceau să se plimbe sau se retrăgeau în salon, dar salonul era foarte rar folosit. Camera de zi nu putea fi utilizată, pentru că această cameră era sacră, fiind ocupată de domnişoara Grant, deţinătoarea de atunci a postului de cusătoreasă. „Vai de mine, ce soartă nenorocită”, murmura Grannie prietenelor ei.

După ce fiecare dormea zdravăn cel puţin o oră, cu excepţia mea, care de obicei mă legănam în balansoar, cu multă grijă, ne jucam de-a profesorul. Atât unchiul Harry, cât şi unchiul Ernest erau amândoi minunaţi interpreţi ai profesorului. Ne aşezam unul lângă altul, iar cel care făcea pe profesorul, înarmat cu un sceptru răsucit dintr-un ziar, se plimba de la un capăt la celălalt al rândului şi striga cu o voce care intimida: „Când au fost inventate acele? Cine a fost a treia soţie a lui Henric al VIII-lea? Cum a murit William Rufus9? Care sunt bolile grâului?” Cine dădea un răspuns bun trecea în faţă, cei care pierdeau rămâneau în spate. Presupun ca acest joc era un fel de precursor victorian al jocurilor de întrebări de azi care ne distrează atât de mult.

După asta, cred, unchii dispăreau, considerând că-şi făcuseră datoria faţă de mamă şi mătuşă. Granny B. rămânea şi la ceai, la care se servea chec cu madera, apoi sosea momentul teribil când îi aduceau ghetele cu nasturi, iar Harriet se apuca să îndeplinească îngrozitoarea sarcină de a i le pune. Era chinuitor să priveşti şi trebuie să fi fost cumplit să suporţi aşa ceva. Gleznele bietei Granny B. se umflaseră până după-masă ca nişte butuci. Pentru a putea forţa nasturii în găurile lor cu ajutorul unui croşet special era necesar un mare efort şi se produceau înţepături dureroase urmate de strigăte ascuţite, scoase de Granny B. O, ghetele acelea cu nasturi! De ce oare le purtau oamenii? Să fi fost recomandate de doctori? Reprezentau oare ele preţul unei devoţiuni faţă de modă? Ştiu că se spunea că ghetele erau bune pentru a întări gleznele copiilor, dar nu era cazul pentru o femeie de 70 de ani. În cele din urmă, încălţată cu ghetele, încă palidă din cauza durerilor, pleca la drum cu trenul şi autobuzul la reşedinţa ei din Bayswator10.

Bătrânii gentlemeni, prietenii lui Auntie-Grannie reprezentau o caracteristică specială a vieţii de la Ealing, aşa că trebuie să-mi acord plăcerea de a-i menţiona aici măcar pe scurt.

Ealing era pe atunci ca şi Cheltenham sau Lemington Spa. Ofiţerii pensionari veneau acolo în număr marc pentru „aerul sănătos” şi avantajul de a fi atât de aproape de Londra. Grannie ducea o viaţă socială completă – întotdeauna a fost o femeie de societate.

Casa ei era mereu plină cu o mulţime de colonei şi generali bătrâni cărora le broda veste, le împletea ciorapi pentru noapte. „Sper că soţia dumneavoastră nu va obiecta. Nu mi-ar place să vă fac neplăceri”. Bătrânii colonei şi generali dădeau întotdeauna răspunsuri galante. Şi plecau foarte încântaţi de succesul pe care-l aveau. Politeţea lor excesivă mă făcea întotdeauna timidă. Glumele pe care le debitau ca să mă distreze nu păreau deloc hazlii şi maniera lor de comportare afectată mă irita.

— Micuţa noastră lady ce doreşte pentru desert? Dulciuri pentru micuţa lady dulce…

— O piersică acum? Sau poate câteva din aceste prune aurii pentru a se asorta la cârlionţii de aur?

Cu obrajii împurpuraţi din cauza stării în care mă aflam, am şoptit ca aş vrea o piersică.

— Şi care piersică? Alege.

— Vă rog, o vreau pe cea mai mare şi mai frumoasă.

Hohote de râs. Nu-mi dădeam de loc seama de ce, se vede că făcusem vreo glumă.

— Nu trebuie să ceri niciodată pe cea mai mare, mi-a spus Nursie mai târziu, înseamnă că eşti lacomă. Înţelegeam că mă arătam lacomă, dar nu înţelegeam ce era caraghios în asta! Când era vorba să fie călăuză în privinţa bunelor maniere, Nursie era întotdeauna în elementul ei.

— La masă trebuie să mănânci mai repede. Presupun că ai să fii într-o casă ducală, când ai să creşti mare, hm?

Nimic nu părea mai improbabil, dar am acceptat posibilitatea.

— Vor fi acolo un majordom şi mai mulţi valeţi şi când va veni momentul să se ridice farfuriile o s-o ridice şi pe a ta chiar dacă nu ai terminat de mâncat.

M-am îngălbenit în faţa acestei perspective şi m-am apucat cu toată sârguinţa să înghit oaia fiartă pe care o aveam în farfurie.

Pe buzele lui Nursie fluturau mereu poveşti din viaţa aristocraţiei. Mă puneau la mare ambiţie. Ceea ce doream mai mult ca orice pe lume era să fiu într-o bună zi Lady Agatha.

Cunoştinţele lui Nursie privind viaţa socială erau inexorabile, însă, spunea ea:

— N-ai să fii niciodată o lady.

— Niciodată? Eram îngrozită.

— Niciodată, repeta Nursie realistă, hotărâtă. Pentru a fi Lady Agatha trebuie să fii fiica unui duce, a unui marchiz sau a unui conte. Dacă te măriţi cu un duce vei fi ducesă, după titlul soţului. Nu e ceva eu care să te fi născut.

A fost primul meu contact cu inevitabilul. Există lucruri care nu pot fi împlinite. Este important să-ţi dai seama de aceasta la începutul vieţii şi este foarte bine pentru tine. Există lucruri pe care nu le poţi avea – un păr ondulat natural, ochi negri (dacă ai tăi se întâmplă să fie albaştri), sau titlul de Lady Agatha.

Dacă mă gândesc bine, snobismul care mă rodea în copilărie, acela de-a mă trage dintr-o spiţă nobilă, era mai uşor de înghiţit decât celelalte, ca snobismul de a fi bogat sau cel intelectual de azi.

Snobismul intelectual pare că alimentează azi o formă cu totul specială de invidie şi venin. Părinţii sunt hotărâţi ca odraslele lor să strălucească. „Am făcut, mari sacrificii ca să ai o educaţie aleasă”, spun ei. Copilul este considerat mult prea vinovat dacă nu împlineşte speranţele lor. Părinţii sunt foarte siguri că totul depinde de împrejurări şi nu de aptitudinile naturale.

Cred că părinţii de la sfârşitul epocii victoriene erau mai realişti şi aveau, într-adevăr, mai multă consideraţie pentru copiii lor şi faţă de ceea ce ar fi fost o „viaţă fericită şi plină de succes” a acestora. Pe atunci lumea nu ţinea atât de mult să fie la fel cu vecinul mai răsărit. Azi, am sentimentul că cei care doresc să reuşească copiii lor o fac mai mult pentru propriul lor prestigiu. Victorienii îşi priveau odraslele cu mai puţină pasiune şi luau hotărâri ţinând seama de capacitatea lor. A. avea să fie cea drăguţă, B. cea deşteaptă, C. era mai simpluţ, el nu era un intelectual – o activitate într-o întreprindere industrială sau în construcţii va fi lucrul cel mai potrivit pentru el. Şi aşa mai departe. Uneori greşeau şi ei, dar în general cam astfel era. Este o mare uşurare când ştii că nu se aşteaptă de la tine să dai mai mult decât ai.

Punctul de vedere general în anii tinereţii mele era mai modest, avea o oarecare umilinţă. Te acceptai aşa cum erai. Aveai însuşiri şi aveai responsabilităţi. Ca şi la jocul de cărţi după ce ai dat cărţile ţi le potriveşti şi hotărăşti cum să joci mai bine eu ce ai în mână. Sunt sigură că se nutrea mai puţină invidie şi resentiment faţă de cei talentaţi sau cu o situaţie materială mai bună. Dacă vreun copil cu care erai prieten avea jucării scumpe şi frumoase, nu te aşteptai să le ai şi tu şi nici nu cereai, aşa ceva. Aş fi putut spune mamei: „Freda are o minunată casă de păpuşi, aş vrea să am şi eu una la fel”, mama ar fi răspuns cu mult calm,: „Da, e foarte plăcut pentru ea. Dar, ştii, părinţii ei sunt mult mai bogaţi decât noi.” Azi, lucrurile se petrec cam aşa: „Marylyn are o bicicletă, de ce să nu pot avea şi eu una?” Şi asta spus ca şi cum ar fi fost un drept.

Spre deosebire de mulţi dintre prietenii noştri, noi nu eram cu adevărat „bogaţi”. Tata, ca american, era considerat în mod implicit ca fiind „bogat”. Toţi americanii se presupunea că sunt bogaţi. De fapt, despre tata nu se putea spune că avea o oarecare stare. Nu aveam un majordom sau un fecior. Nu posedam trăsură cu cai şi nici vizitiu. Aveam doar trei servitori, ceea ce pe atunci reprezenta un minimum. Pe o zi umedă, dacă erai invitată la ceai la o prietenă, umblai mai bine de o milă prin ploaie cu un impermeabil pe tine şi cu galoşi în picioare; nu se comanda niciodată o trăsură pentru un copil, decât dacă se ducea la o reuniune mai importantă şi avea o rochie care se putea strica.

Pe de altă parte mâncărurile care se serveau la noi în casă, când aveam oaspeţi, erau nemaipomenit de alese În comparaţie cu standardele de azi; ţi-ar trebui acum un şef bucătar cu ajutoare pentru a le putea prepara. Mai zilele trecute am dat peste un meniu de la o masă de la noi, de pe vremuri, pentru zece persoane, începea cu supă pasată sau limpede, apoi plătică rasol sau fileuri de somn. Urma friptură de miel. Apoi, cu totul neaşteptat, homar cu maioneză, prăjitură diplomat, şarlotă şi apoi desertul. Toate acestea făcute doar de Jane singură, neajutată de nimeni.

În zilele noastre, desigur, la un venit echivalent, o familie ar avea, fără îndoiala, un automobil, poate doi servitori cu ziua şi orice invitaţie mai importantă ar fi la o masă restaurant sau pregătită acasă de soţie.

În familia noastră, soră-mea a fost cea recunoscută ca „isteaţă”. Directoarea şcolii ei de la Brighton a stăruit să se ducă la Girton11. Tatei nu i-a plăcut şi a spus că nu se poate să facem din Madge o femeie savantă. Mai bine o trimitem la Paris pentru completarea educaţiei. Aşa că sora mea, spre totala ei satisfacţie, căci nu avea chef să se ducă la Girton, a plecat la Paris. Evident, ea era deşteaptă familiei, spirituală, plină de nerv, cu o replică imediată şi succes în orice împrejurare. Fratele meu, mai tânăr cu un an decât Madge, avea imens de mult farmec personal, o înclinare pentru literatură, dar altfel, din punct de vedere intelectual, era cam înapoiat. Cred că atât mama cât şi tata au fost conştienţi că el va fi copilul „dificil”. Dovedea o mare dragoste pentru inginerie. Tata sperase că va intra la o bancă, dar şi-a dat seama că nu avea capacitatea necesară ca să reuşească, aşa că s-a apucat de inginerie, dar nu a fost în stare să o ducă până la capăt, de vreme ce nu era bun la matematică.

Eu am fost întotdeauna considerată, deşi cu blândeţe, ca fiind cea înceată la cap. Reacţiile mamei şi ale sorei mele erau foarte iuţi şi niciodată nu mă puteam ţine de ele, nu eram în stare nici să vorbesc prea clar. Îmi era foarte greu să exprim, prin cuvinte, ceea ce vroiam să spun. „Agatha e atât de înceată la cap”, asta era mereu plângerea celor din jur. Aveau dreptate. Ştiam şi acceptam asta. Nu mă îngrijora şi nici nu mă mâhnea. Mă resemnasem să fiu cea „greoaie la minte”. Abia pe la 20 de ani mi-am dat seama că standardele familiei mele erau foarte înalte şi de fapt eram tot atât de ageră la minte, dacă nu şi mai ageră decât oamenii obişnuiţi. Niciodată nu am fost în stare să vorbesc prea limpede şi întotdeauna îmi va fi limba legată. Este probabil una din cauzele datorită căreia am devenit scriitoare.

Prima mare durere adevărată a vieţii mele a fost despărţirea de Nursie. Ce vârstă avea de fapt, nu a ştiut nimeni niciodată, dar ar fi putut foarte bine să aibă vreo 80 de ani sau chiar ceva mai mult. De câteva timp, unul dintre cei cărora le fusese guvernantă, şi care avea o proprietate în Somerset, o îndemna stăruitor să se retragă, să nu mai lucreze, oferindu-i o mică locuinţă confortabilă pe proprietatea lui, unde putea să locuiască până la sfârşitul vieţii împreună cu sora ei. În fine, în cele din urmă, s-a hotărât. Îmi lipsea teribil de mult. În fiecare zi îi scriam un bileţel plin de greşeli, căci scrisul şi ortografia au fost foarte grele pentru mine multă vreme. Scrisorile mele erau lipsite de originalitate, fiind mereu aceleaşi.

„Draga mea Nursie, Îmi lipseşti foarte mult. Sper că eşti bine. Am găsit un purice pe Tony.

Multă dragoste şi sărutări de la Agatha”.

Mama îmi dădea de fiecare dată timbrul necesar pentru aceste, scrisori, dar după câteva timp a schiţat un protest amabil:

— Cred că nu-i nevoie să-i scrii în fiecare zi. Poate de două ori pe săptămână ar fi de ajuns, nu?

Am rămas îngrozită.

— Dar mă gândesc la ea în fiecare zi; trebuie să-i scriu.

A oftat, dar nu a obiectat. Totuşi a continuat cu sugestii amabile. Au trecut câteva luni până am redus corespondenţa la două scrisori pe săptămână, aşa cum îmi sugerase mama. Nursie la rândul ei scria foarte greu şi în orice caz era prea înţeleaptă, presupun, ca să mă încurajeze în fidelitatea mea încăpăţânată. Îmi scria două scrisori drăguţe, şterse. Cred că mama era tulburată că nu o puteam uita şi a discutat situaţia asta cu tata care a răspuns în mod foarte neaşteptat:

— Ei bine, când erai mică, iar eu mă aflam în America şi tu te gândeai la mine cu fidelitate.

Mama a replicat că asta era cu totul altceva.

— Ţi-a trecut vreodată prin minte că am să mă întorc şi am să mă căsătoresc cu tine, când vei fi mare? a întrebat-o el.

Mama i-a spus:

— Nu, într-adevăr. Dar apoi, ezitând, a recunoscut totuşi că avusese şi ea un vis cu ochii deschişi. Era un vis sentimental, tipic victorian. Se făcea că tata avea să facă o căsătorie strălucită, dar nefericită. Deziluzionat, după moartea soţiei sale s-a întors în căutarea liniştitei lui verişoare. Clara, suferindă, neputincioasă, stând în permanenţă întinsă pe o sofa, în cele din urmă l-a binecuvântat, dându-şi ultima suflare, în timp ce-i povestea râdea. „M-am gândit că dacă stau întinsă pe o sofa, acoperită cu o cuvertură frumoasă din lână moale, nu voi părea atât de bondoacă”.

Stingerea din viaţă la o vârstă fragedă şi boala făceau tot atât de mult parte din tradiţia atmosferei romantice, de atunci, pe cât pare să facă robusteţea astăzi.

Niciuna din tinerele din acel timp nu mărturisea că ar fi avut o sănătate bună. Grannie, întotdeauna îmi spunea cu multă satisfacţie, cât de delicată fusese ea pe când era copil, şi că niciodată nu sperase că va trăi să ajungă la „maturitate”. Cea mai mică atingere a mâinii o făcea să leşine. Granny B. (mama mamei), pe de altă parte, mărturisea despre sora ei: „Margaret a fost întotdeauna foarte robustă. Eu eram cea delicată.”

Auntie-Grannie a trăit până la 92 de ani şi Granny B. până la 86 de ani; şi, în sinea mea, mă îndoiesc că au fost chiar atât de delicate. Dar o sensibilitate extremă, leşinuri, o tuberculoză timpurie erau foarte la modă. Într-adevăr, bunica împărtăşea atât de mult acest punct de vedere, încât în mod frecvent, aşa, tam-nisam, informa în mod misterios pe diferiţii tineri din jurul meu cât de teribil de delicată şi firavă eram. Când aveam 18 ani unul din admiratorii mei mă întreba cu îngrijorare: „Eşti sigură că nu o să răceşti?” Indignată, protestam şi-i spuneam că întotdeauna fusesem robustă şi faţa îngrijorată se lumina. „Dar de ce spune bunica ta că eşti delicată?” Atunci trebuia să le explic că bunica făcea ce-i stătea în putere, plină de loialitate, pentru ca să par interesantă. Grannie îmi povestea că în tinereţea ei tinerele fete nu erau niciodată în stare să mănânce cine ştie cât şi că abia se atingeau de mâncare la masă, dacă era prezent vreun bărbat. Mai târziu li se duceau în camera de culcare tăvi copioase.

Bolile şi morţile timpurii erau prezente şi în cărţile pentru copii. Există o carte, „Violeta noastră albă”, care îmi plăcea foarte mult. Micuţa Violeta, prezentată în prima pagină ca o fiinţă foarte bolnavă, murea în ultima pagină înconjurată de familia ei în lacrimi. Tragedia care învăluia cartea era întreruptă doar de cei doi fraţi neastâmpăraţi şi răi care tot timpul făceau pozne. Little Women12, o poveste veselă, în linii mari, până la urmă o sacrifica pe Beth, fata cu faţa ca un trandafir. Moartea micuţei Nell din „Old Curiosity Shop” (Prăvălia de antichităţi) mă lasă rece şi uşor dezgustată, dar, pe vremea lui Dickens desigur, familii întregii erau mişcate până la lacrimi de patosul cărţii.

Acest obiect de mobilier, sofaua, este azi asociată mai degrabă cu psihiatrul, dar în epoca victoriană era simbolul unei morţi timpurii, a slăbiciunii şi a poveştii romantice cu literă mare. Dintr-un punct de vedere practic sunt înclinată să cred că soţia victoriană şi mama trăgeau un profit frumuşel de pe urma acestei poveşti; găseau o scăpare de munca ingrată a gospodăriei. Foarte adesea, prin deceniul al cincilea al secolului trecut, femeile se instalau pe sofa, petrecând astfel o viaţă plăcută, fiind servite la picioare, primind o consideraţie plină de afecţiune din partea soţului devotat, servicii fără resentimente din partea fiicelor. Prietenii veneau să o vadă, iar răbdarea şi bunăvoinţa cu care suporta „maladia” erau admirate de toţi. Să fi suferit într-adevăr de ceva? Probabil că nu. Fără îndoială că o durea spatele şi suferea de dureri de picioare după cum suferim mulţi dintre noi pe măsură ce înaintăm în viaţă. Răspunsul îl oferea sofaua.

O altă carte preferată de mine era una în care se vorbea despre o mică fetiţă nemţoaică (evident o invalidă), care stătea toată ziulica întinsă, uitându-se pe fereastră. Îngrijitoarea ei, o tânără femeie egoistă, care vroia să se distreze, a plecat într-o bună zi pentru a privi o procesiune. Bolnava s-a aplecat din pat prea mult pe fereastră, a căzut şi a rămas moartă pe loc. Îngrijitoarea cea iubitoare de plăceri a fost chinuită toată viaţa de remuşcări, purtându-şi pe chip mâhnirea. Toate aceste poveşti tenebroase le citeam cu mare satisfacţie. În anii de început ai vieţii mele veneau în casa noastră foarte multe persoane interesante. Păcat că nu-mi mai amintesc nimic despre nimeni.

Tot ceea ce-mi aduc aminte, bunăoară despre Henry James, sunt doar plângerile mamei, că întotdeauna cerea o bucăţică de zahăr ruptă în două pentru ceai şi asta era într-adevăr un moft, căci şi o bucăţică mică i-ar fi fost suficientă. Venea şi Rudyard Kipling şi iarăşi singura mea amintire despre el este o discuţie între mama şi un prieten cu privire la căsătoria scriitorului cu doamna Kipling. Prietenul mamei a încheiat spunând: „Ştiu motivul, unul este complementul perfect al celuilalt”. Crezând că e vorba de „compliment” mie remarca mi s-a părut foarte obscură, dar când Nursie mi-a explicat într-o zi că a fi cerută în căsătorie reprezintă complimentul cel mai mare pe care un bărbat putea să-l facă unei femei, am început să mă dumiresc despre ce era vorba.

Deşi îmi amintesc că veneam jos, când erau oaspeţi la ceai, îmbrăcată într-o rochie de muslin alb cu o panglică galbenă, din satin, la talie, aproape nimeni din cei prezenţi nu mi-a rămas în minte. Oamenii pe care mi-i imaginam erau întotdeauna mai reali decât cei din carne şi oase pe care îi întâlneam. Îmi aduc aminte, totuşi, de o prietenă apropiată a mamei, o domnişoară Tower, dar mai ales pentru că mă străduiam enorm să o ocolesc. Avea nişte dinţi albi foarte mari şi, în sinea mea, eram de părere că arată întocmai ca un lup. Avea un obicei supărător: mă prindea, mă săruta cu vehemenţă şi exclama: „Aş putea să te mănânc”. Mă temeam mereu că ar fi în stare s-o facă. Toată viaţa mea m-am abţinut cu grijă să mă reped la copii şi să-i sărut fără să mi se ceară. Bieţii mititei, cum puteau ei să se apere? Draga domnişoară Tower, era atât de bună, de blândă şi atât de iubitoare de copii, dar habar n-avea de sentimentele lor.

Lady MacGregor era una din figurile proeminente ale vieţii sociale din Torquay şi ne înţelegeam bine, într-un mod glumeţ. Când încă mă mai duceau pe stradă cu căruciorul, m-a acostat într-o zi şi m-a întrebat dacă o cunoşteam. Am răspuns cu toată sinceritatea că nu.

— Spune-i mamei, stărui ea, că ai întâlnit azi pe doamna Snooks. De cum a plecat, Nursie a început să mă dojenească.

— E lady MacGregor şi o ştii foarte bine.

După aceea îi ziceam întotdeauna doamna Snooks. Asta a rămas gluma noastră cea mai grozavă.

Cea mai drăguţă prietenă a mamei, Pussy Richards, venea adesea să stea la noi. Avea părul scurt numai cârlionţi, purta haine bărbăteşti, cămăşi albe şi era o plăcere să te joci eu ea. Când fratele meu era mic, ea se ducea în camera lui să-i spună noapte bună. Odată, când era în rochie de seară, fratele meu s-a uitat la gâtul şi umerii ei goi şi i-a spus cu un dezgust puritan: „Nu ai partea de sus a rochiei, domnişoară Richards, nu poţi să mergi aşa la masă”.


Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin