Agatha Christie

O altă piesă pe care am scris-o mai târziu se numea „Musafirul neaşteptat” (The Unexpected Guest), care, deşi nu a avut succes la public, m-a satisfăcut întru totul. A fost reprezentată sub titlul „Verdict” – un titlu pe care nu-l găsesc bun. I-am spus „No Fields of Amaranth” inspirat din cuvintele lui Walter Landor: „There are no flowers of amaranth on this side of the grave” (Nu sunt flori de amarantacee90 pe această parte a mormântului). Cred şi acum că este cea mai bună piesă pe care am scris-o, cu excepţia piesei „Martorul acuzării”. Nu a avut succes, bănuiesc, pentru că nu era o povestire poliţistă şi nici măcar una de aventuri.

Subiectul privea o crimă, dar fundalul şi ideea adevărată se refereau la faptul că un idealist este întotdeauna un om periculos, un distrugător posibil al celor pe care-i iubesc, iar întrebarea care se pune este: „cât de mult poţi merge cu sacrificiile, nu în privinţa persoanei tale, ci a celor pe care îi iubeşti, pentru ceea ce crezi tu, mai ales dacă ei nu cred la fel ca tine?”

Dintre cărţile mele poliţiste, cred că cele care mă satisfac mai bine sunt: „The Crooked House” şi „Ordeal by Innocence”. Am fost surprinsă, zilele trecute, să mai descopăr încă una care îmi place, şi anume „The Moving Finger”. E un mare tur de forţă să reciteşti ceea ce ai scris cu şaptesprezece, optsprezece ani în urmă. Părerile se schimbă. Şi unele lucruri nu mai rezistă la încercările timpului, iar altele da.

O ziaristă din India care îmi lua o dată un interviu (întrebându-mă, trebuie să recunosc, o mulţime de prostii) a inclus şi această întrebare: „Aţi scris şi publicat vreo carte pe care o consideraţi, într-adevăr proastă?” Am răspuns indignată că nu. Nici o carte, am continuat eu, nu a fost exact aşa cum aş fi dorit să fie şi nu m-a satisfăcut pe deplin, dar dacă aş fi considerat o carte pe care am scris-o că e într-adevăr proastă nu aş fi publicat-o.

Totuşi, cred că am ajuns aproape într-o asemenea situaţie, e vorba de „Misterul trenului albastru”. De fiecare dată când o citesc o găsesc lipsită de originalitate, plină de banalităţi, şi cu o intrigă neinteresantă. Trebuie să spun, cu tot regretul meu, că multă lume o găseşte bună. Autorii, se spune, nu întotdeauna pot fi judecătorii cei mai buni ai cărţilor lor.

Cât de trist va fi atunci când nu voi mai putea să scriu, deşi ar trebui să nu mă lăcomesc. La urma urmelor, a fi în stare să mai scrii la 75 de ani, e un adevărat noroc. Ar trebui să fii mulţumit şi să te pregăteşti să le retragi.

De fapt, cochetam cu ideea că poate m-aş retrage anul acesta, dar am fost ademenită de faptul că ultima mea carte s-a vândut mai mult decât oricare alta până atunci şi mi se părea o prostie să nu mai scriu. Poate că acum ar fi mai bine să-mi stabilesc ca limită vârsta de 80 de ani?

M-am bucurat foarte mult de a doua înflorire, care vine atunci când se încheie viaţa emoţiilor şi a relaţiilor personale; şi dintr-o dată te găseşti, la cincizeci de ani. Să spunem, că în faţa ta se deschide o întreagă nouă viaţă, plină de o seamă de lucruri la care te poţi gândi şi pe care le poţi studia sau citi. Descoperi că îţi place să mergi la concerte, la expoziţii, la operă cu acelaşi entuziasm ca şi când aveai douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani. O anumită perioadă, viaţa personală ţi-a absorbit toată energia, dar acum eşti liberă din nou să priveşti în jurul tău. Te bucuri să ai răgaz, te poţi bucura de diferite lucruri. Eşti încă destul de tânără pentru a te bucura să mergi în locuri necunoscute, deşi poate nu mai poţi să trăieşti în condiţii mai aspre, aşa cum puteai altădată. Este ca şi cum ar fi în tine o nouă sevă care dă viaţă ideilor şi gândurilor. Acesteia i se alătură penalizarea impusă de înaintarea în vârstă, faptul că aproape tot timpul te doare câte ceva, că sau suferi de lumbago ori ai reumatism la gât, încât devine un chin să întorci capul, sau te supără genunchii din cauza unei artrite, încât nu mai poţi sta mult în picioare sau coborî pantele dealurilor; toate acestea te asaltează şi trebuie să le suporţi. Dar mulţumirea că ţi s-a dăruit viaţă cred că este mai puternică şi mai vitală în decursul acestor ani de pe urmă, decât a fost vreodată înainte. Are ceva din realitatea şi intensitatea visurilor – şi încă mă bucur foarte mult să visez.

IV

În 1948 arheologia îşi ridica din nou eruditu-i cap. Se discuta despre tot felul de expediţii posibile şi se făceau nenumărate planuri pentru a se cerceta din nou Orientul Mijlociu. Existau acum din nou condiţii bune pentru săpături în Irak.

Siria pusese la dispoziţia lumii cele mai bune descoperiri înainte de război, dar acum autorităţile irakiene şi Departamentul antichităţilor ofereau posibilităţi foarte atrăgătoare. Deşi obiectele trebuiau predate obligatoriu la Muzeul din Bagdad, orice „duplicat” cum se numeau, avea să fie împărţit şi cel care conducea excavaţiile primea o parte dreaptă din câştig. Aşa că după un an de încercări de săpături pe ici şi colo pe o scară mică au început să se reia lucrările în Irak. La Universitatea din Londra – Institutul de Arheologie, s-a creat o catedră de arheologie vest-asiatică şi Max a fost numit şef de catedră. În fiecare an trebuia să execute multe luni de lucru pe teren.

După o întrerupere de zece ani, am început din nou, cu enormă plăcere, lucrul în Orientul Mijlociu. Din păcate nu se mai mergea acum cu Orient Expresul. Nu mai era drumul cel mai ieftin şi nu se mai putea face o călătorie directă cu trenul. De data asta am zburat şi acesta a fost începutul plictisitoarei rutine de a călători pe calea aerului. Dar nu puteai să nu ţii seama de timpul economisit. şi mai trist încă, nu mai existau călătoriile de-a curmezişul deşertului cu autobuzele Nairn. Acum zburai cu avionul de la Londra la Bagdad. Aşa stăteau acum lucrurile. La început mai petreceai o noapte, pe ici pe colo, pe drum, dar era începutul, aşa cum se putea vedea limpede, al unui program de plictiseală excesivă şi de cheltuieli fără nici o plăcere.

În orice caz, Max şi cu mine am sosit la Bagdad împreună cu Robert Hamilton, care făcuse săpături cu Campbell-Thompson şi, mai târziu, fusese directorul Muzeului din Ierusalim. Am vizitat diferite locuri în nordul Irakului, între cele două râuri Zab – Marele Zab şi Micul Zab, până când am ajuns la ridicătura de pământ şi la oraşul pitoresc Erbil. De acolo ne-am dus mai departe la Moşul şi, în drum ne-am oprit pentru a doua oară la Nimrud.

Nimrud era tot atât de frumos, aşa cum mi-l aminteam din timpul vizitei noastre cu mulţi ani în urmă. Max l-a examinat cu un zel special de data asta. Înainte nu se întrevedea nici o posibilitate de a lucra acolo, dar acum, deşi el nu spusese nimic, se putea face ceva. Din nou ne-am oprit şi am mâncat acolo. Am mai vizitat încă alte câteva ridicături de pământ şi apoi am sosit la Moşul.

Rezultatul acestei călătorii a fost că Max a declarat hotărât că tot ceea ce doreşte acum este să facă săpături la Nimrud. „Este un loc important, istoric, un loc care ar trebui neapărat cercetat. Nimeni nu a mai săpat aici de o sută de ani, de când lucra Layard, şi acesta nu atinsese decât marginile. El nu găsise decât câteva fragmenta frumoase de fildeş şi neapărat trebuie să existe şi încă multe alte lucruri interesante aici. Este una din cele trei cetăţi importante ale Asiriei. Assur fusese capitala religioasă. Ninive cea politică, iar Nimrud sau Calah, cum i se spunea pe atunci, era capitala militară. Ar trebui să se întreprindă săpături aici”, spunea Max. „Asta înseamnă o mulţime de oameni, de bani şi putea dura mai mulţi ani. Există toate şansele, dacă avem noroc, de a da peste unul dintre locurile cele mai importante şi va fi una din săpăturile istorice care va îmbogăţi enorm cunoştinţele lumii.”

L-am întrebat dacă a ajuns la vreo concluzie cu vasele preistorice. Mi-a răspuns că da şi că a găsit răspunsul şi la multe întrebări care se tot ridicaseră şi că acum este interesat să facă săpături la Nimrud, fiind un loc istoric foarte important.

— Va fi la fel ca şi cu mormântul lui Tutankhamon, ca şi Knossos în Creta şi Ur, a declarat el. Şi pentru un asemenea loc poţi să ceri şi fonduri, a mai spus Max.

Banii au început într-adevăr să apară, nu prea mulţi la început, dar pe măsură ce se înmulţeau descoperirile noastre au crescut şi fondurile. Muzeul Metropolitan din New York era unul dintre cei mai mari donatori, mai primeam bani şi de la Şcoala de Arheologie Gertrude Bell din Irak şi mai contribuiau încă mulţi alţii: muzeele Ashmolean, Fitzwilliam, Birmingham. Aşa că am început ceea ce avea să reprezinte munca noastră pentru următorii zece ani.

Anul acesta, chiar în această lună, va fi publicată cartea soţului meu – „Nimrud şi vestigiile sale”. I-au trebuit zece ani ca să o scrie; întotdeauna l-a chinuit teama că nu va apuca s-o termine. Viaţa e atât de nesigură şi tromboza coronariană, tensiunea şi toate celelalte boli moderne par să-i pândească de pretutindeni, mai ales pe bărbaţi. Dar totul e bine. Cartea reprezintă munca vieţii lui, ţelul spre care s-a îndreptat în mod constant, începând din 1921.

Sunt mândră de el şi fericită pentru el. Pare un fel de miracol că atât el, cât şi eu am reuşit atât de bine în munca de care ne-am apucat.

Nimic nu poate fi mai diferit decât activităţile noastre, eu sunt o neştiutoare şi el un om foarte cultivat, totuşi ne-am completat unul pe altul, cred, şi ne-am ajutat reciproc. Mi-a cerut adesea părerea în diferite chestiuni şi, cu toate că voi rămâne întotdeauna o amatoare, ştiu o mulţime de lucruri despre domeniul lui de specialitate, arheologia, şi, cu mulţi ani în urmă, când îi spuneam odată cu amărăciune lui Max, că regret mult că nu am putut studia arheologia când eram tânără, aşa ca să pot şti mai multe lucruri în materie, mi-a răspuns: „Nu-ţi dai seama că la ora actuală ştii mai mult despre olăritul preistoric decât aproape oricare femeie din Anglia?” În acel moment poate că aşa era, deşi lucrurile nu rămân mereu aşa. Nu voi putea avea niciodată o opinie de profesionist sau nu-mi voi putea niciodată aminti exact datele la care au domnit toţi regii asirieni, dar mă preocupă foarte mult diferitele aspecte speciale pe care le capătă arheologia. Îmi place când găsesc un câine mic îngropat sub un prag, şi când citesc cuvintele „Nu sta pe gânduri. Muşcă-l”, să gândesc: „Ce motto bun pentru un câine de pază”. Ce interesante sunt apoi tăbliţele de contracte, aruncând lumină asupra modului cum şi unde ajungi sclav sau cum poţi adopta un fiu. Poţi să-l vezi pe Shalmaneser construindu-şi grădina zoologică, trimiţând animale din campaniile lui, încercând să planteze noi plante şi copaci. Cum am fost întotdeauna mâncăcioasă, mă simţeam fascinată când descopeream o stelă unde se descria un ospăţ dat de vreun rege şi unde erau trecute toate felurile de bucate pe care trebuiau să le mănânce. Dar ceea ce mi se părea întotdeauna foarte curios era faptul că după ce se pomenea de o sută de oi, şase sute de vaci şi alte asemenea cantităţi, se vorbea despre douăzeci de pâini. De ce atât de puţină pâine?

Nu am fost niciodată un săpător cu adevărat ştiinţific, ca să mă pot bucura lucrând cu planuri, nivele şi toate celelalte care sunt discutate cu atâta plăcere de şcoala modernă. Nu mi-e ruşine să spun că pe mine mă preocupă foarte mult obiectele de uz casnic şi de artă care ies din pământ. Pe primele eu le socotesc mult mai importante, căci pentru mine nu există fascinaţie mai mare decât aceea a lucrurilor făurite de mâna omului. Iată un mic potir din fildeş, având ciopliţi, de jur împrejur, muzicieni cu instrumentele lor; un băiat înaripat şi apoi capul minunat al unei femei urâte, dar atât de plin de energie şi de personalitate.

Locuiam într-o parte a casei şeicului, în sat, cam între tell şi Tigru. Aveam, la parter, o cameră unde mâncam şi depozitam lucrurile şi o mică bucătărie, iar sus două odăi de dormit. Deasupra bucătăriei mai era o cămăruţă pentru Robert. Developam fotografiile, seara, în sufragerie, iar Max şi Robert se duceau sus. Şi când era cineva acolo, de cum umbla prin cameră, din tavan cădeau bucăţele de lut drept în vasul de developat. Atunci mă urcam la ei şi le spuneam furioasă: „Nu uitaţi că eu sunt jos, sub voi, şi că developez. De fiecare dată când vă mişcaţi cade câte ceva. Nu puteţi sta de vorba fără să vă mişcaţi?”.

Oricum, atunci când se entuziasmau, se repezeau la vreo servietă ca să scoată vreo carte şi s-o consulte şi iar cădea lut uscat în vasele mele.

În curte se afla cuibul unei berze. Berzele fac un zgomot teribil când se împerechează, fâlfâind din aripi. Aceste păsări sunt foarte respectate în Orientul Mijlociu, fiind aproape venerate.

Când am plecat, după prima campanie, am comandat să ni se construiască o casă din chirpici chiar pe deal. Cărămizile erau puse la uscat în timp ce se amenaja acoperişul.

Când am venit înapoi în anul următor eram foarte mândri de casa noastră. Avea o bucătărie, o lungă sală de mese, iar alături, un birou pentru desen. Am dormit în corturi. Un an sau doi mai târziu i-am mai adăugat casei noastre un mic oficiu, cu o masă de lucru şi o fereastră în faţă prin care se puteau face plăţile muncitorilor, iar în partea cealaltă se afla masa de lucru a unui epigrafist. Alături de aceasta era biroul pentru desen şi un atelier cu tăvi cu lucruri care se reparau. Dincolo de acestea obişnuita cămăruţă, unde nefericitul de fotograf trebuia să developeze şi să descarce aparatele. Din când în când, se pornea câte o furtună năpraznică de nisip şi un vânt care se stârnea din senin. Atunci fugeam să ţinem din răsputeri de corturi, în timp ce capacele de la cutiile de gunoi zburau în toate părţile. Până la urmă corturile se prăbuşeau prinzând în faldurile lor pe câte unul dintre noi.

Un an sau doi mai târziu, am cerut să ni se permită să mai construim încă o cămăruţă pentru mine, pe care aveam să o plătesc eu. Aşa că pentru cincizeci de lire am mai adăugat o mică încăpere din chirpici şi acolo am început să scriu această carte. Avea o fereastră, o masă, un scaun. Pe perete am atârnat două tablouri făcute de nişte tineri artişti irakieni. Unul reprezenta o vacă prăpădită, lângă un copac, cealaltă un caleidoscop având toate culorile imaginabile; la prima vedere părea un lucru peticit, dar uitându-te mai bine, vedeai dintr-o dată doi măgari şi un om care îi mâna. Acest tablou întotdeauna mi s-a părut fascinant. L-am lăsat acolo pentru că plăcea tuturor şi a fost pus apoi în camera principală. Dar, într-o zi, cred că-l voi lua înapoi.

Pe uşă, Donald Wiseman, unul dintre epigrafiştii noştri, a fixat o placă pe care era scris în cuneiforme Beit Agatha – Casa Agathei – şi acolo mă duceam în fiecare zi să slujesc câte puţin scrisului meu. Totuşi, cea mai mare parte a zilei o petreceam fotografiind, reparând vase şi curăţind fildeşuri.

Am avut o superbă succesiune de bucătari. Unul dintre ei era chiar nebun. Era un portughez-indian, bun bucătar, dar devenea din ce în ce mai tăcut pe măsură ce timpul trecea. Într-un final, băieţii de la bucătărie au venit la noi să ne spună că sunt îngrijoraţi, că Joseph devine tot mai ciudat. Într-o zi a dispărut. L-am căutat peste tot, am anunţat poliţia, dar au fost oamenii şeicului cei care l-au adus înapoi. Ne-a explicat că Dumnezeu îi ordonase şi că el trebuise să se supună, dar că acum Dumnezeu îi poruncise să se întoarcă. Se părea că există o confuzie, în mintea lui, între Atotputernicul şi Max. Mergea cu paşi mari în jurul casei, cădea în genunchi în faţa lui Max care discuta ceva cu muncitorii şi, spre stânjeneala lui Max, începea să-i sărute poalele pantalonilor.

— Ridică-te, Joseph.

— Trebuie să-ţi urmez poruncile, Doamne. Spune-mi unde să mă duc şi mă duc. Trimitemă la Basra şi mă voi duce la Basra. Spune-mi să vizitez Bagdadul şi voi vizita Bagdadul; să mă duc prin zăpezile nordului şi mă voi duce la zăpezile nordului.

— Îţi zic, spunea Max, acceptând rolul Atotputernicului. Îţi zic să te duci degrabă la bucătărie şi să ne găteşti.

— Mă duc, Doamne, zicea Joseph şi, sărutând încă o dată poalele pantalonilor lui Max, se ducea la bucătărie.

Din nefericire, îi fila o lampă: primea tot felul de comenzi şi o lua razna. A trebuit, într-un final, să-l trimitem înapoi la Bagdad. Banii i-au fost cusuţi în buzunar şi li s-a dat de ştire rudelor.

Apoi a fost Daniel care spusese că ştia cât de cât să gătească şi că se poate descurca cele trei săptămâni care mai rămăseseră din sezonul acela. Ca urmare am avut permanent indigestii. Ne hrănea în întregime cu ceea ce el numea „ouă scoţiene” – extrem de indigeste şi gătite într-o grăsime ciudată. Înainte de a pleca, Daniel s-a făcut de râs. A avut o altercaţie cu şoferul nostru, care s-a răzbunat pe el parându-l că a furat şi a îndesat în bagaje douăzeci şi patru de cutii de sardine şi alte delicatese. Actul de nesupunere fiind dovedit, lui Daniel i s-a zis ca s-a făcut de râs şi ca creştin şi ca servitor şi că a coborât creştinii în ochii arabilor şi că nu va mai fi angajat de noi. A fost cel mai prost servitor pe care l-am avut vreodată.

La Harry Saggs, unul dintre epigrafiştii noştri, Daniel se dusese şi-i zisese:

— Tu eşti cel mai bun om de aici, citeşti şi Biblia, te-am văzut eu. Pentru că eşti un om bun, îmi vei da mie cea mai bună pereche a ta de pantaloni.

— N-o să fac nimic de genul acesta, răspunse Harry Saggs.

— Vei fi un adevărat creştin dacă îmi vei da mie cea mai buna pereche de pantaloni.

— Nici cea mai bună pereche, nici cea mai proastă. Am nevoie de amândouă perechile de pantaloni.

Daniel s-a lăsat păgubaş şi s-a dus să cerşească în altă parte. Era extrem de leneş şi întotdeauna făcea astfel încât să se apuce de curăţat încălţările după lăsarea întunericului ca nimeni şa nu poată vedea că nu-i curăţa deloc, doar stătea şi fuma.

Cel mai bun ajutor în casă era Michael care fusese în serviciul la Consulatul Britanic din Moşul. Arăta ca El Greco, cu o faţă lungă, melancolică, şi nişte ochi enormi. Întotdeauna avea mari necazuri cu nevastă-sa. Din când în când, ea încerca să-l omoare cu un cuţit. Într-un final, un vraci l-a convins să o aducă la Bagdad.

— Mi-a scris, spune Michael, într-o bună zi, şi-mi spune că e doar o problemă de bani. Dacă îi dau 200 de lire o să încerce să o vindece.

Max l-a implorat să o ducă la spitalul principal, către care i se dăduse un voucher, şi să nu aibă încredere în şarlatani.

— Nu, zice Michael, ăsta e un om mare, locuieşte într-o casă mare pe o stradă mare. Trebuie să fie cel mai bun.

În primii trei sau patru ani, viaţa la Nimrud a fost relativ simplă. Vremea proastă ne separa de aşa-numitul drum, şi astfel vizitatorii nu mai ajungeau până la noi.

Mai apoi, într-un an, dat fiind importanţa noastră mereu crescândă, s-a deschis un fel de pârtie pentru a ne lega ele drumul principal, de altfel şi drumul la Moşul a fost gudronat pe o bună bucată din lungimea sa.

Asta nu era bine deloc, căci în ultimii trei ani vizitatorii ne asaltau mereu. Ne-ar fi trebuit o persoană care să nu facă nimic altceva decât să le arate celor veniţi lucrurile, să îi primească amabil, să le ofere ceai sau cafea. Apoi mai soseau regulat şi autobuze încărcate cu elevi. Asta îţi dădea cele mai grozave dureri de cap, căci pretutindeni existau gropi adânci şi, dacă nu umblai cu băgare de seamă, locurile erau foarte nesigure. Rugam profesorii să nu lase copiii să se apropie de săpături; ei, bineînţeles, adoptau atitudinea obişnuită: „Inshallah, totul va fi bine”. Mai veneau şi părinţi cu copii mici.

— Locul ăsta, spunea Robert Hamilton cu un ton dezgustat, uitându-se roată prin biroul de desen, care era plin cu trei cărucioare cu ţânci urlători, locul acesta nu-i altceva decât o creşă. Suspina. Mă duc să măsor nivelele alea.

Ne rugam toţi de Robert:

— Robert, ai cinci copii. Eşti cea mai potrivită persoană ca să te ocupi de creşă. Nu-i poţi lăsa pe burlacii ăştia să se ocupe de bebeluşi.

Robert ne arunca o privire rece şi se îndepărta.

Erau zile frumoase. Fiecare an îşi avea farmecul lui, deşi într-un anumit sens, pe măsură ce trecea timpul, viaţa devenea mai complicată, mai sofisticată, mai urbană.

Cât despre deluşor, în sine, şi-a pierdut frumuseţea de la început datorită săpăturilor. Dispăruse simplicitatea inocentă a locului cu pietrele care ieşeau din iarba verde smălţuită de flori roşii şi cu stolurile lui de păsări – acele păsărele mici şi aurii, cu pene verzi şi portocalii – cărora le place să devoreze albinele care apăreau în fiecare primăvară – zburând şi ciripind deasupra dealului, iar mai târziu acele păsări mai mari, tot cu pene albastre şi portocalii, care aveau un fel ciudat de a cădea din cer, parcă rostogolindu-se, de unde le vine şi numele de „rolers”. Legenda spune că fuseseră pedepsite de Ishtar pentru că o insultaseră, aşa că le-a muşcat de aripi.

Acum Nimrud doarme.

L-am răscolit cu buldozerele noastre. Excavaţiile adânci au fost umplute cu pământ proaspăt. Într-o zi, rănile se vor vindeca şi vor înflori din nou pe aici primele flori de primăvară.

Pe aceste meleaguri s-a ridicat cândva acea mare cetate, Calah. Mai apoi Calah a căzut într-un somn adânc…

A venit apoi Layard şi i-a tulburat din nou pacea. Şi apoi, din nou Calah-Nimrud a adormit…

Au mai venit aici Max Mallowan şi soţia lui. Iar acum Calah doarme iarăşi.

Cine va mai tulbura aceste locuri?

Nu o ştim.

Până acum nu am pomenit de casa noastră din Bagdad Aceasta era o veche locuinţă turcească pe malul de vest al Tigrului. Eram consideraţi ca având un gust foarte ciudat pentru că eram atât de îndrăgostiţi de această casă şi că nu doream să locuim într-una din cutiile moderne, dar casa noastră turcească era răcoroasă şi plăcută, avea o curte interioară cu palmieri care ajungeau până la grilajul balconului. În spatele nostru se întindeau grădini de palmieri irigate şi se mai afla o căsuţă făcută din bidoane de benzină, a unui om fără adăpost. Copiii se jucau pe acolo fericiţi. Femeile se duceau jos la râu să-şi spele oalele şi tigăile. La Bagdad bogaţii şi săracii trăiau unii lângă alţii.

Cât de mult s-a dezvoltat oraşul acesta de când l-am văzut prima oară! Cea mai mare parte din arhitectura modernă e urâtă şi cu totul nepotrivită pentru climă. Este copiată după revistele moderne franţuzeşti, germane, italiene. Ferestrele nu mai sunt mici şi plasate în partea de sus a peretelui ca să nu pătrundă razele soarelui şi să ţină răcoare. Poate că instalaţiile sanitare sunt mai bune acum – ar fi greu să fie mai proaste – dar şi în privinţa asta mă îndoiesc. Instalaţiile moderne par a fi cum trebuie (există lavabouri în culoarea liliacului, etc.), dar scurgerea nu prea are cum să se facă. Se varsă, după vechiul sistem, în Tigru, iar jeturile de apă sunt ca întotdeauna insuficiente. Este foarte neplăcut să vezi săli de baie moderne, elegante, cu lavabouri şi diferite instalaţii, dar care nu funcţionează datorită lipsei unor bune modalităţi de întreţinere, evacuare sau alimentare cu apă suficientă.

Trebuie să amintesc aici prima vizită pe care am făcut-o la Arpachiyah după cincisprezece ani. Am fost recunoscuţi imediat. Tot satul a ieşit în întâmpinarea noastră; se auzeau strigăte de bun venit, urale. „Vă amintiţi de mine, eram un băieţandru, când aţi plecat. Acum am 24 de ani”, spuse unul din ei. „Am nevastă şi un fecior mare, o să vi-l arăt.”

Erau foarte surprinşi că Max nu-şi putea aminti de fiecare chip şi de fiecare nume. Au evocat faimoasa întrecere care intrase pentru ei în istorie, întâlneam adesea pe mulţi din prietenii noştri de acum cincisprezece ani.

Într-o zi, pe când umblam cu camioneta prin Moşul, agentul de circulaţie a oprit dintr-o dată întregul şir de vehicule, strigând: „Mama! Mama!” A venit la camionetă, mi-a luat mâna şi strângându-mi-o tare mi-a spus: „Ce bucuros sunt că te văd, Mama! Sunt Ali! Ali – băiatul de la cârciumă. Îţi aminteşti de mine? Da? Uite-mă, acum sunt poliţist.”

Şi astfel de fiecare dată când treceam prin Moşul îl găseam pe Ali şi, cum ne vedea, întreaga circulaţie de pe stradă era oprită, schimbam saluturi şi apoi camioneta noastră pornea cu prioritate. Cât e de bine să ai asemenea prieteni. Calzi, simpli, plini de bucuria vieţii şi gata oricând să râdă de orice. Arabii râd cu mare uşurinţă şi sunt foarte ospitalieri. De câte ori se întâmplă să treci printr-un sat unde locuieşte vreun muncitor de al tău, vine la tine şi insistă să intri în casa lui şi să bei lapte bătut cu el. Unii dintre cei avuţi din oraş, în veşminte roşii, sunt obositori, dar oamenii de la ţară sunt oameni foarte de treabă şi prieteni minunaţi.