Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə22/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
#24691
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   60

Cu aceleaşi mantale îmbibate de noroiul tranşeelor, de cenuşa focurilor, ferfeniţite de schijele nemţeşti.

Nu era pentru noi Victoria aceea. Şi nici primăvara aceea…

Capitolul 6 PRIMĂVARA ACEEA În IUNIE 1945, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, în ferestrele închisorii Butârki răsunau sunetele de aramă ale unor orchestre aflate undeva prin apropiere: pe strada Lesnaia sau pe Navoslobodskaia. Erau marşuri, reluate la nesfârşit.

Noi stăteam lângă ferestrele larg deschise ale închisorii, care însă nu lăsau aerul să circule dincolo de botniţele verzui din sticlă armată, şi ascultam. Oare mărşăluiau unităţi militare? Ori muncitorii îşi consacrau cu plăcere acestui sport timpul lor liber? Nu ştiam, dar zvonurile ajunseseră şi la noi: cică se pregătea o mare paradă a Victoriei, care urma să aibă loc în Piaţa Roşie într-o duminică din iunie, pentru a marca patru ani de la începutul războiului.

Pietrelor puse la temelie le este dat să geamă şi să fie bătute în pământ, nu ele vor încorona edificiul. Dar chiar şi un loc de onoare la temelie le-a fost refuzat celor care, abandonaţi într-un mod stupid, au primit drept în faţă primele lovituri ale acestui război, preîntâmpinând o victorie străină.

Ce-i pentru un trădător al fericirii son? ^

Primăvara aceea din anul 1945, în puşcăriile noastre, a fost cu precădere primăvara prizonierilor ruşi. Ei se deplasau prin închisorile Uniunii în uriaşe bancuri cenuşii, compacte, precum scrumbiile în ocean. Pentru mine, primul vârf al unui astfel de banc a fostiuri Evtuhovici. Iar acum eram copleşit pe de-a-ntregul, din toate părţile, de mişcarea lor plină de unitate şi de siguranţă, care parcă îşi cunoştea direcţia.

Nu numai prizonierii au trecut prin acele celule: se revărsa valul tuturor celor care au trăit o perioadă în Europa: şi emigranţii din timpul războiului civil; şi oslarbeiterii din războiul cel nou cu Germania; şi ofiţerii Armatei Roşii, prea categorici şi prea cutezători în concluziile lor, astfel încât Stalin putea să se teamă ca nu cumva ei să aducă din campania europeană libertatea europeană, aşa cum o făcuseră alţii cu o sută douăzeci de ani înaintea lor. Însă, cei mai mulţi erau totuşi prizonierii. Iar între prizonierii de vârste diferite, majoritatea erau cei de o vârstă cu mine şi nici chiar ei, ci aceia de o vârstă cu Revoluţia din Octombrie, cei care s-au născut o dată cu revoluţia, care în 1937, de nimic tulburaţi, au dat năvală la demonstraţiile organizate cu prilejul celei de a douăzecea aniversări şi al căror leat! A începutul războiului alcătuia tocmai armata activă, risipită în câteva săptămâni.

Astfel, acea chinuitoare primăvară, petrecută la închisoare în sunetele marşurilor Victoriei, a devenit primăvara ispăşirii generaţiei mele.



Noi suntem cei cărora li s-a cântat deasupra leagănului: „Toată puterea Sovietelor!” Noi întindeam mânuţa bronzată de copil spre trompeta de pionier şi la strigătul „Fiţi gata!” răspundeam salutând: „întotdeauna gata!” Noi suntem cei care la Buchenwaid am introdus arme şi am intrat în partidul comunist Şi tot noi suntem cei care ne-am trezit printre oile negre numai pentru că am rămas în viaţă. (Deţinuţii de la Buchenwald care au rămas în viaţă tocmai pentru asta au fos azvârlifi în lagărele noastre: cum ai reuşit să scapi cu viaţă într-un lagăr de exterminare? Aici nu e ceva curat!) încă de când am tăiat în două Prusia Orientală, am văzut coloanele abătute ale prizonierilor care se întorceau, singurii cu sufletele triste când toată lumea din jur era voioasă, şi încă de pe atunci tristeţea lor m-a impresionat, cu toate că nu-i înţelegeam cauzele. Săream jos, mă apropiam de aceste coloane formate în mod spontan (de ce coloane? De ce se formau? Căci nimeni nu îi obliga, prizonierii de altă naţie se întorceau în debandadă! Însă ai noştri voiau să se întoarcă arătându-se cât mai docili cu putinţă…) Acolo eu aveam epoleţi de căpitan, şi când porţi aşa ceva şi trebuie să-ţi urmezi drumul, nu poţi să nu afli de ce sunt toţi atât de trişti. Iată însă că destinul m-a aruncat şi pe mine pe urmele acestor prizonieri, am mers împreună cu ei de la serviciul de contrainformaţii al armatei la cel al frontului, acolo am ascultat primele lor povestiri, încă neclare pentru mine, pe urmă toate acestea mi-au fost lămurite deiuri Evtuhovici, iar acum, sub cupolele castelului Butârki de culoare roşu-cărămizie, am simţit că această poveste a celor câtorva milioane de prizonieri ruşi mă ţintuieşte pentru totdeauna, cum ţintuieşte acul un gândac. Povestea propriei mele intrări la închisoare mi s-a părut neînsemnată, am uitat să-mi mai jelesc epoleţii rupţi. Doar întâmplarea a făcut să nu fiu şi eu acolo unde au fost cei de o vârstă cu mine. Am înţeles că datoria mea este să pun şi eu umărul sub un colţ al poverii lor comune şi să o duc până la ultima picătură de putere, până voi cădea şi mă va strivi. Acum aveam senzaţia că o dată cu aceşti băieţi şi eu căzusem prizonier la traversarea de la Soloviovka, în încercuirea de la Harkov, în carierele de piatră de la Kerci; şi, cu mâinile la spate, îmi purtam mândria sovietică dincolo de sârma ghimpată a lagărului de concentrare; şi stăteam ceasuri întregi în ger la coadă pentru un polonic de kawa (surogat de cafea) rece, şi mă prăvăleam mort la pământ înainte de a ajunge la cazan; în oflag-6% (Suwaâki) am săpat cu mâinile şi cu capacul gamelei o groapă în formă de clopot (deasupra mai îngustă) ca să nu iernez în câmp deschis: şi când eram aproape mort, un prizonier turbat s-a târât spre mine să-mi ronţăie carnea de lângă cot care nu se răcise încă; şi cu fiecare zi nouă, cu conştiinţa ascuţită de foame, în baraca bolnavilor de tifos şi lângă gardul de sârmă ghimpată a lagărului englezilor din vecinătate, în creierul meu muribund se înfiripa un gând clar: că Rusia Sovietică s-a lepădat de copiii ei aflaţi în pragul morţii. „Fiii cei mândri ai Rusiei”. Ea a avut nevoie de ei numai până ce s-au culcat sub tancuri, până ce încă mai erau buni de trimis la atac. Dar să se îngrijească de hrana lor în Captivitate? Nicidecum. Nişte guri în plus. Şi nişte martori ai înfrângerilor ruşinoase.

Uneori vrem să minţim, însă Limba nu ne îngăduie. Aceşti oameni au fost declaraţi trădători, dar toţi – şi anchetatorii, şi procurorii, şi judecătorii, au făcut o curioasă greşeală de limbă. Şi apoi osândiţii înşişi, şi poporul întreg, şi ziarele au repetat şi au consolidat această greşeală, scoţând, involuntar, adevărul la lumină: s-a dorit să fie declaraţi trădători DE patrie, însă nimeni nu scria, nici chiar în materialele judiciare, şi nu spunea altfel decât „trădătorii patriel”.

Tu ai spus-o! Ei nu erau cei care au trădat-o pe ea, ci, dimpotrivă, cei trădaţi de ea. Nu ci, nenorociţii, au trădat Patria, ci prevăzătoarea Patrie i-a trădat pe ci, şi încă de trei ori.

Prima oară i-a trădat, prin nepricepere, pe câmpul de luptă, când guvernul drag al patriei făcea tot ce putea ca să piardă. Războiul: a distrus liniile de fortificaţii, a supus aviaţia nimicirii, a demontat tancurile şi artileria, a eliminat generalii capabili şi a interzis armatelor să opună rezistenţă*. Prizonierii de război au fost aceia care cu trupurile lor au primit lovitura de şoc şi au oprit Wehrmachtul.

A doua oară Patria i-a trădat fără milă atunci când i-a lăsat să crape în prizonierat.

Şi, acum, i-a trădat fără scrupule, ademenindu-i cu dragostea maternă („Patria v-a iertat! Patria vă cheamă!”) şi aruncându-le încă de la frontieră laţul de gât*.

Oare nu este aceasta o ticăloşie de ordinul multor milioane: să-ţi trădezi proprii ostaşi şi tot pe ei să-i declari trădători?!

Şi cât de uşor i-am exclus din calculul nostru! Au trădat? Ruşine! Să fie trecuţi la pierderi! Da, Tătucul i-a trecut la pierderi înaintea noastră: a aruncat floarea intelectualităţii din Moscova în abatorul de la Viazma, înarmată cu puşti tip Berdan fabricate în 1866, şi acelea – una la cinci. (Care Lev Tolstoi va evoca acest Borodino?) Şi, printr-o mişcare scurtă a degetului bont şi gras, Marele Strateg a trecut peste strâmtoarea Kerci în decembrie 1941 – în mod absurd, doar de dragul unui comunicat de efect cu prilejul Anului Nou – o sută douăzeci de mii de ostaşi, aproape tot atâţia câţi ruşi s-au aflat la Borodino, şi pe toţi i-a predat fără luptă nemţilor.

Şi cu toate acestea de ce nu este el trădător, ci ei?

Şi cât de uşor ne lăsăm cuceriţi de aceste porecle preconcepute, cât de uşor am convenit să-i socotim pe aceşti oameni devotaţi – trădători! Într-o celulă de la Butârki se afla în primăvara aceea un bătrân pe nume Lebedev, metalurgist, având titlul de profesor, dar o înfăţişare de meseriaş voinic din secolul al nouăsprezecelea sau chiar al optsprezecelea de la uzinele Demidov.

*Curând se vor înmulţi cărţile cinstite despre acel război, şi nimeni nu va numi guvernul lui Stalin altfel decât guvernul nebuniei şi al trădării.

*Unul dintre principalii criminali de război, fostul şef al Direcţiei Serviciilor de Informaţii ale Armatei Roşii, general-colonelul Golikov, se ocupa acum cu ademenirea şi prăpădirea celor ce se repatriaţi.

Avea umeri largi, frunte lată, barbă model Pugaciov^, iar palmele lui erau bune să apuce o oală de turnătorie în greutate de patru puduri, în celulă purta chiar peste lenjeria de corp un halat de lucru decolorat, era neîngrijit, putea fi luat drept unul dintre muncitorii auxiliari din închisoare, până în clipa când se aşeza să citească şi obişnuita poză autoritară a gândului îi lumina chipul. Ne strângeam deseori în jurul lui. Vorbea mai puţin de metalurgie, cu vocea lui de bas profund ne tâlcuia că Stalin este un câine la fel de mare ca şi Ivan cel Groaznic: „împuşcă! Sugrumă! Fără milă!” Că Gorki este un om de nimic şi un palavragiu, apologetul călăilor. Eram entuziasmat de acest Lebedev: parcă întreg poporul rus se întrupase dinaintea mea într-un corp masiv cu acest cap inteligent, cu aceste mâini şi picioare de plugar. Era un gânditor cu experienţă, de la el am învăţat să înţeleg lumea! Dar într-o zi, pe neaşteptate, tăind aerul cu mâna-i uriaşă, a decretat cu glasul lui bubuitor că unu-be (lt>) sunt trădători de patrie şi nu trebuie iertaţi. Şi priciul celulei era tixit cu deţinuţi încadraţi la „unu-be”. Ah, cât de tare i-a jignit pe băieţi! Bătrânul predica foarte sigur pe el în numele Rusiei agricole şi muncitoare, şi lor le era greu, şi le era ruşine să se apere şi din această direcţie nouă. Eu * încă doi băieţi încadraţi la „paragraful zece” ne-am încumetat să le luăm apărarea şi să intrăm în controversă cu bătrânul. Însă ce grad de întunecare atinge oare minciuna monotonă a statului! Chiar şi aceia dintre noi care dispun de spiritul cel mai larg sunt în stare să cuprindă numai acea parte a adevărului de care s-au izbit cu nasul lor propriu.

Despre aceasta, la un mod mai general, scrie Vitkovski (referindu-se la anii ’30): este de mirare că pseudosabotorii, ştiind că ei înşişi nu sunt câtuşi de puţin sabotori, se pronunţau că militarii şi preoţii sunt scuturaţi pe bună dreptate. Militarii, ştiind despre sine că nu au lucrat pentru serviciile de informaţii străine şi nu au distrus Armata Roşie, credeau cu plăcere că inginerii sunt sabotori, iar preoţii sunt vrednici să fie nimiciţi. Omul sovietic aflat în închisoare raţiona astfel: eu personal sunt nevinovat, însă pentru ei, pentru duşamni, toate metodele sunt bune. Lecţia anchetei şi lecţia celulei nu i-au luminat pe aceşti oameni, ei şi condamnaţi continuau să rămână orbi, precum în libertate: credeau în comploturi, otrăviri, sabotaje, spionaj – toate, la scară generală.

Câte războaie n-a purtat Rusia (era bine să fi fost mai puţine…), dar cât de mulţi trădători au existat în toate acele războaie? Oare s-a remarcat ca trădarea să se fi înrădăcinat în spiritul ostaşului rus? Iată însă că în orânduirea cea mai dreaptă din lume a izbucnit războiul cel mai drept şi, brusc, au apărut milioane de trădători din rândurile cele mai simple ale poporului. Cum să înţelegi aşa ceva? Cum să explici?

Alături de noi a luptat împotriva lui Hitler Anglia capitalistă, unde mizeria şi suferinţele clasei muncitoare au fost descrise atât de grăitor de către Marx, şi de ce la englezi în acest război nu s-a găsit decât un singur trădător – comerciantul „Lord Haw-Haw”? Iar la noi-milioane?

Îţi este şi frică să deschizi gura, însă poate că chestiunea ţine totuşi de orânduirea de stat?

Un vechi proverb rusesc justifica prizonieratul: „Prizonierul strigă, dar mortul niciodată”. Pe vremea ţarului Alexei Mihailovici pentru suferinţele Îndurate în captivitate foştii prizonieri erau înnobilaţi! În timpul tuturor războaielor care au urmat, îndatorirea societăţii era să realizeze schimbul de prizonieri, apoi să-i îngrijească şi să-i ocrotească. Fiecare evadare din captivitate era glorificată ca un act de eroism suprem. Pe toată durata primului război mondial în Rusia s-a desfăşurat campania de strângere a fondurilor pentru ajutorarea prizonierilor noştri, şi surorilor noastre de caritate li se permitea să meargă în Germania să-i viziteze pe prizonierii ruşi şi fiecare număr de ziar amintea cititorilor că prizonierii ruşi, compatrioţii lor, lâncezesc în captivitatea nemiloasă. Toate popoarele occidentale au făcut acest lucru şi în ultimul război: trimiteau pachete, scrisori, tot felul de ajutoare, care circulau liber prin intermediul ţărilor neutre. Prizonierii de război occidentali nu se umileau aşteptând să le vină rândul la cazanul nemţilor, ei discutau dispreţuitor cu gardinenii germani. Guvernele occidentale le socoteau ostaşilor lor căzuţi prizonieri anii de vechime, le asigurau avansarea în grad şi chiar solda.

Numai ostaşul incomparabilei Armate Roşii nu se constituie prizonier! Aşa scria la regulament („Ivan prizonier nicht”, strigau nemţii din tranşeele lor), dar cine şi-ar fi închipuit tot ce putea să însemne asta?! Există război, există moarte, dar nu există prizonierat! Ce descoperire! Asta înseamnă: du-te şi mori, căci noi rămânem să trăim. Dacă însă tu, după ce ţi-ai pierdut amândouă picioarele, te întorci din prizonierat viu, în cârje (leningrădeanul Ivanov, comandantul unui pluton de mitraliere în războiul cu Finlanda, pe urmă deţinut în lagărul de la Ust-Vâm), noi o să te judecăm.

Numai ostaşul nostru, abandonat de patrie şi cel mai prăpădit în ochii inamicului şi ai aliaţilor, făcea coadă pentru lăturile adunate prin curţile din dos ale celui de-al Treilea Reich. Doar lui i-a fost definitiv barată calea de întoarcere acasă, deşi sufletele tinere se străduiau să nu creadă în existenţa unui articol 58 -l b, şi în virtutea lui, în timp de război, nu e pedeapsă mai uşoară decât execuţia prin împuşcare. Pentru faptul că ostaşul nu a vrut să moară de glonţul german, el trebuie să moară, întors din prizonierat, de cel sovietic! Alţii mor de gloanţe străine, dar noi – de gloanţele proprii.

(De altminteri, ar fi o naivitate să spui pentru că. Guvernele din toate timpurile nu au fost câtuşi de puţin moraliste. Ele nu au întemniţat şi nu au executat oameni pentru ceva anume. Ele au osândit şi au executat pentru ca să nu! Fireşte, toţi aceşti prizonieri au fost băgaţi la închisoare nu pentru trădare de patrie, căci şi un idiot înţelegea că numai vlasoviştii pot fi judecaţi pentru trădare. Toţi oamenii aceştia au fost condamnaţi pentru ca să nu vorbească de Europa când se vor întâlni cu consătenii lor. Ce nu vezi, nici nu visezi…

Aşadar, ce căi se deschideau în faţa prizonierilor de război ruşi? Legală -doar una singură: să te culci la pământ şi să te laşi strivit în picioare. Fiecare firicel de iarbă se strecoară prin stratul de pământ cu tulpiniţa lui fragilă ca să trăiască. Tu, însă, culcă-te la pământ şi lasă-te strivit. Deşi cu întârziere – mori acum, dacă n-ai fost în stare să mori pe câmpul de luptă, şi atunci n-o să te mai judece nimeni.

Dorm soldaţii. Ei şi-au rostit cuvântul –. – ~ Şi au de-a pururea dreptate.

Toate celelalte căi pe care le poate născoci creierul tău disperat duc, nesmintit, la conflictul cu Legea.

Evadarea şi fuga în patrie, prin gardurile de sârmă ghimpată ale lagărului, prin jumătate de Germanie, apoi prin Polonia sau Balcani, ducea la SMERŞ şi pe banca acuzaţilor: cum ai fugit, când alţii nu pot să fugă? Aici nu este lucru curat! Spune, canalie, cu ce misiune te-au trimis (Mihail Burnaţev, Pavel Bondarenko şi mulţi alţii).

În critica noastră literară s-a încetăţenit obiceiul să se scrie că Şolohov^, în nemuritoarea lui povestire Soarta unui om, a exprimat „adevărul amar” despre „această latură a vieţii noastre”, „a descoperit” problema. Suntem siliţi să răspundem, că în această povestire, în general foarte slabă, unde paginile despre război sunt palide şi neconvingătoare (este evident că autorul nu cunoaşte ultimul război), unde descrierea nemţilor este stereotipă şi de un prost gust ce frizează ridicolul (numai soţia eroului este reuşită, însă ea este creştină veritabilă ieşită din Dostoievski), deci, în această povestire despre soarta unui prizonier de război adevărata problemă a captivităţii este disimulată ori denaturată:

1. A fost ales cazul cel mai puţin criminal de captivitate: eroul cade prizonier în momentul când este. Lipsit de cunoştinţă, este leşinat, pentru a-l face „incontestabil”, pentru a evita întreaga acuitate a problemei. (Şi dacă s-ar fi predat în deplină cunoştinţă, cum s-a întâmplat cu majoritatea, atunci ce era?)

2. Aici, problema principală a prizonieratului nu constă în faptul că patria ne-a părăsit, s-a lepădat de noi, ne-a afurisit (despre asta, la Şolohov, în genere nici un cuvânt) şi tocmai aceasta creează impasul, ci’ân faptul că acolo printre noi se descoperă trădători. (Apoi dacă aceasta este principalul, atunci du-te şi scormoneşte, şi explică de unde şi cum au apărut ei peste un sfert de veac de la revoluţia susţinută de întregul popor?)

3. Autorul a născocit o evadare fantastică, precum în romanele poliţiste, cu o mulţime de comentarii trase de păr, pentru a evita procedura obligatorie, inevitabilă a primirii celui ce s-a întors din prizonierat: SMERŞ-u/şi Lagărul de verificare şi filtrare. Sokolov nu numai că nu este trimis în spatele gardului de sârmă ghimpată, cum ordonă instrucţiunile, dar – ce glumă!

— El mai primeşte de la colonel şi o lună de concediu! (Adică răgazul de a îndeplini „misiunea” serviciului de spionaj fascist? Tot într-acolo bate şi colonelul!)

Evadarea şi fuga la partizanii din Occident, la forţele Rezistenţei, nu făceau altceva decât să amâne clipa când vei da pe deplin socoteală în faţa tribunalului, însă acum ai devenit şi mai primejdios: trăind liber printre europeni puteai să te molipseşti de un spirit foarte dăunător. Iar dacă nu ţi-a fost frică să evadezi şi apoi să lupţi înseamnă că eşti un om dârz şi, deci, de două ori primejdios pentru patrie.

Să supravieţuieşti în lagăr pe seama compatrioţilor şi tovarăşilor tăi? Să devii poliţai în interiorul lagărului, administrator, ajutorul nemţilor şi al morţii? Pentru asta, legea lui Stalin nu era cu nimic mai aspră decât pentru participarea la Rezistenţă: acelaşi articol, aceeaşi pedeapsă (şi se poate ghici de ce un astfel de om este mai puţin primejdios!). Însă legea interioară, Răsădită în noi inexplicabil, interzicea calea asta tuturor, cu excepţia lepădăturilor.

Excluzând cele patru căi, prea dificile ori inacceptabile, mai răraânea o a cincea: să aştepţi agenţii de recrutare, să aştepţi propunerile lor.

Uneori, din fericire, veneau împuterniciţii cantoanelor săteşti, care recrutau argaţi pentru bauerii; cei de la firme îşi alegeau ingineri şi muncitori. Conform înaltelor imperative ale lui Stalin, tu şi aici trebuia să negi că eşti inginer, să ascunzi că eşti muncitor calificat. Constructor ori electrician, tu îţi păstrai puritatea patriotică numai dacă rămâneai în lagăr să sapi pământul, să putrezeşti şi să scormoneşti în groapa de gunoi. Atunci, pentru o trădare de patrie imaculată, tu puteai, cu capul sus, să contezi că nu ai să primeşti decât zece ani plus cinci de botniţă4. Acum, însă, pentru trădarea de patrie agravată de munca în serviciul inamicului, primeai cu capul plecat… Zece ani plus cinci de botniţă!

Aceasta era fineţea de bijutier a hipopotanului, atât de caracteristică lui Stalin!

Uneori veneau agenţi de recrutare de o cu totul altă factură: ruşi, de obicei foşti până nu demult politruci în Alinata Roşie. Albgardiştii nu practicau o astfel de muncă. Aceşti agenţi organizau un miting în lagăr, ponegreau Puterea Sovietică şi chemau prizonierii să se înscrie în şcolile de spionaj ori în unităţile vlasoviste.

Cel care nu a flămânzit ca prizonierii noştri de război, nu a mâncat liliecii care zburau prin lagăr, nu a fiert pingele vechi, este puţin probabil că va înţelege ce foită materială de nebiruit capătă orice chemare, orice argument, dacă în spatele lor, dincolo de porţile lagărului, se înalţă fumul unei bucătării de campanie şi fiecare dintre cei care şi-au dat acordul este hrănit pe săturate, fie chiar şi o singură dată! Chiar şi numai o singură dată în viaţă!

Dar pe deasupra mâncării aburinde, în chemările agentului de recrutare se întrezărea fantasma libertăţii şi a^ vieţii adevărate, indiferent încotro te chemau ei! În batalioanele lui Vlasov. În regimentele de cazaci ale lui Krasnov. În batalioanele de muncă la betonarea viitorului baraj de la Atlantic, în fiordurile norvegiene, în nisipurile din Libia. Ca „hiwi” – Hilfswillige – colaboratori susţinători voluntari ai Wehrmachtului (în fiecare companie germană erau incluşi 12 hiwi). În slirşit, sau ca poliţai sătesc, să hărţuieşti şi să prinzi partizani (de mulţi dintre ei Patria se va lepăda de asemenea). Nu conta unde te chema, îţi era totuna, numai să nu crapi aici ca o vită uitată.

Pe omul pe care I-au adus în stare să mănânce lilieci, noi înşine l-am eliberat de orice datorie nu numai”faţă de patrie, dar chiar şi faţă de umanitate!

Şi acei băieţi ai noştri care din lagărele de prizonieri de război erau recrutaţi ca spioni de scurtă durată încă nu trăgeau concluzii extreme din faptul că fuseseră abandonaţi, încă mai acţionau călăuziţi de un patriotism extraordinar. Ei vedeau în aceasta mijlocul cel mai puţin împovărător de a scăpa din lagăr. Toţi, aproape în masă, îşi închipuiau că îndată ce germanii o să-i paraşuteze pe teritoriul sovietic ei o să se prezinte neîntârziat autorităţilor, vor preda echipamentul şi instrucţiunile şi împreună cu comandanţii cei cumsecade vor râde în hohote de nemţii cei proşti, vor îmbrăca uniforma Armatei Roşii şi se vor întoarce plini de însufleţire în rândurile luptătorilor. Spuneţi, omeneşte cine ar f i putut să se aştepte la altceva? Cum ar fi putut să fie altfel? Erau cu toţii băieţi sinceri – i-am cunoscut pe mulţi dintre ei – cu feţe rotunde, simple, cu accentul lor fermecător din Viatka ori din Vladimir. Ei s-au angajat cu însufleţire ca spioni, având patru-cinci clase de şcoală sătească şi nici un fel de deprinderi în a folosi o busolă sau o hartă.

Astfel, s-ar părea că ei considerau soluţia lor ca fiind singura valabilă. Astfel, s-ar părea că această iniţiativă a guvernului german era stupidă şi costisitoare. Nicidecum! Hitler cânta la unison cu fratele lui în ale tiraniei! Spionomania era una din trăsăturile de bază ale nebuniei staliniste. Stalin avea impresia că ţara mişună de spioni. Toţi chinezii care trăiau în Extremul Orient sovietic au fost condamnaţi pentru spionaj în virtutea articolului 58-6, au fost duşi în lagărele din nord, unde au şi murit. Aceeaşi soartă au avut-o şi chinezii care au participat la războiul civil, dacă nu şi-au luat tălpăşiţa la timp. Câteva sute de mii de coreeni au fost deportaţi în Kazahstan, fiind bănuiţi în bloc de acelaşi lucru. Toţi sovieticii care au fost cândva în străinătate, care cândva şi-au încetinit pasul lângă hotelul „Inturist”, care au fost cândva fotografiaţi alături de o fizionomie străină ori au fotografiat ei înşişi un edificiu din oraş (Poarta de Aur din Vladimir), erau acuzaţi de acelaşi lucru. Cei care se holbau prea mult la o linie de cale ferată, la un pod de pe şosea, la un coş de fabrică, erau acuzaţi de acelaşi lucru. Toţi comuniştii străini – foarte numeroşi – care s-au împotmolit în URSS, toţi activiştii mari şi mici ai Kominternului, fără a se face distincţii individuale, erau acuzaţi în primul rând de spionaj*. Şi puşcaşii letoni, baionetele cele mai de nădejde de la începutul revoluţiei, când au fost condamnaţi în masă în 1937, au fost acuzaţi tot de spionaj. S-ar zice că Stalin a întors pe dos şi a multiplicat celebrul dicton al Ecaterinei: el preferă să ucidă nouă sute nouăzeci şi nouă de nevinovaţi decât să scape un spion adevărat. Deci, cum puteau să fie crezuţi ostaşii ruşi care au trecut într-adevăr prin mâinile serviciilor germane de informaţii?! Şi ce uşurare pentru călăii de la MGB că soldaţii care veneau cu miile din Europa nici nu ascundeau că ei sunt spioni înrolaţi voluntar! Ce confirmare frapantă a prognozelor Celui mai înţelept dintre înţelepţi! Veniţi, veniţi, idioţilor! Pentru voi au fost demult pregătite articolul şi recompensa!


Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin