Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə40/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
1   ...   36   37   38   39   40   41   42   43   ...   55

În cele din urmă, pe la şapte seara am sosit la Diwanyia, unde trebuia să petrecem noaptea cu familia Ditchburn.

Mă clătinam pe picioare, dornică să mă culc, dar am reuşit într-un fel să-mi scutur nisipul din păr, să mă spăl pe faţă, să-mi pun puţină pudră reconfortantă şi un fel de rochie de seară.

Doamnei Ditchburn îi plăcea grozav să aibă musafiri.

Era foarte vorbăreaţă, nu-i tăcea gura o secundă, avea o voce veselă, plină de rezonanţă. Am făcut cunoştinţă cu soţul ei şi am fost aşezată lângă el. Părea să fie un om tăcut, lucru la care poate că trebuia să te aştepţi, şi mult timp am rămas învăluiţi în tăcere. Am făcut câteva remarci prosteşti despre cele văzute, la care nu a răspuns. De cealaltă parte a mea se afla un misionar american. Şi el era foarte taciturn. Când m-am uitat cu coada ochiului la el, am observat că îşi mişca şi răsucea mâinile sub masă şi că sfâşia încetişor o batistă. Mi s-a părut destul de alarmantă comportarea lui şi mă întrebam în sinea mea ce o provocase. Soţia lui stătea vizavi şi părea a fi de asemenea într-o stare de enervare.

Era o seară ciudată. Doamna Ditchburn, plină de elan, vorbea cu vecinii de masă, cu mine, cu Max. Acesta răspundea destul de bine. Cei doi misionari, soţul şi soţia, rămâneau cu gura cusută, soţia observându-şi cu o privire disperată soţul şi acesta continuând să rupă batista în fâşii, din ce în ce mai mici. Într-o stare de stupefacţie, pe jumătate adormită, mi-a venit în minte o idee pentru o superbă povestire poliţistă. Un misionar înnebunind încetişor din cauza tensiunii. Ce tensiune? O tensiune oarecare. Oriunde s-ar fi aflat, batiste rupte, transformate în zdrenţe constituiau cheile Chei, batiste, zdrenţe, camera se învârtea în jurul meu… Aproape că adormisem şi eram gata, gata să alunec de pe scaun. În acea clipă o voce aspră mi-a răsunat în urechea stingă:

— Toţi arheologii sunt nişte mincinoşi! a rostit domnul Ditchburn cu un fel de răutate amară.

M-am trezit şi m-am gândit la afirmaţia sa. Mi-o adresase într-o manieră foarte provocatoare. Nu mă simţeam câtuşi de puţin în stare să apăr veracitatea arheologilor, aşa că am spus pe un ton blând:

— De ce credeţi că sunt mincinoşi? Despre ce mint?

— Despre toate, a replicat domnul Ditchburn. Mint mereu. Când spun că ştiu datele, când s-au întâmplat lucrurile, că un lucru are o vechime de 7000 de ani şi celălalt o vechime de 3000 de ani, că un rege a domnit atunci şi un altul după aceea. Mincinoşi! Toţi sunt mincinoşi, fiecare în parte.

— Ba nu, lucrurile nu pot fi chiar aşa, am spus eu.

— Nu pot fi aşa? a întrebat pe un ton sardonic domnul Ditchburn şi s-a cufundat în tăcere.

Am adresat câteva cuvinte misionarului meu, dar abia mi-a răspuns. Atunci domnul Ditchburn a întrerupt din nou tăcerea şi în mod incidental a dezvăluit cauza posibilă a amărăciunii sale, spunând:

— Ca de obicei, a trebuit să transform camera unde ţin garderoba pentru arheologul ăsta…

— O, am exclamat eu stânjenită. Nu mi-am dat scama că…

— Aşa se întâmplă mereu, a reluat domnul Ditchburn. Întotdeauna o face. Vreau să spun nevastă-mea. Mereu trebuie să invite pe cineva să stea la noi. Nu, nu e vorba de dumneata, căci ai una dintre camerele obişnuite de oaspeţi. Avem trei camere de oaspeţi. Dar astea nu-i ajung lui Elsie. Ea trebuie să ocupe întotdeauna toate camerele care există în casă şi îi trebuie şi camera mea. Nu ştiu cum suport.

Am declarat din nou că îmi părea foarte rău, nu aş fi putut să mă simt mai stânjenită, dar pentru moment încercam din răsputeri să mă ţin cât mai tare ca să nu adorm. Abia izbuteam.

După masă, i-am rugat să mi se dea voie să mă retrag. Doamna Ditchburn a fost foarte dezamăgită, căci ea proiectase o splendidă partidă de bridge, dar atunci ochii mei erau aproape închişi, abia am izbutit să urc scările, să mă dezbrac în grabă şi să mă prăvălesc pe pat.

În dimineaţa următoare am plecat la ora cinci. Călătoria în Irak reprezenta pentru mine cunoaşterea unui mod de viaţă plin de eforturi. Am vizitat Nejef, într-adevăr un loc minunat: o adevărată necropolă, cetate a morţilor, cu figurile întunecate ale femeilor musulmane înfăşurate în văluri negre, umblând de colo, colo, bocind. Era un focar de extremişti şi nu se putea vizita întotdeauna. Trebuia mai întâi să informezi poliţia şi trebuia să se facă de pază pentru ca să nu se producă manifestări de fanatism.

De la Nejef ne-am îndreptat spre Kerbala, unde se afla o moschee frumoasă, cu o cupolă în turcoaze şi aur. A fost prima pe care am văzut-o de aproape. Am petrecut noaptea acolo, la postul de poliţie. Un aşternut făcut sul pe care mi-l dăduse Katharine a fost desfăcut şi întins pe podeaua unei mici celule de la poliţie şi acesta a fost patul meu. Max a stat într-o altă celulă şi mi-a spus să-l trezesc dacă aş fi avut nevoie de ajutorul lui în timpul nopţii.

În epoca educaţiei mele victoriene, mi s-ar fi părut foarte ciudat ca să trezesc noaptea un tânăr, pe care abia îl cunoşteam, şi să-l rog să fie amabil şi să mă conducă la closet, totuşi în curând toate astea aveau să ne apară drept ceva obişnuit. L-am trezit pe Max, el a chemat un poliţist, acesta a luat o lanternă şi toţi trei am pornit-o de-a lungul unor coridoare lungi şi în cele din urmă am ajuns la o încăpere teribil de rău mirositoare, care avea o gaură, în mijlocul podelei. Max şi poliţistul au aşteptat politicoşi afară pentru a mă conduce apoi la culcuşul meu.

Am mâncat la postul de poliţie pe o masă afară, la lumina lunii şi în orăcăitul monoton, totuşi muzical, al broaştelor. De câte ori aud broaşte îmi aduc aminte şi de acea seară la Kerbala. Poliţistul a stat la masă cu noi. Din când în când spunea câteva cuvinte în engleză cu multă grijă, dar în majoritatea timpului vorbea în arabă cu Max, care din când în când îmi traducea câte un cuvânt care îmi era adresat.

După una din acele tăceri înviorătoare, ce fac parte din contactele din est, acordându-se atât de armonios cu sentimentele tale, tovarăşul nostru, dintr-o dată a spart tăcerea:

— Slavă ţie, întruchipare a bucuriei! Pasăre care niciodată nu ai existat, a rostit el.

L-am privit cu uimire. A continuat să recite.

— Am învăţat-o, ne-a spus el, dând din cap. E foarte frumoasă în engleză.

I-am spus că era foarte bine. Asta părea să fi fost o încheiere a conversaţiei noastre. Nu m-am gândit niciodată că voi străbate atâta cale ca să ajung în Irak şi să aud „Oda unei ciocârlii de Shelley” recitată de către un poliţist irakian, în miez de noapte, într-o grădină, pe meleagurile Orientului.

Dimineaţa următoare am luat micul dejun devreme. Un grădinar tocmai termina de cules câţiva trandafiri, apoi a înaintat spre mine cu buchetul. Stăteam, aşteptându-l, gata să-i surâd graţios, dar, spre marea mea nedumerire, a trecut pe lângă mine fără să-mi arunce nici o privire şi a înmânat buchetul, cu o plecăciune până la pământ, lui Max. El a râs şi mi-a spus că, să nu uit că mă aflam în Orient, unde darurile se aduceau bărbaţilor şi nu femeilor.

Ne-am îmbarcat cu toate lucrurile noastre, cu aşternuturile, cu un morman de pâine proaspătă şi cu trandafirii şi am pornit din nou la drum. Mergând spre Bagdad trebuia să facem un înconjur, pentru a vedea oraşul arab Ukhaidir. Acesta se afla departe în deşert. Peisajul era monoton şi pentru a ne trece timpul am cântat cântece dintr-un repertoriu pe care-l ştiam amândoi, începând cu „Frere Jacques” şi alte diferite cântece şi balade. Am vizitat Ukhaidir-ul minunat în izolarea sa şi, cam după o oră sau două după ce am plecat, am dat peste un lac din deşert cu o apă limpede strălucitoare şi albastră. Era teribil de cald şi tare mai tânjeam să mă scald.

— Vrei într-adevăr să te scalzi? m-a întreba Max. Păi scaldă-te; de ce nu?

— Aş putea? Dar m-am uitat gânditoare la sulul cu aşternutul meu şi cu mica mea valiză. Dar n-am costum de baie.

— Nu ai ceva care ar putea… ei bine… care să meargă? a întrebat Max cu delicateţe.

M-am gândit, şi în cele din urmă, îmbrăcată cu o vestă din mătase roz şi cu două perechi de chiloţi, eram gata. Şoferul, personificarea politeţii şi a delicateţei, aşa cum sunt toţi arabii, s-a îndepărtat. Max în şort şi cu un maiou mi s-a alăturat şi am înotat în apa albastră.

Era divin, lumea părea perfectă, sau cel puţin a fost până când ne-am întors la automobil cu gândul să pornim. Se scufundase în nisip cu încetul şi nu se mai mişca; mi-am dat seama atunci de cele ce se pot întâmpla în deşert, când mergi cu automobilul. Max împreună cu şoferul au luat tot felul de lopeţi şi diferite alte ustensile şi se tot străduiau, fără succes, să dezgroape maşina. Treceau ore după ore. Era încă foarte cald. M-am întins la umbra automobilului, câtă umbră mai era, şi am adormit.

Max mi-a spus după aceea, nu ştiu dată era sincer sau nu, că atunci şi-a dat seama ce soţie excelentă aş putea fi pentru el. „Nu te-ai agitat, mi-a spus el, nici nu te-ai plâns, nici n-ai spus că era vina mea sau că nu ar fi trebuit să ne oprim… Păreai că nici nu-ţi pasă dacă o să mai pornim sau nu. Într-adevăr, de-atunci am început să mă gândesc cât de minunată eşti.”

De când mi-a spus asta, m-am străduit să fiu la înălţimea reputaţiei înalte pe oare mi-o câştigasem. Ştiu destul de bine să primesc lucrurile aşa cura vin şi să nu mă enervez. De asemenea, mai posed şi darul folositor de a putea adormi imediat, oriunde.

Nu eram pe un drum de caravane şi s-ar fi putut ca nici un camion sau altceva să mai treacă pe acolo zile de-a rândul, poate chiar şi mai bine de o săptămână. Aveam cu noi un soldat, din Corpul de gardă, şi în cele din urmă s-a hotărât să se ducă să aducă ajutoare, probabil în 24 sau 48 de ore. Ne-a lăsat apa pe care o mai avea. „Noi cei din corpul de gardă al deşertului, a spus el pe un ton semeţ, nu avem nevoie să bem când suntem la aman.” A pornit cu paşi impresionanţi; m-am uitat după el cu o oarecare presimţire. Trăiam o aventură, dar speram că avea să fie una plăcută. Nu era prea multă apă şi gândul de a nu avea m-a făcut imediat să-mi fie sete. Totuşi, am fost norocoşi,. S-a produs un adevărat miracol. O oră mai târziu un Ford T cu patrusprezece pasageri s-a văzut la orizont. Lângă şofer era chiar soldatul nostru agitând cu exuberanţă puşca.

Din când în când, în călătoria noastră înapoi spre Bagdad, ne opream să privim grămezile de pământ care acopereau vechile cetăţi şi umblam în jurul lor, luând câte un ciob. Eram în special fermecată de bucăţile de ceramică glazurată. Culorile strălucitoare, verde, turcoaz, albastru, un fel de auriu făceau parte dintr-o perioadă mai timpurie decât aceea care-l interesa pe Max, dar a fost indulgent faţă, de capriciile mele şi am cules o pungă plină.

Când am ajuns la Bagdad şi m-am dus la hotel, am întins haina, am pus toate cioburile în apă şi le-am grupat după culorile lor sclipitoare irizate. Max, foarte drăguţ, privind cu bunăvoinţă capriciile mele, mai adăugase câteva cioburi celor înşirate de mine. L-am observat privindu-mă cu aerul unui învăţat indulgent şi cu afecţiune, ca pe un copil drăguţ, şi cred cu adevărat că atunci asta era atitudinea lui faţă de mine. Întotdeauna mi-au plăcut scoicile sau bucăţelele de pietre colorate, toate acele comori bizare pe care le adună un copil. O pană viu colorată, vreo frunză cu diferite culori, sunt lucruri care mi se par uneori că sunt adevăratele comori de care te bucuri mai mult decât de topaze, smaralde sau micile cutii scumpe ale lui Fabergé.

Katharine şi Leon Woolley sosieră la Bagdad şi erau cam supăraţi că noi am ajuns cu douăzeci şi patru de ore mai târziu, aceasta datorându-se ocolului pe care-l făcusem pentru a vizita Ukhaidir. Am fost scutită de reproşuri, dat fiind că fusesem mai mult un fel de pachet purtat de colo, colo prin diferite locuri fără a avea habar unde mergeam.

— Max ar fi trebuit să ştie foarte bine că aveam să ne îngrijorăm, a spus Katharine. S-ar fi putut să trimitem o echipă de salvare sau să facem cine ştie ce altă prostie.

Max i-a spus liniştit că îi părea rău, dar că nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să se alarmeze.

Două zile mai târziu, am părăsit Bagdadul cu trenul pentru Kirkuk şi Moşul în prima parte a drumului nostru spre casă. Prietenul meu, colonelul Dwyer, a venit la Gara de nord a Bagdadului să ne conducă.

— Nu trebuie să accepţi ca alţii să-ţi impună voinţa lor sau să tragă foloase după urma dumitale, să ştii! mi-a spus confidenţial.

— Ce vrei să spui?

— Despre mărita doamnă de colo, şi a făcut un semn spre locul unde se afla Katharine Woolley care vorbea cu o prietenă.

— Dar a fost foarte drăguţă cu mine.

— Da, văd prea bine că te-a fermecat. Toţi am fost fermecaţi adesea de ea. Ca să fiu sincer, îi mai simt farmecul şi acum. Femeia aceea putea să facă din mine orice vrea, oricând, şi de aceea ţi-am spus că nu trebuie să te laşi influenţată. Ea poate vrăji şi păsările şi le poate goni dintr-un copac, dându-le impresia că ele au vrut să zboare.

Trenul făcea zgomotul acela specific asemănător tânguirilor unei banshee69, zgomot care am aflat curând că era caracteristic căilor ferate irakiene: era ascuţit, lugubru; de fapt tânguitul unei femei pentru un demon iubit ar fi sunat la fel. Totuşi, departe de a fi ceva atât de romantic, nu era decât o locomotivă care-şi urma calea pufăind. Ne-am urcat, Katharine şi cu mine într-o cuşetă, Leon cu Max într-alta şi am pornit.

În dimineaţa următoare am ajuns la Kirkuk şi am luat micul dejun la casa de odihnă a gării şi de acolo ne-am dus cu automobilul la Moşul. Această călătorie dura atunci cam şase până la opt ore, pe un drum desfundat, incluzând şi trecerea râului Zab cu feribotul. Acesta era atât de primitiv încât părea antediluvian.

La Moşul am stat de asemenea la casa de oaspeţi care avea o grădină încântătoare. Moşul avea să fie visul vieţii mele mulţi ani în viitor, dar atunci nu m-a prea impresionat, mai ales pentru că am vizitat foarte puţin oraşul.

Aici i-am cunoscut pe doamna şi domnul doctor MacLeod, care conduceau spitalul şi mi-au devenit mai apoi buni prieteni. Erau amândoi doctori şi, în timp ce Peter se ocupa de toate treburile spitalului, soţia lui, Peggy, îl asista doar din când în când, la unele operaţii. Acestea trebuiau să fie făcute într-un mod foarte special, datorită faptului că nu îi era permis să vadă sau să palpeze pacientul. Era imposibil ca o femeie musulmană să fie operată de un bărbat, chiar dacă era un doctor. Am înţeles că se puneau în jur paravane, doctorul rămânea după ele, iar soţia lui opera după indicaţiile pe care i le dădea el şi, la rândul ei, îi descria starea organelor şi diferite alte amănunte.

După două sau trei zile, la Moşul, am pornit în adevărata noastră plimbare. Am petrecut o noapte în casa de oaspeţi de la Tell Afar, care se afla la o depărtare de vreo două ore de Moşul, apoi, în ziua următoare, la ora cinci, am pornit cu automobilul într-o lungă călătorie prin toată ţara. Am vizitat unele locuri de pe Eufrat şi apoi am continuat drumul spre nord, în căutarea vechiului prieten al lui Len, Basrawi, care era şeicul unuia din triburile de acolo. După ce am traversat multe albii de râuri secate, rătăcindu-ne şi apoi regăsindu-ne drumul, am ajuns în cele din urmă spre seară şi ni s-a făcut o primire grozavă, o masă teribilă şi apoi ne-am retras pentru noapte. Existau două camere dărăpănate, într-o casă din chirpici, care ne fuseseră rezervate nouă, având două paturi mici, metalice, aşezate în diagonală, în colţuri. Aici se ivi o mică dificultate. Una din camere avea un pat, în colţ, cu tavanul în stare perfectă deasupra, adică nu se infiltra apă prin el şi nu curgea pe pat – am observat aceasta pentru că începuse să plouă – celălalt pat se afla într-un colţ unde se simţea puternic curentul şi din tavan curgea apă şi cădea pe pat.

Ne-am uitat şi la a doua cameră. Şi aceasta avea un acoperiş dubios şi era mai mică, paturile erau mai înguste, camera fiind mai întunecată şi lipsită de aer.

— Cred, Katharine, a spus Len, că tu şi cu Agatha să luaţi camera mai mică cu paturile uscate, iar noi pe cealaltă.

— Trebuie să am camera mai mare şi patul bun. Nu o să închid ochii nici o clipă dacă-mi picură apa pe faţă, a spus ea numaidecât. Şi s-a îndreptat cu hotărâre spre colţul cel bun şi şi-a aşezat lucrurile pe pat.

— Cred că aş putea trage puţin patul şi atunci n-o să mai fie aşa rău, am intervenit eu.

— Nu văd deloc de ce Agatha ar trebui să fie obligată să doarmă în patul ăsta prost, cu apa picurându-i în cap din tavan. Unul dintre voi, Max sau Len, o sa doarmă în patul prost din această cameră şi celălalt se poate duce în camera alăturată cu Agatha. Această sugestie a fost luată în consideraţie şi Katharine, cântărindu-i din privire pe Max şi Len ca să vadă care ar fi fost mai folositor pentru ea l-a ales, în cele din urmă, pe Len, trimiţându-l pe Max în camera mică. Numai gazda noastră părea să fie amuzată de acest aranjament. A făcut chiar şi unele remarci cam neruşinate în arabă, lui Len. „Cum poftiţi dumneavoastră, împărţiţi cum vreţi, oricum bărbaţii vor fi fericiţi.”

Totuşi, dimineaţă, nimeni nu era fericit. M-am trezit pe la şase cu ploaia căzându-mi pe faţă. În colţul celălalt Max era victima unui potop. Mi-a tras patul de unde curgea apă mai multă, iar el şi-a tras patul din colţ. Katharina n-a scos-o nici ea mai bine la capăt; şi la ea curgea apa. Am mâncat ceva şi apoi am făcut un tur cu Basrawi în jurul domeniului lui, apoi ne-am văzut mai departe de drum.

Vremea era într-adevăr foarte proastă acum, unele din mătcile râurilor erau umflate şi greu de traversat.

Am sosit în cele din urmă uzi şi obosiţi la Alep, la hotelul comparativ luxos al lui Baron, unde am fost întâmpinaţi de fiul lui, Coco Baron. Avea un cap mare, rotund, o faţă palidă şi ochi negri, trişti.

Lucrul după care tânjeam era o baie fierbinte. Am descoperit că sala de baie era de tip semioccidental-semioriental. Am izbutit să dau drumul la robinetele cu apă fierbinte care, ca de obicei, a ţâşnit puternic scoţând nori de aburi şi m-a speriat groaznic. Am încercat să închid robinetele, dar nu am izbutit. A trebuit să urlu după Max să-mi vină în ajutor. A venit pe coridor, a domolit apa şi mi-a spus să mă întorc în camera mea, urmând să mă cheme după ce va izbuti să potrivească apa în aşa fel încât să pot face baie. Am aşteptat foarte mult, dar fără nici un rezultat, în cele din urmă am pornit-o în capot cu buretele sub braţ. Uşa era încuiată. Atunci a apărut şi Max.

— Ce e cu baia mea? am întrebat.

— O, a intrat Katharine Woolley mai adineaori, mi-a răspuns Max.

— Katharine? Ai lăsat-o să intre în baia care o pregăteai pentru mine?

— Păi dacă aşa a vrut ea, mi-a răspuns el răspicat.

M-a privit drept în ochi cu hotărâre. Am văzut că-mi stăteau împotrivă parcă nişte legi drastice, asemănătoare celor ale mezilor şi perşilor. Am spus:

— Cred că e foarte nedrept; dădusem drumul la apă. Era baia mea.

— Da, ştiu asta, dar Katharine a vrut să intre ea.

M-am întors în camera mea şi am reflectat la cuvintele colonelului Dwyer. Şi aveam să mai reflectez la ele şi a doua zi. Lampa de pe noptiera Katharinei nu era bună. Ea nu se simţea bine şi stătea în pat cu o groaznică durere de cap. De data asta i-am oferit lampa mea din proprie iniţiativă. I-am dus-o în cameră, i-am aranjat-o şi am plecat. Se părea că nu prea aveau lămpi şi am fost obligată să citesc în noaptea următoare, aşa cum se putea, la lumina slabă a plafonierei de deasupra mea. În ziua următoare am fost indignată. Katharine s-a hotărât să-şi schimbe camera cu una mai puţin zgomotoasă, în noua ei cameră avea o lampă foarte bună la pat şi nu şi-a mai bătut capul să-mi restituie lampa mea, aşa că a lăsat-o în camera din care plecase şi acum aparţine, desigur, altcuiva. Katharine era Katharine: ori o acceptai aşa cum era, ori renunţai la ea. M-am hotărât ca pe viitor să mă ocup mai mult de interesele mele.

În ziua următoare, deşi nu mai avea aproape deloc temperatură, Katharine declară că se simţea mult mai rău. Era într-o stare în care nu putea suferi să se apropie nimeni de ea.

— V-aş ruga să plecaţi cu toţii, s-a tânguit ea. Plecaţi toţi şi lăsaţi-mă în pace. Nu pot suferi oameni intrând şi ieşind din camera mea, care să mă tot întrebe dacă doresc ceva, plictisindu-mă fără încetare. Dacă aş fi lăsată cu totul în pace şi nimeni nu se mai apropie de mine, atunci până deseară m-aş face bine.

O înţelegeam cum se simte, căci şi eu eram la fel când mă îmbolnăveam: doream să plece toţi din jurul meu şi să mă lase singură, ca un câine care se vâră într-un colţ şi aşteaptă acolo, netulburat de nimeni, până când se întâmplă miracolul şi se simte din nou bine.

— Nu ştiu ce să fac, a spus Len, neajutorat, zău că nu ştiu ce aş putea face ca să o ajut?

— Ei bine, am zis eu, cu un aer consolator, căci ţineam foarte mult la Len, bănuiesc că ea ştie singură ce-i prieşte. Cred că doreşte să fie lăsată în pace. Nu mă duc la ea până deseară şi poate că are să-i fie mai bine aşa.

Şi am aranjat lucrurile astfel: Max şi cu mine am plecat împreună să vizităm un castel de cruciaţi, la Kalaat Siman. Iar Len ne-a spus că rămâne la hotel să fie aproape de Katharine, dacă doreşte ceva.

Max şi cu mine am plecat fericiţi. Vremea se îmbunătăţise şi era un drum frumos. Am mers cu automobilul peste dealuri, pe unde creşteau arbuşti pitici şi anemone şi se aflau turme de oi, iar mai târziu, pe măsură ce drumul urca, au apărut capre negre şi iezi. În cele din urmă am ajuns la Kalaat Siman şi am făcut un picnic. Cum stăteam acolo şi priveam în jur, Max mi-a spus câte ceva despre el, despre viaţa lui şi norocul pe care l-a avut ca să capete acest post la Leonard Woolley, chiar de cum a terminat Universitatea. Am adunat de peste tot cioburi de oale şi, în sfârşit, am făcut cale întoarsă, când soarele începuse să coboare spre asfinţit.

Când am ajuns acasă am găsit supărare mare. Katharine era făcută foc că plecasem şi o lăsasem singură.

— Dar ai spus că vrei să fii singură, am zis eu.

— Aşa vorbeşte omul când e bolnav. Dar puteam eu să-mi închipui că tu şi Max aţi putut pleca, dând dovadă do atâta lipsă de suflet. Din partea ta, poate că nu-i chiar de mirare, pentru că nu mă înţelegi bine, dar Max? Max, care mă cunoaşte atât de bine, care ştie că aş fi putut avea nevoie de ceva, să plece el în felul ăsta? A închis ochii şi a adăugat: Acum mai bine lasă-mă.

— Nu vrei să-ţi dăm ceva, sau să stăm cu tine?

— Nu, nu vreau să-mi daţi nimic. Să ştii că într-adevăr purtarea voastră m-a rănit foarte rău. Cât despre Len, ce să spun, comportarea lui a fost absolut ruşinoasă.

— Ce a făcut? am întrebat cu oarecare curiozitate

— M-a lăsat aici fără nimic de băut: nici o picătură de apă, de limonadă, de absolut nimic. M-a lăsat aici, să zac şi să mă usuc de sete.

— Dar nu puteai să suni şi să ceri apă? am întrebat.

Nu trebuia să pun o asemenea întrebare. Katharine m-a fulgerat cu o privire care m-a îngheţat.

— Îmi dau seama că nu înţelegi ce e mai important aici. Ca Len să fie atât de lipsit de inimă. Evident, dacă ar fi fost o femeie lângă mine ar fi fost diferit. S-ar fi gândit.

În dimineaţa următoare abia am cutezat să ne apropiem de Katharine. Dar am găsit-o în forma ei obişnuită, bine dispusă, fermecătoare, numai zâmbete, se bucura să ne vadă, manifestându-ne recunoştinţă pentru tot ceea ce făcusem pentru ea şi cu un aer condescendent, dacă nu chiar uşurel iertător.

Era într-adevăr o femeie remarcabilă. Pe măsură ce au trecut anii am ajuns să o înţeleg mai bine, dar niciodată nu puteam prezice dinainte reacţiile ei. Cred că ar fi trebuit să fie o artistă, o mare cântăreaţă, o actriţă – atunci capriciile ei ar fi fost acceptate ca manifestări naturale ale unui temperament. De fapt, era aproape o artistă. A modelat un cap al reginei Shubad care a fost expus cu faimosul colier, apoi un cap al lui Hamoudi, un altul al lui Leonard Woolley, unul foarte frumos al unui tânăr. Nu era destul de îndrăzneaţă în privinţa propriilor ei puteri, fiind mereu înclinată să ceară sprijinul altcuiva sau să le accepte părerile. Leonard era tot timpul la picioarele ei şi nimic din ce putea face el nu era suficient de bun pentru ea. Nici unei femei nu-i place ca bărbatul ei să fie un sclav (care să se lase terorizat), sau un nătăfleţ, dar Len, care pe şantier, la săpături, era sever şi plin de autoritate, în faţa ei devenea supus şi blând ca un mieluşel.


Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   36   37   38   39   40   41   42   43   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin