Alexandr Soljenitin

Despre toţi aceştia la noi se vorbeşte (şi de două ori mai mult – propagandiştii, şi de trei ori mai mult – octombriştii-napostovişti17) cu o grimasă dispreţuitoare: „cei ofensaţi de puterea sovietică”, „cei care au fost supuşi represaliilor”, „vlăstare de chiaburi”, „specimene în care mocneşte ura faţă de puterea sovietică”.

Unul vorbeşte, iar celălalt încuviinţează dând din cap. Ca şi cum totul a devenit limpede. Ca şi cum puterea populară are dreptul să-şi ofenseze cetăţenii. Ca şi cum în asta rezidă viciul primordial, plaga principală: ofensaţi… În care mocneşte…

Şi nimeni nu vine să strige: daţi-mi voie! Ei, drăcia dracului! Păi vouă, la urma urmelor, existenţa vă determină conştiinţa sau nu v-o determină? Sau v-o determină doar atunci când vă convine? Iar când nu vă convine, atunci nu trebuie să v-o determine?

Şi mai ştiu unii la noi să vorbească cu fruntea uşor adumbrită: „Da, s-au comis unele greşeli”. Şi mereu această formulă impersonală, iuoceut-ne-ruşinată – s-au comis, doar că nu se ştie de către cine. S-ar putea crede că muncitorii, hamalii şi colhoznicii sunt aceia care le-au comis. Nimeni nu are curajul să spună: partidul comunist le-a comis! Conducătorii sovietici inamovibili şi iresponsabili le-au comis! De cine încă, în afară de cei care deţin puterea, ar mai putea fi „comise”? Să se pună totul pe seama lui Stalin? Trebuie totuşi să avem şi simţul umorului. Stalin a comis, dar voi, milioane, în posturi de conducere, unde aţi fost?

De altfel, şi erorile acestea în ochii noştri s-au dizolvat destul de repede într-o pată neguroasă, neclară, fără contur, şi nu mai sunt receptate ca rod al incapacităţii, fanatismului şi relei-intenţii, toate erorile recunoscute se referă numai la faptul că unii comunişti au trimis la închisoare alţi comunişti. Dar faptul că ciucisprezece-şaptesprezece milioane de ţărani au fost ruinaţi, trimişi spre exterminare, împrăştiaţi prin ţară fără dreptul de a-şi aminti de propriii părinţi şi de a le rosti numele, asta, chipurile, n-ar constitui o eroare. Şi toate valurile canalizării, examinate la începutul acestei cărţi – nici asta, chipurile, n-ar fi o eroare. Iar faptul că nu am fost câtuşi de puţin pregătiţi pentru războiul cu Hitler, că ne-am umflat în pene în mod înşelător, că ne-am retras în mod ruşinos, schimbând lozincile din mers, şi că numai Ivan^8 şi îndemnul „Pentru Sfânta Rusie” i-au oprit pe nemţi la Volga, nu este socotit a fi greşeala lui Stalin, ci e transformat aproape în meritul lui principal.

În două luni am cedat adversarului aproape o treime din populaţie, cu toate acele familii care n-au fost nimicite pe de-a-ntregul, cu lagărele de mii de oameni, care s-au împrăştiat câud escorta a fugit, cu puşcăriile Ucrainei şi ale Ţărilor Baltice, unde încă nu se risipise fumul rafalelor care îi doborâseră pe cei cu articolul Cincizeci şi Opt Câtă vreme puterea era de partea noastră, pe toţi aceşti nenorociţi i-am oprimat, i-am prigonit, nu i-am lăsat să muncească, i-am alungat din locuinţe, i-am silit să moară. Când a ieşit la iveală slăbiciunea noastră – le-am cerut numaidecât să uite tot răul pricinuit, să uite părinţii şi copiii morţi de foame în tundră, să uite pe cei împuşcaţi, să uite ruinarea lor şi ingratitudinea noastră faţă de ei, să uite interogatoriile şi torturile NKVD-ului, să uite lagărele foamei şi să pornească de îndată la partizani, să intre în ilegalitate şi să apere Patria fără să-şi cruţe propria viaţă. (Dar noi trebuia să ne schimbăm! Şi nimeni nu le dădea vreo speranţă că atunci când ne vom întoarce o să ne purtăm altfel cu ei, că nu-i vom mai persecuta, nu-i vom mai alunga, nu-i vom mai băga la închisoare şi nu-i vom mai împuşca.)

Aceasta fiind situaţia, de ce să te miri mai mult: că de venirea nemţilor s-au bucurat prea mulţi oameni? Sau încă prea puţini? (Au fost însă cazuri când germanii au trebuit să facă dreptate, de pildă, în cazul delatorilor din epoca sovietică: execuţia diaconului bisericii Naberejno-Nikolskaia din Kiev, şi acesta nu este un caz unic.)

Dar credincioşii? Douăzeci de ani la rând credinţa a fost prigonită şi au fost închise bisericile. Au venit nemţii şi au început să le deschidă. (Ai noştri, după nemţi, s-au jenat să le închidă imediat.) În Rostov pe Don, de pildă, solemnitatea deschiderii bisericilor a stârnit o jubilaţie de masă, o mare afluenţă de oameni, însă, pentru asta, ei trebuiau să-i afurisească pe nemţi, nu-i aşa?

Tot la Rostov, în primele zile ale războiului, a fost arestat inginerul Alexandr Petrovici M.-V., care a murit în celula de anchetă. Soţia lui a tremurat de frică vreo câteva luni, aşteptând să fie şi ea arestată, şi numai după venirea nemţilors-a culcat liniştită: „Acum, cel puţin, o să dorm pe săturate!” Nu, ea trebuia să se roage pentru întoarcerea călăilor ei.

În mai 1943, sub ocupaţie germană, la Vinniţa, în grădina publică de pe strada Podlesnaia (pe care la începutul anului 1939 sovietul orăşenesc a împrejmuit-o cu un gard înalt, declarând-o „zonă interzisă a Narkomatului Apărării”), au fost descoperite întâmplător nişte morminte greu de observat, năpădite de iarbă deasă; şi au găsit treizeci şi nouă de morminte comune, cu dimensiunile de 3x4 metri şi adânci de 3,5 metri, în fiecare mormânt au găsit mai întâi un strat de veşminte aparţinând celor morţi, apoi cadavrele, aşezate unul cu capul la picioarele celuilalt. Toţi aveau mâinile legate cu sfoară, toţi fuseseră împuşcaţi în ceafă cu revolvere de calibru mic. Au fost probabil împuşcaţi la închisoare şi, pe urmă, căraţi noaptea şi îngropaţi. După actele unora, care s-au păstrat, au fost recunoscuţi cei condamnaţi în 1938 „la douăzeci de ani fără drept de corespondenţă. Într-o fotografie care s-a păstrat a fost imortalizată o scenă din timpul săpăturilor: locuitorii din Vinniţa care au venit să privească ori să-i recunoască pe ai lor. Continuând săpăturile, au Descoperit şi mai multe, în iunie au început să sape lângă cimitirul ortodox, lângă spitalul Pirogov, şi au descoperit încă patruzeci şi două de morminte. A urmat apoi „parcul de cultură şi odihnă Gorki”: sub locurile de atracţie, sub „camera râsului”, sub estradele de jocuri şi dansuri au descoperit încă paisprezece morminte comune, în total, în 95 de morminte, au găsit 9 439 de cadavre. Asta numai în Vinniţa, unde le-au descoperit întâmplător. Câte or mai fi ascunse în celelalte oraşe? Şi vreţi ca populaţia care a văzut aceste cadavre să dea năvală la partizanii sovietici?

Poate că ar fi just să admitem, în sfârşit, că o dată ce pe nai, pe mine şi pe dumneavoastră, ne doare când suntem călcaţi în picioare, noi şi tot ce iubim, tot astfel îi doare şi pe cei călcaţi de noi. Poate că ar fi just să admitem, în sfârşit, că aceia pe care noi îi nimicim au dreptul să ne urască. Sau nu, nu au dreptul? Ar trebui să moară plini de recunoştinţă?

Noi atribuim acestor poliţai şi burgomiştri o anume ură străveche, aproape congenitală, dar ura aceasta noi am semănat-o în ei, ea constituie „deşeurile noastre de producţie”. Cum spunea asta Krâlenko? „în ochii noştri, fiecare crimă este produsul unui sistem social dat” *. Al sistemului vostru tovarăşi! Nu trebuie să vă uitaţi Doctrina!

Să nu uităm, de asemenea, că printre acei compatrioţi ai noştri, care au ridicat sabia contra noastră şi au rostit discursuri contra noastră, erau şi oameni complet dezinteresaţi şi care personal n-au suferit, cărora nu le-au luat nici un fel de avere (nu aveau nimic), şi care personal n-au stat în lagăre, nici altcineva din familia lor, dar care de mult se sufocau din pricina sistemului nostru, din pricina dispreţului faţă de destinul individual; din pricina persecuţiei convingerilor; din pricina acestui cântecel ridicol: „Nu cunosc pe lume altă ţară, Unde-atât de liber poţi să fii” ^; din pricina închinăciunilor evlavioase dinaintea Cârmuitorului; din pricina acelui creion agitat: haideţi repede să ne înscriem la împrumut! 20 din pricina aplauzelor care se transformă în ovaţii. Putem noi să admitem că acestor oameni, oameni normali, nu le ajungea aerul nostru puturos? (La anchetă, părintele Teodor Florea a fost învinuit pentru faptul că a îndrăznit să povestească, sub regimul românesc, despre mârşăviile staliniste. El a răspuns: „Ce puteam să spun altceva despre voi? Am spus numai ce ştiam. Am spus numai ce a fost.” în limbaj sovietic: să minţi, să-ţi calci pe conştiinţă şi să pieri tu însuţi – numai să fie în avantajul regimului! Dar asta, pare-mi-se, nu mai seamănă a materialism, ce spuneţi?)

S-a întâmplat ca în septembrie 1941, înainte de a pleca la armată, în orăşelul Morozovsk, cucerit de nemţi în anul următor, eu şi soţia mea, tineri dascăli la început de carieră, am închiriat o locuinţă în aceeaşi curte cu alţi chiriaşi: cuplul Broneviţki, care nu avea copii. Inginerul Nikolai Gherasimo-vici Broneviţki, de vreo şaizeci de ani, era un intelectual cu înfăţişare celio-viană, foarte simpatic, liniştit, inteligent. Acum vreau să-mi amintesc faţa lui Prelungă, şi mereu mi se pare că purta pince-nez, deşi, poate că nu avea aşa ceva. Şi mai liniştită, şi mai blândă era soţia lui – o femeie cam ofilită, cu părul de culoarea inului, cu douăzeci şi cinci de ani mai tânără decât bărbatul, însă după comportament nu părea deloc mai puţin în vârstă. Ne erau dragi, probabil şi noi lor, mai ales prin contrast cu lacoma familie a proprietarilor noştri.

De multe ori, seara, ne aşezam toţi patru pe treptele pridvorului Erau nişte seri liniştite, calde, cu lună, încă nesfişiate de vuietul avioanelor şi exploziile bombelor, dar pe noi neliniştea ofensivei germane ne năpădea cum năpădeau norii invizibili, dar înăbuşitori, cerul alburiu, târâudu-se spre luna mică şi neajutorată. Iii fiecare zi la gară opreau noi şi noi trenuri, îndreptându-se spre Stalingrad. Refugiaţii umpleau piaţa orăşelului cu zvonuri, temeri şi curioase hârtii de o sută de rable, pe care le scoteau din buzunare, şi porneau mai departe. Ei numeau oraşele cedate, despre care încă multă vreme pe urmă Informbiuroul nu scotea o vorbă, temându-se să spună poporului adevărul. (Despre acele oraşe, Broneviţki nu spunea „le-am cedat”, ci „le-au luat”.)

Stăteam pe trepte şi discutam. Noi, tinerii, eram foarte plin de viaţă şi de nelinişte pentru ea, dar, în esenţă, nu puteam spune despre ea nimic mai inteligent decât cele ce se scriau în ziare. Ne simţeam bine cu soţii Broneviţki: spuneam tot ce gândeam fără să observăm vreo diferenţă de receptare.

Ei ne priveau, fără îndoială, ca pe două exemplare ale tineretului plin de naivitate. Tocmai trecuserăm prin anii Treizeci, şi parcă nici nu trăiserăm în ei. Ne-au întrebat ce amintiri avem din anii 1937-1938? Ce amintiri?! Biblioteca Universităţii, examenele, voioasele excursii sportive, seratele dansante, formaţiile artistice de amatori şi dragostea, fireşte, era vârstă dragostei. Dar profesorii noştri n-au fost arestaţi în vremea aceea? Da, într-adevăr, se pare că vreo doi-trei au fost arestaţi. Au fost înlocuiţi cu conferenţiari. Dar studenţi u-au fost arestaţi? Ne-am adus aminte: da, într-adevăr, au arestat câţiva din anii mari. Şi altceva?… Nimic, noi am dansat. Dar dintre cei apropiaţi vouă u-n-u… S-au atins de nimeni?… Nu…

Asta-i cumplit, şi eu vreau să-mi amintesc cu exactitate. Dar totul a fost anume aşa. Şi este cu atât mai cumplit, fiindcă eu nu făceam parte din tineretul dansator şi sportiv, nici dintre maniacii înţepeniţi în ştiinţa şi formulele lor. Eu manifestam un interes deosebit pentru politică încă de la vârsta de zece ani, eram doar un mucos când nu-l mai credeam pe Krâlenko şi mă miram de caracterul regizat al celebrelor procese^, dar nimic nu mă împingea să merg mai departe, să fac legătura între acele mărunte procese de la Moscova (ele păreau grandioase) şi uriaşa roată care se rostogolea prin ţară zdrobind totul în calea ei (numărul victimelor trecea, nu ştiu cum, neobservat). Mi-am petrecut copilăria stând la coadă: la pâine, lapte, aipacaş (pe atunci nu ştiam ce este carnea), însă nu-mi dădeam seama că lipsa pâinii semnifica ruinarea satelor şi care era cauza acestei minări. Căci pentru noi circula altă formulă: „dificultăţi temporare”, în oraşul nostru mare, în fiecare noapte arestau cu nemiluita, dar eu nu umblam noaptea pe străzi. Iar ziua, familiile celor arestaţi nu arborau steaguri negre la fereastră, şi colegii mei de facultate nu povesteau nimic de părinţii ridicaţi.

În ziare totul părea senin, fără nori, şi plin de optimism.

Iar tânărului îi place nespus să creadă că totul merge bine.

Acum înţeleg că pentru Broneviţki era periculos să ne povestească despre anumite lucruri. Totuşi câte ceva ne-a revelat bătrânul inginer, victimă a uneia dintre cele mai crunte lovituri ale GPU-ului. El şi-a pierdut sănătatea în puşcării, a suferit mai multe condamnări şi a cunoscut nu doar un singur lagăr, dar povestea cu pasiune aprinsă numai despre începuturile Djezkazganului: despre apa otrăvită cu aramă, despre aerul vătămător, despre crime, despre zădărnicia plângerilor trimise la Moscova. Chiar şi numai cuvântul acesta, Djez-kaz-gaii, făcea să te treacă fiorii, ca şi acele povestiri pline de cruzime. (Şi? Credeţi că acest Djez-kaz-gan a schimbat cât de cât felul nostru de a recepta lumea? Câtuşi de puţin, fireşte. Căci această localitate nu este aici, aproape de noi. Şi cele povestite nu ne privesc, nu ni s-au întâmplat nouă. Ele uu se pot transmite. E mai lesne să nu te gândeşti. Este mai lesne să uiţi.)

Acolo, în Djezkazgau, când Broneviţki a scăpat de escortă, a venit la el actuala nevastă, pe atunci tânără domnişoară. Şi acolo, în decor de sârmă ghimpată, s-au căsătorit La începutul războiului, printr-o minune, erau în libertate, la Morozovsk, fireşte, cu buletine de identitate „deteriorate” -^. El lucra într-un birou de construcţii prăpădit, ea era contabil.

Pe urmă, eu am fost chemat în armată, soţia mea a plecat şi ea din Morozovsk. Orăşelul a fost ocupat de nemţi. Apoi a fost eliberat Şi, într-o zi, soţia mi-a scris pe front: „îuchipuie-ţi, cică în Morozovsk, sub nemţi, Broneviţki a fost burgomistrul Ce ticăloşie!” M-am mirat şi eu şi mi-am zis: „Ce mârşăvie!”

Dar au mai trecut nişte ani. Undeva, întins pe priciul întunecos al închisorii, prefirându-mi în gând viaţa trăită, mi-am adus aminte de Broneviţki. Însă n-am mai găsit în mine uşurinţa juvenilă ca să-l condamn. L-au dat pe nedrept afară din serviciu, pe urmă i-au oferit uu serviciu nedemn de el, l-au închis, l-au schingiuit, l-au bătut, l-au sleit de puteri, i-au scuipat în faţă. – Iar el? El trebuia să creadă că asta înseamnă progres, că viaţa lui toată, trupească şi spirituală, şi viaţa celor apropiaţi lui, şi viaţa batjocorită a întregului popor nu au nici o importanţă.

Îndărătul petecului de ceaţă al „cultului personalităţii” ce ni s-a aruncat, îndărătul straturilor de timp pe care le-am străbătut şi ne-am transformat (şi de la un stat la altul are loc refracţia şi deviaţia razei de lumină), acum nu ne mai vedem pe noi şi anii treizeci nici pe locul pe care şi noi, şi ei am fost, nici sub înfăţişarea pe care şi noi, şi ei am avut-o. Acea divinizare a lui Stalin şi acea credinţă în totul, fără rezerve şi fără limite, nu au fost câtuşi de puţin proprii întregului popor, ci numai partidului, comsomolului, tineretului studios de la oraş, surogatului intelectualităţii (instalat îu locul celei nimicite şi risipite) şi, în parte, micii burghezii orăşeneşti (clasei muncitoare), care nu închideau niciodată difuzoarele radio, de la bătăile de dimineaţă ale orologiului din tumul Spasski23, pâuă la Internaţionala, de la miezul nopţii,

Pentru care vocea lui Levitan2^ a devenit vocea conştiinţei lor. („în parte” -pentru că Decretele privind regimul de muncă în producţie: „douăzeci de minute întârziere” şi înrobirea într-o uzină nu-şi recrutaseră deloc partizani.) Exista însă şi o minoritate orăşenească, şi nu chiar atât de mică, formată, în orice caz, din câteva milioane, unii care smulgeau cu dezgust din priză şnurul difuzoarelor ori de câte ori aveau curaj, care în fiece pagină de ziar nu vedeau decât minciuni, de la un capăt la altul al coloanelor; şi pentru aceste milioane ziua alegerilor era o zi de chin şi de umilinţă. Pentru această minoritate, dictatura instaurată la noi nu era nici a proletariatului, nici a poporului, nici (pentru cine îşi aminteşte exact sensul iniţial al cuvântului) sovietică2-^, ci dictatura uzurpatoare a minorităţii comuniste, a cărei trăsătură distinctivă era carjacterul ei deosebit de brutal.

/Omenirea este aproape incapabilă să-şi însuşească o cunoştinţă în mod nonemoţional, insensibil, în ceea ce omul a văzut ceva rău, este aproape imposibil, chiar dacă s-ar forţa, să mai vadă şi ceva bun. Nu totul, de la un capăt la altul, era detestabil în viaţa noastră şi nu toate cuvintele din ziare erau minciună, dar această minoritate oprimată, hăituită, împresurată de turnători recepta viaţa întregii ţări ca detestabilă, şi tot ce scriau ziarele – ca minciuni. Să ne amintim că atunci nu existau emisiunile occidentale în limba rusă (dar şi aparatele de radio existau într-un număr infim), că singurele informaţii cetăţeanul putea să le primească numai din ziarele noastre şi din emisiunile oficiale de la radio, şi tocmai pe acestea Broneviţki şi toţi cei ca el le receptau ca pe o minciună interminabilă şi obsedantă sau ca pe o disimulare poltronă. Şi tot ce se scria despre străinătate şi despre pieirea irevocabilă a lumii occidentale în anul 1930, şi despre trădarea socialiştilor occidentali, şi despre elanul unanim al întregii Spânii împotriva lui Franco (iar în 1942 despre aspiraţia trădătoare a lui Nehru spre libertatea Indiei – căci asta slăbea imperiul englez – aliatul nostru), toate acestea de asemenea s-au dovedit minciuni. Propaganda plină de ură, agasantă, după sistemul „cine nu este cu noi, acela e împotriva noastră”, n-a făcut niciodată distincţie între poziţiile Măriei Spiiidonova2^ şi ale lui Nicolae al II-lea, ale lui Leon Blum2^ şi Hitler, ale parlamentului englez şi Reichstagului german. Şi de ce aceste povestiri în aparenţă fantastice despre cărţile arse pe rug în pieţele germane28 şi despre resurecţia unor vechi atrocităţi teutonice (să nu uităm că atrocităţile teutonice au constituit şi obiectul minciunilor ziarelor ruseşti în plimul război mondial) Broneviţki trebuia să le distingă, să le remarce ca adevăr, şi în nazismul german (ponegrit aproape în aceleaşi expresii-limită ca mai înainte Poincare2^, Pitsudski30 şi conservatorii englezi) să recunoască un patruped demn de acela care un sfert de secol, absolut real, în came şi oase, l-a sugrumat, l-a otrăvit şi sfâşiat până la sânge pe el însuşi, şi Arhipelagul, şi oraşul rus, şi satul rus? Şi toate acele viraje gazetăreşti despre hitlerişti – ba întâlni-rile prieteneşti ale bravelor noastre santinele în mârşava Polon ie3*, şi întregul val de simpatie gazetărească faţă de aceşti ostaşi viteji împotriva bancherilor anglo-francezi, şi discursurile integrale ale lui Hitler pe o pagină întreagă din „Pravda”; ba, pe urmă, într-o singură dimineaţă (a doua dimineaţă a războiului), explozia de titluri, că toată Europa geme disperată sub călcâiul lor, -

Toate acestea n-au făcut altceva decât să confirme inconsecvenţa minciunilor gazetăreşti şi n-ar fi putut în nici un chip să-l convingă pe Broneviţki că pe pământ există călăi comparabili cu ai noştri, pe care el îi cunoştea de-ade-văratelea. Şi dacă acum, pentru a-l convinge, i s-ar fi pus zilnic în faţă buletinul informativ al BBC-ului, singurul lucra de care ar mai fi putut fi convins era acela că Hitler constituie cel de-al doilea pericol pentru Rusia, dar în nici un caz primul, câtă vreme Stalin era acolo. Insă BBC-ul nu i-a pus nici un buletin dinainte, iar Informbiuroul, chiar din prima lui zi de naştere, avea tot atâta credit, cât şi agenţia TASS; iar zvonurile împrăştiate de refugiaţi nu erau nici ele din prima mână (nu veneau nici din Germania, nici din teritoriile ocupate, de unde nu ieşise încă nici un martor viu); din prima mână nu era decât lagărul din Djezkazgan, şi anul 1937, şi foametea din 1932, şi deschiaburirea, şi distrugerea bisericilor. Şi pe măsură ce armata germană se apropia, Broneviţki (şi zeci de mii de solitari ca el) simţea că se apropie ceasul lui, acel ceas unic, irepetabil, la care nu mai spera de douăzeci de ani şi care poate să-i revină omului doar o singură dată, din pricina vieţii noastre scurte comparată cu deplasările istorice lente, acel ceas când el (ei) îşi poate declara dezacordul cu cele ce s-au petrecut, cu cele ce s-au înfăptuit, s-au fluierat, s-au călcat în picioare în toată ţara, şi prin mijloace cu totul necunoscute să-şi servească ţara aflată pe drumul pierzaniei, să servească renaşterii unei opinii publice în Rusia. Da, Broneviţki n-a uitat nimic şi n-a iertat nimic. Şi nicicum n-a putut să-i fie dragă acea putere care a doborât Rusia, a adus-o în starea de mizerie colhoznică, de decădere morală şi, iată, acum, la această înfrângere militară năucitoare. Şi, sufocându-se, se uita la naivii ca mine, ca noi, nefiind în stare să ne convingă să ne schimbăm părerile. El aştepta pe cineva, pe cineva numai pentru ca să înlocuiască puterea stalinistă! (Cunoscuta inversare psihologică de poli: orice altceva, dar nu acesta, al nostru, atât de dezagreabil! Oare poţi să-ţi închipui că există pe lume cineva mai rău decât ai noştril Trebuie să spunem că ne aflam în regiunea Donului, iar acolo jumătate din populaţie îi aştepta la fel pe nemţi.) Astfel, trăind toată viaţa ca o fiinţă apolitică, în cel de-al şaptelea deceniu al său, Broneviţki s-a hotărât să facă un pas politic.

Şi a acceptat să fie pus în fruntea municipalităţii din Morozovsk…

Acolo, cred eu, şi-a dat repede seama în ce bucluc a intrat: că pentru cei veniţi Rusia era ceva şi mai insignifiant, şi mai dezgustător decât pentru cei care plecaseră. Vârcolacul avea nevoie numai de sucurile Rusiei, corpul putea să piară. Noul burgomistru nu trebuia să conducă viaţa publică rusească, ci pe slugoii poliţiei germane. Dar el fusese instalat pe un ax, şi nu-i rămânea decât – bine sau rău – să se învârtească. Eliberându-se de nişte călăi, trebuia să-i sprijine pe alţii. Şi brusc a recunoscut că acea idee despre patriotism, pe care o credea opusă ideii sovietice, este contopită cu cea sovietică: într-un mod cu neputinţă de înţeles, ea a trecut ca prin sită de la minoritatea lucida care o păstrase la majoritatea îndobitocită: au uitat cum au prigonit-o şi au tras în ea cu automatele, cum au batjocorit-o, acum, iată, a devenit trunchiul principal al unui arbore străin.

De bună seamă, frica şi impasul au fost însoţitorii lui (lor). Defileul şi-a schimbat locul şi rămăsese doar o ieşire: moartea ori condamnarea la ocnă.

Fireşte, nu toţi acolo erau Broneviţki. Fireşte, la acest scurt ospăţ în timpul ciumei s-au adunat mulţi corbi, ahtiaţi după putere şi sânge. Dar unde nu se adună ăştia! Ei s-au potrivit grozav şi la NKVD. Aşa e şi Mamulov, şi Antonov din Dudinka, şi alde Poisuişapka32 – nu poţi să-ţi închipui călăi mai detestabili! Şi domnesc zeci de ani, şi chinuiesc însutit poporul. Vă mai amintiţi de supraveghetorul Tkaci (Partea a Treia, cap. 20)? Asta s-a aranjat bine şi într-o parte, şi în cealaltă.

Fiindcă am vorbit despre oraş, să nu uităm să pomenim şi de sat Mulţi dintre liberalii de astăzi obişnuiesc să învinuiască satul de obtuzitate politică şi conservatorism. Dar satul dinainte de război, în totalitatea lui, în majoritatea lui covârşitoare, era lucid, incomparabil mai lucid decât oraşul, el nu împărtăşea câtuşi de puţin divinizarea tătucului Stalin (şi nici ideea revoluţiei mondiale). El judeca pur şi simplu normal şi nu uitase cum i-au făgăduit pământ şi cum i l-au luat; cum a trăit, cum a mâncat şi s-a îmbrăcat înainte de colhozuri şi în timpul colhozurilor; cum îi luau viţelul, oaia, ba chiar şi găina din curte; cum au pâhgărit şi batjocorit bisericile, în vremea aceea la sate nu prea se pomenise de radio, şi nu în fiecare sat era un ştiutor de carte ca să citească ziarele, şi toţi aceşti Ceang-Tzo-lin33, Macdonald34 ori Hitler nu erau pentru satul rus decât nişte imbecili străini şi inutili.

Într-un sat din regiunea Riazan, la 3 iulie 1941, nişte ţăranii se adunaseră lingă fierărie şi ascultau la difuzor discursul lui Stalin. Şi numai ce tătucul, până atunci atât de dur şi neînduplecat la lacrimile ţăranilor ruşi, a început cu voce pierită şi plângăreaţă: „Fraţi şi surori…!” – un ţăran a replicat gâtlejului negru de hârtie: