Al bisericii ortodoxe romane

Conferinţe ecumenice

Encyclique de l'Eglise de Constantinople a toutes les Eglises du Monde. Tra-

ction francaise et introduction, în «Echos d'Orient», XX (1921), p. 461—464; în

îba română, în «Biserica Ortodoxă Română», XLI (1922—1923), p. 712—713, şi

hiva Sfîntului Sinod Român, Dosar nr. 153/1920, f. 2—4, 38—48, 55—69; Foi et

nstitution. Ades officiels de Ia Conference mondiale de Lausanne, 3—21 aoăt 1927,

blies sous la direction du Pasteur J. Jezequiel, Paris, 1928, 626 p.; La Conference

Lausanne, Foi et Constitution, în «Le Christianisme social», sept.-dec, 1937;

K. A. Bell, The Stockholm Conference — 1925. The Oficial Report, în «Life and

)rk». 19—30 aug. 1925, Oxford, 1926, 792 p. ; şi La. Conference Universelle du

tistianisme pratique de Stockholm, în «Le Christianisme social», oct.-nov. 1925,

849—1182; G. K. Bell, The Stockholm Conference 1925, Oxford, 1926; Second

irld Conference on Faith and Or der, Edimburg, 1937, London, New York, 1938,

p. ; Actes oîiiciels de la Deuxieme Conference universelle, Edimbwg, aoăt 1937,

is, 1939; Ies Travaux et les Conclusions de la Conlerence d'Edimburg — Faith

Order, în «Christianisme social», sept.-dec. 1937, p. 260—384; The Churches

BISERICA ÎN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

survey task. The Report oi the Conlerence at Oxford, July 1937, on Church, munity and State, London, 1937; ies Eglises en iace de leur tăche. Rapport dl Conieience universelle des Eglises ă Oxiord, Paris, 1938; Vintilă Popescu, Congi mondial despre Biserică, naţiune şi stat, Oxiord, 12—16 iulie 1937, Arad, 1937; cuments concernant le Conseil oecumenique des Eglises, Amsterdam, 1948 ; Desol de l'homme et dessein de Dieu : Travaux preparatoires de da premiere assem\ qenerale du Conseil Oecumenique des Eglises en 1948, Paris, 194?; The World Conlerence on Faith and Order — Lund, 1952, editată de S. Tomkins, don, 1953; Evanston. Dokumente. Berichte und Reden aut der Weltkirchenkc renz, in Evanston 1954. Hrsg. von Focko Liipsen, 3-e Auflage, Witten (Ruhr), Iii L'Esperance chretienne dans le monde d'aujourd'hui — Evanston 1954, pj Neuchâtef, 1955; The Vppsala Report 1968. Oiticial Report oi the iourth AsserA oi the World Council oi Churches — Uppsala, July 4—20, 1968 ; Manuel ă l'ua des Comites de l Assemblee, prepare en vue de la Troisieme Assemblee du Cor, Oecumenique des Eglises, Geneve, 1961 ; Evanston to New Delhi. Third Assen World Council oi Churches, New-Delhi, 1954—1961 ; Nouvelle-Delhi 1961. Con Oecumenique des Eglises. Rapport de la troisieme assemblee, publie sous la rection de W. A. Visser't Hooft, Neuchâtel (Suisse), Jesus Christ. Lumiere du moi Conseil Oecumenique des Eglises. Troisieme Assemblee, Nouvelle Delhi, K Nairobi, 1975. Briser Ies barrieres. Rapport oiliciel de la cinquiettie Assemblee Conseil Oecumenique des Eglises, Nairobi, 23 novembre — 10 decembre, 1975, Pa 1976; Roger Mehl, Uppsal—Nairobi, 1968—1975, Geneve, 1975; Orthodox Cori butions to Nairobi. Papers compiled and presented by the Orthodox Task Fa oi the World Council oi Churches, Geneva, Nils Ehrenstrom and Gunther Gassmd Coniessions in Dialogue, Geneva, 1975; Pr. prof. D. Popescu, Assemblee Geneij du C.O.E. de Nairobi. Realisations, appreciations et perspectives, în «Romani Orthodox Churches News», VI (1976), nr. 2—3, p. 11—28; Pr. conf. D. Popescu] Pr. lect. D. Radu, Comunitatea conciliară — problemă ecumenică actuală, în «Stu teologice», XXVIII (1976), nr. 3—6, p. 201—211 ; Pr. D. Soare, Participarea dd gatiei Bisericii Ortodoxe Române la cea de a V-a adunare generală a Consiliu Ticumbnîc al Bisericilor (Nairobi — Kenya, 23 noiembrie — 10 decembrie 1975), ^Biserica Ortodoxă Română», XCIII (1975), nr. 11—12, p. 1551—1561 • I. Karmi Ortodoxie şi Protestantism ('Op8o8oSîa *ai npoxcatavTiauos) t. I, Atena, 1937; Id( Biserica ortodoxă şi relaţiile ei cu celelalte Biserici şi cu Consiliul Ecumenic Bisericilor, în 1. greacă, Atena, 1949; G. Strinopulos, Die Beziehungen der Ortl doxen Kirche zu den anderen Kirchen, în col. «Ekklisia», Bd. X, Leipzig, 19' E. Benz, Die Ostkirche im Lichte der protestantischen Geschichtschreibung von < Reiormation bis zur Gegenwart, Miinchen, 1952 ; Idem, Wittenberg und Byzanz u\ Geist und Leben der Ostkirche, Marburg, 1949, Miinchen, 1971.

In limba română: Pr. prof. Al. Moraru, Biserica Angliei şi ecumenisml Legăturile ei cu Biserica Ortodoxă Română, în «Ortodoxia», XXXVII ('1985), nr. p. 562—634, şi XXXVIII (1986), nr. 1, p. 9—155; Prelată, Pr. prof. I. Rămureai p. 551—561 ; Pr. Dumitru Soare, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortoclo Române la cea de a Vi-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Biserici, (Vancouver — Canada, 24 iulie — 10 august 1983), în «Biserica Ortodoxă Român, CI (1983), nr. 7—8, p. 460—491 ; Pr. prof. Nic. V. Dură, Teologia ortodoxă şi te logiile coniesionale în ecumenismul contemporan, în «Ortodoxia», XXXVIII (198 nr. 3, p. 61—88 ; Pr. prof. Ion Bria, Dr. Willem Adoli Visser't Hooit (1900 — f 4 i\ He 1966), Secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) Intre 19481 1966, în «Ortodoxia», XXXVIII (1986), nr. 3, p. 154—160; Pr. D. Soare, Contribui Prea Fericitului Patriarh Iustin la dezvoltarea relaţiilor ecumenice ale Bisericii CI todoxe Române, în «Biserica Ortodoxă Română», XCVIII (1980), nr. 3—4, p. 405—43_J Episcop Antonie Plămădeală, Ecumenism şi relaţii externe bisericeşti, 1944—J97J în «Ortodoxia», XXXII (1980), nr. 1, p. 159—170; Idem, Biserica Ortodoxă Româi şi ecumenismul. Rememorări la împlinirea unui stert de veac de la intrarea în Coj siliul Ecumenic al Bisericilor, în «Ortodoxia», XXXVIII (1986), nr. 4, p. 11—2 Pr. prof. D. Popescu, Contribuţia Bisericii Române la Ecumenism. Relaţiile Ortodi \iei cu Bisericile Protestante, în «Studii teologice», XXX (1978), nr. 58, p. 526—543; în limba franceză, în «Romanian Orthodox Church News», Bucureşti, VIII (1978 nr. 3, p. 13—34; Pr. prof. Isidor Todoran, Relaţiile bisericeşti ortodoxe române

celelalte Biserici în ultimii 50 de ani, în «Ortodoxia», XXVII (1975), nr. 4, p. 560—

585; Pr. prof. Corneliu Sîrbu, Prezenţa activă a Bisericii Ortodoxe Române in ca-

irul ecumenismului, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», LI (19/5), nr. 3—4,

). 200—220; Prof. N. Chitescu, Tematica şi rezultatele convorbirilor ortodoxo-pro~

estante după 1961, Importanţa acestor convorbiri pentru ecumenismul actual, In

(Mitropolia Ardealului», XIX (1974), nr. 10—12, p. 558—571 ; Idem, Mişcarea ecu-

henică, în «Ortodoxia», XIV (1962), nr. 1—2, p. 3—59; Pr. prof. D. Stăniloae, Re-

aţiile ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Române în ultimul sfert de veac, în «Or-

odoxia», XXV (1973), nr. 2, p. 166—175; Conf. Şt. Alexe, Aspecte noi ale

cumenismului şi contribuţia Bisericii Ortodoxe Române, în «Ortodoxia», XXV (1973)_r

r. 3, p. 263—372 ; Pr. prof. Milan Şesan, Pe drumul ecumenismului în secolul XX,

ii «Mitropolia Ardealului», XVII (1972), nr. 9—10, p. 683—697; Idem, Ortodoxia

i mişcarea ecumenică, în «Mitropolia Ardealului», VII (1967), nr. 7—8, p. 416—422,

i în «Mitropolia Banatului», XII (1967), nr. 9—10, p. 469—475; Pr. prof. Ioan G. Co-

lan, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu organizaţiile ecumenice, în «Ortodo-

ia», XX (1968), nr. 2, p. 235—250; Diac. Ion Bria, Aspecte dogmatice ale unirii

isericilor creştine, teză de doctorat, Bucureşti, 1968; Pr. Zosima Oancea, Con-

ibuţie la fundamentarea ecumenismului, în «Studii teologice», XVIII (1965), nr. 3_r

. 400—418; Teodor M. Popescu, Poziţia ortodoxă în ecumenism, în «Ortodoxia»,

V (1965), nr. 2, p. 187—215; Pr. prof. I. Rămureanu, Atitudinea Bisericii Romano-

atolice iată de mişcarea ecumenică, în «Ortodoxia», XIV (1962), nr. 1—2, p. 153—

iO; Pr. N. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română şi mişcarea ecumenică, în «Or-

-doxia», XIV (1962), nr. 1—2, p. 107—152; Vasile G. Ispir, Cur_s de îndrumări

isionare, Bucureşti, 1930.

Dialogul Bisericii ortodoxe

cu Bisericile vechi-orientale, cu Biserica romano-catolică,

cu Biserica vechilor-catolici, cu Biserica anglicană,

cu Biserica luterană, cu Biserica reformată *

Dialogul Ortodoxiei cu Bisericile vechi-orientale sau necalcedoniene

Intre Biserica ortodoxă şi Bisericile vechi-orientale sau necalcedo-ene : armeană, coptă, abisiniană, siro-iacobită şi Biserica creştinilor miţi din Malabar (India), există o mare apropiere în ceea ce priveşte ?dinţa, cultul, organizaţia şi viaţa creştină în genere. Ele au luat naş-•e după 451, refuzînd să recunoască hotărîrea dogmatică a Sinodului IV-lea ecumenic din 451. Numărul creştinilor necalcedonieni în pre-ît trece de 25 milioane credincioşi. Ele sînt următoarele :

1. 
   Biserica Coptă din Egipt, care numără peste 5 milioane credin-
   şi, grupaţi în 23 de eparhii (20 în Egipt, 2 în Sudan şi una la Ierusa-
   i), 500 de parohii şi 1000 de preoţi. Reşedinţa Bisericii copte este la
   iro şi are rang de patriarhie. De Biserica coptă din Egipt a depins
   ierica etiopiana pînâ în septembrie 1959, cînd aceasta a obţinut auto-
   alia.
   
2. 
   Biserica etiopiana. După 641, Biserica Etiopiei a intrat sub ju-
   iicţia Bisericii copte din Egipt, sub care a rămas pînă la 1 septem-
   e 1959, cînd a dobîndit autocefalia şi rangul de patriarhie indepen-
   îtă. In prezent Biserica etiopiana are peste 15 milioane credincioşi,
   eparhii (13 în Etiopia şi 2 în străinătate), 14 episcopi. Biserica etio-
   nă are un episcop la Ierusalim, iar în biserica Sfîntului Mormînt,
   

Capitol redactat de Pr. prof. Ioan Rămureanu.

Biserica In epoca moderna şi contemporana 5;

un paraclis cu hramul «Sfîntului Longhin». Din 1950, s-a înfiinţat Facultate de teologie la Addis-Abeba. Mai are două Seminarii teologice unul la Addis-Abeba şi altul la Harrar.

3. Biserica siro-iacobită. Se numeşte «iacobită» după numele org
nizatorului ei, Iacob Baradai, «Cerşetorul», sau «Ţanţalos» (543 -
f 30 iulie 570), un mare misionar al creştinilor siro-iacobiţi. Prin pa<
de la San Remo (Italia) din 19—26 aprilie 1920, Siria a trecut sub pro
tectoratul Republicii Franceze pînă în 20 noiembrie 1943, cînd Siria
Libanul au obţinut independenţa.

Biserica siro-iacobită are în prezent 160.060 de credincioşi (55.00 in Siria, 35.000 în Turcia, 20.000 în Irak, Liban şi Iordania, şi 50.000 Armenia), organizaţi în 11 eparhii : 4 în Siria, 2 în Turcia, 2 în Irak una în Liban, una în Ierusalim şi una în America de Nord.

4. Biserica creştinilor tomiţi din Mălabar (India). Această Biseric
se mai numeşte Biserica ortodoxă siriană a Malăbarului sau Biserica or
todoxă siriană a Răsăritului, sau Biserica din Kerala. Ea a depins di
punct de vedere jurisdicţional, pînă în 1934, de Biserica siro-iacobită
Antiohiei, iar din 1934 a devenit autocefală, avînd în frunte un catolico,

în prezent are peste 2.000.000 de credincioşi, 15 episcopi, peste 120' de parohii, 800 preoţi, — în India de Sud, insula Ceylon (Sri Lanka) în Malaezia —, 6 mînăstiri şi un Seminar teologic.

5. Biserica armeană. După cum se ştie, Biserica armeană, în sino
dele de la Valarşapat (491) şi Dovin (506 şi 554), a respins hotărîrea Si
nodului din Calcedon din 451. De-a lungul istoriei, Biserica armean
a încercat în mai multe rînduri să se unească cu Biserica ortodoxă. Bi
serica armeană, numită şi Biserica armeană gregoriană, are în prezen
peste 5.000.000 de credincioşi, grupaţi în două catolicosate : Ecimiadzin
în Republica Armenia, şi catolicosatul din Cilicia şi Liban, cu reşedinţ.
la Sis (Turcia). Din punct de vedere jurisdicţional, cele două catolicosafr
sînt independente, dar stau în comuniune bisericească.

Catolicosatul de Ecimiadzin are sub jurisdicţia sa peste 4.000.00 de credincioşi, majoritatea în Republica Armenia şi restul în diferiţi ţari din Europa şî America. El are trei patriarhale, unul la Constanţi nopol, altul la Ierusalim şi altul în America.

Catolicosatul din Cilicia şi Liban are sub jurisdicţia sa peste 500.00 de credincioşi.

O Biserică separată de Ortodoxie după Sinodul III ecumenic de 1 Efes din 431 este Biserica nestoriană sau asiriană. Ea numără în pre zent 200.000 de credincioşi, răspîndiţi în Irak, Iran (Persia), India ş America. întrucît ea s-a separat de Ortodoxie înainte de Sinodul I" ecumenic de la Calcedon, din 451, nu se numeşte necalcedoniană.

De-a lungul secolelor s-au încercat unele apropieri între Ortodoxii şi Bisericile vechi-orientale, dar ele n-au dus la unirea dorită cu Bi serica ortodoxă.

Conferinţa I-a panortodoxă de la Rhodos, dintre 24 septembrie Ş 1 octombrie 1961, a hotărît «cultivarea relaţiilor prieteneşti pentr restabilirea unităţii cu ele». Această hotărâre şi-a însuşit-o şi conferinţi a IlI-a de la Rhodos, din 1—15 noiembrie 1964. De asemenea, condu

cătorii Bisericilor vechi-orientale, întruniţi la Addis-Abeba în 1965, au hotărât să se stabilească relaţii mai strînse cu Bisericile ortodoxe. Aceste :-elaţii prieteneşti s-au concretizat prin schimburi de vizite între înalţii erarhi, prin contacte teologice, prin conlucrarea la adunările ecumenice se teren dogmatic şi practic, prin vizitele reciproce de profesori şi studenţi.

Pentru o mai bună cunoaştere a diferenţelor dogmatice dintre cele iouă Biserici s-a organizat apoi o conferinţă neoficială la Aarhus (Da-iemarca), între 11—15 august 1964, în colaborare cu gruparea pentru Credinţă şi Organizare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. La aceasta iu participat teologii Bisericilor ortodoxe şi ai Bisericilor vechi-orien-ale, iar aceştia au ajuns la concluzia că între cele două familii de Bi-erici, în problema hristologică, sînt deosebiri mai degrabă de termeni, 'ecît de doctrină. Este deci posibilă găsirea unei formule de credinţă are să satisfacă cele două Biserici, întrucât ambele Biserici mărturisesc a Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

O nouă întrunire neoficială între opt teologi ortodocşi, aparţinînd iferitelor Biserici ortodoxe, şi şapte teologi necalcedonieni, aparţinînd isericilor vechi-orientale, a avut loc între 25—29 iulie 1967 la Bristol, i Anglia, în care s-a discutat : Raportul celor două voinţe în Hristos. onsultaţia a ajuns la concluzia că Biserica Ortodoxă şi Bisericile vechi-•ientale învaţă de comun acord că în Iisus Hristos se află două voinţe, ia dumnezeiască şi alta omenească.

A IV-a conferinţă interortodoxă de la Chambesy — Geneva, din —16 iunie 1968, a hotărît să se instituie o Comisie interortodoxă pen-j dialogul cu Bisericile vechi-orientale.

A treia sesiune de convorbiri neoficiale între ortodocşi şi vechi-ientali a avut loc între 16 şi 21 august 1970 în mînăstirea «Le Ce-cle» din Geneva. La această întâlnire s-a discutat tema : Deosebirea %tre «oros» şi canon şi însemnătatea ei pentru primirea Sinodului din Icedon, precum şi alte referate cu privire la deosebirile dintre or-iocşi şi necalcedonieni.

Declaraţia finală, adresată tuturor Bisericilor din cele două familii, arinde trei părţi şi anume :

1) Reafirmarea înţelegerii hristologice de la Aarhus (1964) şi Bris-(1967), care are ca temei existenţa unei hristologii comune, cu toate se foloseşte o terminologie deosebită pentru lămurirea acestei învă-J.ri. De ambele părţi se mărturiseşte că Iisus Hristos, care este de-o '<ţă cu Tatăl, după dumnezeire, este consubstanţial cu noi după uma-îte, prin întrupare ; iar cele două firi sînt unite într-o singură ipostasă logosului dumnezeiesc în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit îedespărţit ; voinţa sau lucrarea omenească a lui Hristos, la întrupare, sînt nici absorbite, nici anulate de voinţa şi lucrarea Sa dumne-iscă, nici nu se opun una alteia, ci sînt unite împreună, într-un acord îvîrşit, fără împărţire şi fără amestecare.

BISERICA IN EPOCA MODERNA. ŞI CONTEMPORANA

2) Unele deosebiri referitoare la formularea şi sensul Tradiţiei le­
gate de următoarele probleme :

1. 
   Sensul şi locul Sinoadelor în viaţa Bisericii. Se ştie că Bisericile
   vechi-orientale acceptă numai primele trei Sinoade ecumenice : Sino­
   dul I ecumenic de la Niceea din 325 ; Sinodul II ecumenic, de la Con-
   stantinopol din 381 ; şi Sinodul III ecumenic de la Efes din 431, în
   timp ce Biserica ortodoxă admite şapte Sinoade ecumenice, adică, pe
   Ungă cele trei, Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451 ; Sinodul V
   ecumenic de la Constantinopol din 553 ; Sinodul VI ecumenic de la Con-
   stantinopol din 680—681 ; şi Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787.
   
2. 
   Anatematizări şi proclamări ca Sfinţi ale unor dascăli veneraţi în
   Biserica ortodoxă, dar anatematizaţi de Bisericile vechi-orientale şi in­
   vers, cum e cazul cu papa Leon I cel Mare (440—461), patriarhul Dioscor
   al Alexandriei (444—451) şi patriarhul Sever al Antiohiei (512—518 ;
   -f 538).
   
3. 
   Chestiuni juridice în relaţie cu manifestarea unităţii Bisericii la
   nivel local, regional şi mondial. Jurisdicţia nu trebuie privită numai ca
   o problemă pur administrativă, ci în unele aspecte ea se referă la sub­
   stanţa însăşi a eclesiologiei.
   

3) Spre o nouă «formulă de împăcarea. Delegaţii celor două familii
de Biserici au cerut să se numească o comisie mixtă spre a examina
punctele dogmatice care au despărţit Bisericile în trecut şi să se redac­
teze o formulă de înţelegere pe baza căreia ele să poată să se unească
într-o Euharistie comună. O asemenea formulă de reconciliere ar putea
folosi formula Sfîntului Chirii al Alexandriei : [ua cpoat? xou SeoS-Ao^oo
osaapx&jisvT) = O singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvîntul şi
expresiile folosite în formula de împăcare din 12 aprilie 433 dintre
Sfîntul Chirii al Alexandriei şi episcopul Ioan al Antiohiei (vezi : în
«Biserica Ortodoxă Română», LXXXVIII (1970), nr. 7—8, p. 683—687).

A patra consultaţie neoficială dintre teologii ortodocşi şi vechi-orientali a avut loc la Addis-Abeba, între 15—23 ianuarie 1971, cu pri­vire la ridicarea reciprocă a anatemelor date de fiecare dintre cele două familii de Biserici. Dar ea nu se va putea realiza, — au afirmat pe bună dreptate participanţii la acest colocviu —, decît numai după ce se va adopta o definiţie hristologică comună de către cele două părţi, pentru a se ajunge mai întîi la unitatea credinţei între ele. Pînă atunci este de dorit ca fiecare dintre diferitele Biserici locale ortodoxe şi necalcedoni-ene să procedeze la lăsarea în desuetudine a acelor ana⁴"-'"!--.

în privinţa celor patru Sinoade ecumenice care au urmat primelor trei recunoscute de Bisericile vechi-orientale, teologi' necalcedonieni s-au exprimat că aceste Biserici sînt dispuse să recunoască definiţiile dogmatice ale acestor Sinoade, dar nu pe baza respectivelor Sinoade ecumenice, ci pentru faptul că conţinutul lor dogmatic se află implicit cuprins în hotărîrile dogmatice ale primelor trei Sinoade ecumenice («Bi­serica Ortodoxă Română», LXXXIX (1971), nr. 9—10, p. 982—988).

Comisia interortodoxă pentru dialogul cu Bisericile vechi-orienta­le, instituită de Bisericile ortodoxe surori, potrivt hotărîrii luate de a 4-a conferinţă panortodoxă de la Chambesy-Geneva din 15 iunie 1968, 36 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

s-a întrunit în prima ei sesiune la Addis-Abeba, între 18—28 august 1971, pentru pregătirea în detaliu a dialogului teologic dintre Ortodoxie şi Bisericile vechi-orientale.

Comisia interortodoxâ a constatat că poziţiile comune ale concor­danţei dintre cele două familii de Biserici sînt multe şi anume : în în­văţătura despre tradiţie, despre cult, viaţa spirituală, succesiunea apos­tolică, Sfintele Taine, evlavie, a doua venire a lui Hristos, viaţa mona­hală, cinstirea Sfinţilor, a moaştelor şi icoanelor şi păstrarea multor obiceiuri şi datini vechi. Toate acestea constituie o moştenire comună şi un tezaur creştin preţios care poate facilita unirea celor două familii de Biserici.

Sfîntul Ioan Damaschin (f 749) spune despre creştinii care aparţin vechilor Biserici orientale că «numai din pretextul Sinodului din Cal-;edon (451) s-au rupt de Biserică, dar în toate celelalte privinţe sînt irtodocşi» (Despre erezii, 83, P. G., XCIV, col. 741).

Conferinţa afirmă că unirea ce se va realiza pe etape între Biseri-ile ortodoxe şi Bisericile vechi-orientale nu va atinge drepturile ju-isdicţionale ale Bisericilor locale existente, deoarece prin aceasfa nu se rmăreşte cîtuşi de puţin absorbirea unora de către altele dintre Bise-Idle existente în aceeaşi regiune («Biserica Ortodoxă Română», XXXIX (1971), nr. 9—10, p. 989—991).

A doua întrunire a Comisiei teologice interortodoxe s-a desfăşurat tre 9—13 ianuarie 1975 la Addis-Abeba. Comisiunea interortodoxâ întru pregătirea dialogului teologic cu Bisericile vechi-orientale s-a trunit între 7—11 februarie 1979 la Chambesy-Geneva, sub preşedin-! mitropolitului Hrisostom al Mirelor, şi a decis să se propună Biseri-or vechi-orientale începerea dialogului teologic oficial («Service de esse et d'Information», 1979, no. 35, fevrier, p. 2).

Dialogul teologic oficial între Bisericile ortodoxe şi Bisericile vechi-entale s-a ţinut între 10—15 decembrie 1985 la Chambesy-Geneva, de s-a întrunit Comisia mixtă a celor două familii de Biserici. S-a ut de acord ca la a doua sesiune a dialogului oficial care va avea loc 1987 să se discute tema generală : Spre o hristologie comună, studia-în următoarele patru subteme : 1. Probleme de terminologie ; 2. For-lări sinodale în hristologie ; 3. Factori istorici ; 4. Interpretarea dog-hristologice astăzi. Dialogul oficial între cele două Biserici continuă.

2. Dialogul Bisericii ortodoxe cu Biserica romano-catolică

Se ştie că Biserica ortodoxă a Răsăritului a format împreună cu

rica romano-catolică, pînâ la regretabila schismă din 16 iulie 1054,

igură Biserică universală.

După schisma din 1054 s-au făcut diferite încercări de unire între două Biserici, îndeosebi în conciliul unionist de la Lyon, din 1274, în conciliul unionist de la Ferrara-Florenţa, din 1438—1439, fără

¹ poată ajunge la reconcilierea şi unirea lor. Această situaţie de în-

BISERICA ÎN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

cordare şi neîncredere s-a menţinut între cele două Biserici pînă du] primul război mondial (1914—1918). De la această dată, cercurile Val canului, în frunte cu papa, şi-au schimbat întrucîtva orientarea faţă < Biserica ortodoxă, adoptînd o atitudine mai moderată şi uneori chii binevoitoare.

Problema relaţiilor de înţelegere şi colaborare între Biserica ort doxă şi Biserica romano-catolică s-a pus, după cel de-al doilea răzt mondial (1939—1945), în conferinţele panortodoxe de la Rhodos. Prir Conferinţă panortodoxă de la Rhodos, întrunită între 24 septembrie 1 octombrie 1961, luînd în consideraţie relaţiile actuale ale Biseric ortodoxe cu Biserica romano-catolică a hotărît în decizia finală «cult varea de raporturi în spiritul dragostei lui Hristos» cu Biserica rom; no-catolică.

In timpul lucrărilor primei sesiuni a Conciliului II Vatican, cai s-au desfăşurat între 11 octombrie şi 7 decembrie 1962, sub papa Ioa al XXIII-lea (1958—1963), în repetate ocazii episcopii romano-catolii şi-au manifestat simţămintele de prietenie şi preţuire faţă de Biserici^ ortodoxe. S-a sperat ca atmosfera aceasta să continue şi la sesiunea doua a Conciliului II Vatican, care a durat de la 29 septembrie pînă 4 decembrie 1963, sub preşedinţia papei Paul VI.

De aceea, a doua Conferinţă panortodoxă de la Rhodos, care a avu Joc între 26—29 septembrie 1963, ţinînd seama de faptul că în prim] sesiune a Conciliului II Vatican s-a manifestat cu tărie dorinţa majori] taţii episcopatului catolic de a respinge puterea absolută a primatuh papal, prin autoritatea colegiului episcopal, a hotărît în principiu ini\ ţierea unui dialog teologic pe picior de egalitate între Biserica ortodoxl şi Biserica romano-catolică.

Speranţele ameliorării relaţiilor Bisericii ortodoxe cu Biserica ro mano-catolică au crescut mai ales după întîlnirea de la Ierusalim, în tre 4—6 ianuarie 1964, dintre patriarhul ecumenic Atenagora şi pap; Paul VI.

Insă, în timpul dezbaterilor sesiunii a treia a Conciliului II Vatican

dintre 14 septembrie—21 noiembrie 1964, şi a sesiunii a patra, dintra
14 septembrie — 8 decembrie 1965, s-a observat că papa Paul al Vl-lea
a subordonat colegialitatea episcopală autorităţii primatului papal.
Aceasta a fost proclamată de papa Paul VI mai întîi prin enciclica Ec-
clesiam suam, promulgată la 6 august 1964, apoi prin hotărîrea Conci­
liului II Vatican din 25 noiembrie 1964, prin care s-a accentuat prima­
tul şi infailibilitatea papală, papa subordonîndu-şi chiar şi colegiul epis­
copal, ceea ce nu se întîmplase la Conciliul I Vatican din 1870. I

Colegiul sau corpul episcopal» — se subliniază în hotărîrea aceeaj — «nu are autoritate decît numai împreună cu pontiful roman, succe-\ sorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia rămîne întreagă asupra] tuturor, fie păstori, fie credincioşi».

Că cercurile Vaticanului, în frunte cu papa Paul VI, nu au înţeles ecumenismul şi unirea Bisericilor decît ca o subordonare a acestora au­torităţii supreme a pontifului roman, o arată lămurit Decretum de Oe-cumenismo (Decretul despre Ecumenism) şi Decretum de Eclesiis Ori-

entalibus Catholicis (Decretul despre Bisericile orientale catolice) — e vorba de Bisericile unite cu Roma —, ambele promulgate la 21 octom­brie 1964, în care uniatismul este dat ca model pentru situaţia pe care ar avea-o Bisericile ortodoxe în eventuala lor «unire ecumenică» cu Catolicismul.

Ţinînd seama de toate acestea, Conferinţa a treia panortodoxă de la Khodos, întrunită între 1—14 noiembrie 1964, a revenit asupra începe­rii imediate a dialogului teologic dintre Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică, scoţînd în relief că pentru un început rodnic al unui dialog teologic real este necesară pregătirea trebuitoare şi crearea de condiţii corespunzătoare.

O ameliorare a raporturilor dintre Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică s-a realizat întrucîtva prin declaraţia comună de ridi­care a anatemelor din 16—20 iulie 1054, în urma înţelegerii dintre pa­triarhul Athenagora I al Constantinopolului (1949—1972) şi papa Paul VI (1963—1978), care a fost citită concomitent, la închiderea Conciliu­lui II Vatican, în ziua de 7 decembrie 1965, în catedrala «Sfîntul Petru» din Roma şi în catedrala «Sfîntul Gheorghe» a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.

Cei doi înalţi ierarhi au subliniat în această declaraţie «că sînt con­ştienţi că acest act de justiţie şi de iertare reciprocă nu poate fi de ajuns să pună capăt diferenţelor vechi sau recente, care subzistă între Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă, şi care vor fi depăşite prin lucra­rea Sfîntului Duh, graţie curăţiei inimilor, regretului nedreptăţilor is­torice, precum şi printr-o voinţă activă de a ajunge la o înţelegere şi expresie comună a credinţei şi cerinţelor ei».

Poziţia Bisericii ortodoxe faţă de Biserica romano-catolică a fost 2Ît se poate de clar lămurită în ş,edinţa solemnă comună din 19 octom-Drie 1967 a Sfîntului Sinod român şi a Sfîntului Sinod al Patriarhiei Scumenice, în frunte cu patriarhul Atenagora, atunci în vizită în Româ­na, cînd s-a dat o declaraţie comună în care se subliniază că Biserica omano-catolică trebuie să treacă la o atitudine cu adevărat ecumenică i să înceteze a se considera centru al năzuinţelor ecumenice contempo-ane...

«Ca să poată începe tratative de unire cu Biserica ortodoxă, Bise-

:ca romano-catolică trebuie să anuleze constituţia De Ecclesia şi enci-

ica Ecclesiam Suam, în care papa Paul VI a fixat condiţiile dialogului,

să se retragă decretul De Oecumenismo şi Decretul asupra Biserici-

r orientale catolice, în care dialogul cu celelalte Biserici este conside-

t ca un mijloc de lămurire a «fraţilor despărţiţi» asupra adevărurilor

; credinţă ale Bisericii romano-catolice... Cînd noul organ creat de Bi-

rica romano-catolică, Sinodul episcopilor, va trece din stadiul de or-

n consultativ în cel de organ deliberativ, şi împreună cu papa va de-

ni organul conducător, acesta va putea anula stările inaccesibile crea-

pînă în prezent şi va putea fixa noi condiţii acceptabile pentru un di-

ig teologic, reriunţînd la uniatism ca mijloc de unire cu ortodocşii şi

ntorcînd ortodocşilor, acolo unde este cazul, oile răpite. Pînă atunci...

isiderăm posibil un dialog al slujirii, un dialog ecumenic» (Biserica

:odoxă Română», LXXXV (1967), nr. 9—10, p. 894—895).

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Totuşi, din dorinţa de a se cultiva raporturi frăţeşti în spiritul gostei lui Hristos, patriarhul Atenagora a dispus în Conferinţa Cor panortodoxe de la Chambesy-Geneva, din 20—28 august 1968, să ! numească o comisie ortodoxă pentru a începe dialogul cu Biserica] mano-catolică.

întrucît papa Paul VI, prin declaraţia Mysterium Ecclesiae, dir

iulie 1973, a reactualizat vechile pretenţii romano-catolice după
papa deţine autoritatea supremă jurisdicţională în întreaga Biserici
că unitatea credinţei se va realiza numai prin întoarcerea tuturor
catolicilor ortodocşi şi protestanţi în sînul Bisericii catolice, Patriai¹
ecumenic Dimitrios I a făcut în ziua de 30 noiembrie 1973 o declars
în timpul vizitei unei delegaţii romano-catolice, condusă de, cardin^
J. Willebrands, preşedintele Secretariatului Vaticanului pentru units
creştinilor, în care a combătut pretenţiile papale, subliniind că ^

Roviei nu este altceva decît o Biserică locală, ca toate celelalte, şi unica Biserică, Biserica prin excelenţă («Ortodoxia», XXII (1974), nr —3, p. 157—163). Pentru începerea dialogului teologic cu Biserica mano-catolicâ, Patriarhul ecumenic Dimitrios I a creat o Comisie par todoxă în ianuarie 1976.

Relaţiile frăţeşti dintre Bisericile ortodoxe şi Biserica romano-tolică continuă prin scrisorile irenice şi prin diferite vizite ale uil ierarhi ai celor două Biserici. La 14 decembrie 1975 s-a creat simultj în Capela Sixtină din Roma şi în biserica «Sfîntul Gheorghe» din nar, cîte o Comisie teologică tehnică, una din partea Bisericii romar catolice şi alta din partea Bisericii ortodoxe, pentru pregătirea dialog lui teologic dintre cele două Biserici. Relaţiile frăţeşti dintre cele do| mari Biserici creştine continuă să se dezvolte satisfăcător. Comisia te logică tehnică interortodoxă s-a întrunit în prima ei sesiune la Chai] besy-Geneva, între 21—25 iunie 1977, apoi în a doua sesiune, între —18 noiembrie 1977. Comisia catolică, numită de papa Paul al VI-lj la 15 martie 1976, şi-a ţinut prima reuniune plenară între 11—14 octor brie 1976 la Roma. S-a hotărît, de către ambele comisii, înfiinţar^ unui Grup mixt de coordonare.

Intre 27 martie—1 aprilie 1978 s-a întrunit la Roma prima sesiur a grupului mixt de coordonare, desemnat de cele două comisii tehnid teologice, ortodoxă şi romano-catolică, pentru a discuta întocmirea umj plan comun pentru începerea dialogului teologic între cele două ^ rici («Biserica Ortodoxă Română», XCVI (1978), nr. 7—8, p. 7101 «Episkepsis», 10 (1979), no. 203, 1 fevr., p. 2—4).

între 25—27 iunie 1978 s-a întrunit la Chambesy-Geneva a treij reuniune a Comisiei tehnice interortodoxe pentru pregătirea dialoguli teologic cu Biserica romano-catolică («R.O.C. News», VIII (1978), nr¹ 2. p. 67).

La 6 august 1978, papa Paul al Vl-lea a încetat din viaţă. Succese rul său, papa Ioan Paul I (3 sept.—29 sept. 1978) a păstorit foarte puj ţin, numai 27 de zile, îneît n-a avut timpul necesar să se ocupe de di-J aîogul teologic cu Biserica ortodoxă.

După moartea neaşteptată a papei loan Paul I, conclavul cardina­lilor, în număr de 111, a ales Papă, în ziua de 16 octombrie 1978, pe. Arhiepiscopul polon al Krakoviei, Karol Wojtyla, care a primit nume­le de loan Paul II, fiind întronizat solemn la 22 octombrie 1978.

Alegerea Papei loan Paul al II-lea a bucurat nespus de mult pe credincioşii polonezi, în majoritate romano-catolici, fiind primul papă de origine poloneză, care păstoreşte pe vechiul şi venerabilul Scaun al Romei. Noul Papă cunoaşte foarte bine Biserica ortodoxă şi probleme­le ei, avînd în vedere că în Polonia se află un important număr de cre­dincioşi ortodocşi, peste un milion, iar faptul că a păstorit înainte de a fi ales Papă, ca Arhiepiscop romano-catolic de Krakovia, în Polonia, i-a înlesnit posibilitatea cunoaşterii Bisericii ortodoxe.

Intre primele preocupări ale Papei loan Paul al II-lea a fost să facă o vizită oficială Patriarhiei Ecumenice. Astfel, la un an după instalarea sa pe Scaunul Romei a făcut o vizită oficială la Ankara şi la Constan-tinopol, între 28—30 noiembrie 1979. Declaraţiile sale referitoare la di­alogul teologic ortodoxo-romano-catolic, făcute în ziua de 30 noiembrie 1979, în catedrala «Sfîntul Gheorghe» a Patriarhiei Ecumenice, la sfîr-şitul Sfintei Liturghii oficiate "de un sobor în frunte cu Patriarhul ecu­menic Dimitrios I, cu prilejul sărbătoririi Sfîntului Apostol Andrei, sînt dintre cele mai interesante.

Iată unele dintre declaraţiile Papei loan Paul al II-lea : «Vizita aceasta, la primul Scaun al Bisericii ortodoxe, arată clar voinţa întregii Biserici catolice de a merge înainte pe drumul către unitatea tuturor şi, de asemenea, convingerea sa că restabilirea deplinei comuniuni cu Biserica ortodoxă este o etapă fundamentală a progresu­lui decisiv al întregii mişcări ecumenice. Pe plan concret, vizita de azi irată, de asemenea, importanţa dialogului teologic, care începe azi cu biserica ortodoxă. Cu realism şi înţelepciune, potrivit dorinţei Scaunu-ui apostolic al Romei şi, de asemenea, dorinţelor Conferinţelor panor-odoxe, s-a hotărît reînnoirea relaţiilor şi contactelor dintre Biserica omano-catolică şi Biserica ortodoxă, care să promoveze apropierea şi rearea atmosferei necesare unui rodnic dialog teologic. Trebuie să re-îcem contextul înainte de a reface împreună textele. Această perioa-ă a fost pe drept cuvînt numită dialogul dragostei. Acest dialog a per-lis luarea la cunoştinţă a profundei comuniuni care ne uneşte deja şi ce sâ ne putem servi şi trata ca Biserici surori».

La rîndul său, Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic Dimitrios I a âtat, între altele, în discursul sau, că : «Noi intrăm într-o fază nouă co-fraternităţii noastre, o fază serioasă şi importantă, al cărei rezultat influenţa întregul nostru mers spre scopul vizat, adică unitatea».

«Moi intrăm în faza dialogului teologic oficial între cele două Bi~ -ici — romano-catolică şi ortodoxă după ce am pregătit terenul prin tlogul dragostei, prin eforturi reciproce,' dar şi prin manifestări şi e ecleziastice».

Patriarhul ecumenic a anunţat apoi că cele două Biserici au desem-: oficial două comisii teologice, care, sub forma unei Comisii teolo-

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

gice mixte şi pe baza unei ordini de zi pregătită şi aprobată de două Biserici pentru o primă fază, să înceapă dialogul teologic.

In Declaraţia comună, dată în ziua de 30 noiembrie 1979, la si tul viziiei Papei Ioan Paul al II-lea la Patriarhia din Constantin* cu privire la dialogul teologic se precizează următoarele : «Acest di teologic are ca scop >nu numai \progresul pentru restabilirea deplinei muniuni între Bisericile-surori catolică şi ortodoxă, ci şi contribuţii dialogurile multiple care se vor desfăşura în lumea creştină în caut unităţii sale. Dialogul dragostei (Ioan 13, 34), înrădăcinat într-o ere cioşie desăvîrşită faţă de unicul Domn Iisus Hristos şi faţă de vc Sa, faţă de Biserica Sa (Ioan 17, 21), a deschis calea unei mai bunel ţelegeri a poziţiilor teologice reciproce şi, de aici, a noilor elanuri] lucrării teologice şi a unei noi atitudini faţă de trecutul comun al ricilor noastre... Dorim ca progresele în unitate să deschidă noi pos lităţi de dialog şi de colaborare cu credincioşii altor religii şi cu oamenii de bunăvoinţă, pentru ca dragostea şi fraternitatea, să îndej| teze ura şi protivnicia dintre oameni. Noi sperăm să contribuim as la statornicirea unei adevărate păci în lume...» (L'Osservatore R^ nr. 49 (1954), din 4 decembrie 1979; «Ortodoxia», XXXII (1980), nr p. 402—405 ; «Biserica Ortodoxă Română», XCVIII (1980), nr. 1—2] 64—66).

Comisia mixtă ortodoxo-catolică pentru dialogul teologic ofiJ este compusă dintr-un grup de membri romano-catolici, în număr de şi un număr de membri ortodocşi, care reprezintă toate Bisericile or doxe autocefale.

Partea romano-catolică din Comisia mixtă are în fruntea ei pe cj dinalul Jean Willebrands, Arhiepiscop de Utrecht (Olanda) şi preşed tele Secretariatului pentru unitatea creştinilor, ajutat de Monsegnioj Pierre Duprey, în calitate de co-secretar al comisiei.

Patriarhia Română este reprezentată în Comisia mixtă ortodoj romano-catolică de către I.P.S. Mitropolit Nicolae Corneanu al Bar tului şi Pr. prof. Ştefan Alexe.

Comisia mixtă ortodoxo-romano-catolică pentru dialogul teolog oficial s-a întrunit între 29 mai—4 iunie 1980, în prima ei sesiune, insula Rhodos, sub preşedinţia Arhiepiscopului Australiei, Steliar Harkianakis, din partea Bisericii ortodoxe, şi a Cardinalului Jean W| kbrands, Arhiepiscop de Utrecht (Olanda), din partea romano-catolk discutînd asupra deosebirilor dogmatice, cultice şi canonice dintre ce două Biserici. Prima temă tratată poartă titlul : Taina Bisericii şi a Sfi] tei Euharistii în lumina Sfintei 'Scripturi.

Comisia mixtă a fost de acord să continue discuţiile teologice, spre a se ajunge la înţelegerea şi unirea atît de dorită de ambele Bisj rici —, în luna mai 1981, la Regensburg, în Germania, la invitaţia Epij copului romano-catolic Dr. Rudolph Graber de Regensburg, preşedir tele grupului de lucru permanent al Conferinţei Episcopale germar pentru relaţiile cu Bisericile ortodoxe («S.O.P.», 1980, nr. 47, aprilie! şi «Biserica Ortodoxă Română», XCVIII (1980), nr. 5—6, p. 265, şi ni 7—8, p. 711).

Comisia mixtă ortodoxo-romano-catolică s-a întrunit apoi, în a uoua sesiune, la Miinchen — Germania, între 30 iunie—6 iulie 1980, discutînd tema : Taina Bisericii şi Euharistiei în lumina misterului Sfin­tei Treimi.

A treia sesiune a Comisiei mixte ortodoxo-romano-catolică a avut loc în insula Creta, 1984, unde s-a discutat asupra primelor trei Taine : Botezul, Mirungerea şi Sfinta Euharistie.

Intre 3—8 iunie 1985, s-a întrunit în oraşul Opole din Polonia Co­mitetul de coordonare din cadrul Comisiei mixte a dialogului teologic dintre Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică.

A patra sesiune a Comisiei mixte ortodoxo-romano-catolică a avut loc între 28 mai—7 iunie 1986 la Bari, în sudul Italiei. N-au trimis de­legaţi la această sesiune : Patriarhia Ierusalimului, Biserica ortodoxă rusă, Biserica ortodoxă gruzină (georgiană) şi Biserica ortodoxă greacă. Alte două, Biserica Serbiei şi Biserica Ciprului, s-au retras în timpul lucrărilor.

S-au discutat următoarele teme : 1. Credinţa, Tainele şi unitatea Bisericii; 2. Taina Preoţiei în structura sacramentală, a Bisericii şi, în special, importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu.

Nu s-a putut realiza un acord între cele două părţi. Discuţiile au continuat totuşi, tot la Bari, între 9—16 iunie 1987. Au participat toate Bisericile ortodoxe, în afară de Biserica rusă şi Bi­serica gruzină (georgiană), din «motive obiective», dar au comunicat :ă vor accepta hotărîrile ce se vor lua.

Nu s-a putut semna un document de acord, ci un document de

iialog, hotărîndu-se o întîlnire următoare, programată pentru zilele de
[9—27 iunie 1988, la mînăstirea Valamo, din Finlanda, unde s-a abordat
ema : Preoţia în credinţa şi viaţa celor două Biserici, după care urma
a se ia în discuţie tema primatului papal şi a infailibilităţii, două din-
re problemele cele mai dificile pentru realizarea intercomuniunii dintre
biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică. . -

Din anul 1967, Biserica romano-catolică şi Biserica anglicană au îceput, de asemenea, un dialog teologic. Astfel, din iniţiativa papei 'aul al Vl-lea şi a Arhiepiscopului de Canterbury, Michael Ramsey, o bmisie mixtă catolică-anglicană a examinat punctele de credinţă care ?parâ cele două Biserici, îndeosebi cele referitoare la Sfînta Euharistie, reoţie, hirotonie şi autoritate. în martie 1982 a fost dat publicităţii ra~-jrtul final care punea în evidenţă aspectele cele mai dificile care se-iră cele două Biserici, ca : primatul papal şi infailibilitatea papală.

în vederea colaborării şi apropierii între cele două Biserici, la sfîr-iul lunii mai 1982, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită oficială sericii anglicane, — prima de la separarea lor din secolul al XVI-lea , şi Arhiepiscopului de Canterbury, Robert Runcie. Cei doi înalţi elaţi au socotit încheiat rolul Comisiei mixte din 1967 şi au hotărît îarea unei noi Comisii mixte, menită să continue dialogul teologic -eput în 1967, între cele două Biserici, pînă la înlăturarea tuturor urgenţelor dogmatice, cultice şi canonice şi pînă la ajungerea la o olină comuniune.

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA