Alexandre Dumas



Yüklə 1,46 Mb.
səhifə23/32
tarix08.01.2019
ölçüsü1,46 Mb.
#92736
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   32


Printre cei mai înverşunaţi trepăduşi de zi şi de noapte, era unul care se făcea remarcat prin nepăsarea în faţa măcelului şi dibăcia în execuţie, Nu exista UD incendiu unde el să nu-şi pună torţa, nici un omor în care să nu-şi mânjească mina cu sânge. Când era văzut cu capişonul roşu, cu jiletca roşiatică, strânsă cu o curea din piele de bivol de care atârna o spadă la IA cu două tăişuri, al cărei miner îi atingea bărbia şi al cărei vârf ajungea până la laba piciorului, cei care doreau să vadă cum se decapitează cât mai repede un armagnac n-aveau decât să-l urmeze j Se şi născocise un proverb popular care spunea că fewyterul Cappeluche Făcea să sară capul fără ca boneta Ep aibă vreme să-şi dea j. ^ama.

F Astfel incit Cappeluche era eroul acelor serbări; &iar mac lard i! Recunoşti ¦ ¦ '.; [meşU i ui lor şi li dâ-¦feau îm i LI ¦ Kl ora. Cei care se afla în fruntea tuturor ¦ftntel'v'. Sufletul tuturor răzmeriţelor. Cu un singur cu-Jjyânt op vi: L n: jl>Li; Li'j care-l urma: eu un gest, o repezea Bbiainte: v., vându-i pe'toţi oamenii aceia ascultând de Snul singur, credeai că este u vrăjitorie la mijloc Eh vreme ce Parisul răsuna de toate acele strigăte, se fejminli d t-'i-ie -; focuri şi, în fiecare noapte, se Srezea Lvi'sârind de spaimă, bătrâna Bastilie se înălţa în feiargii!' d.'i. -^pre răsărit, neagră şi tăcută. Strigătele de ftnlar. U ecou, lumina torţelor nu aveau reflexe; ¦podul ' i; i…lt. gardul mobil de fier era scund. În timpul silei, nici o vieţuitoare nu se arăta pe ziduri; fortăreaţa ¦rea sa se păzească singură; numai că, atunci când jrloata se apropia mai mult decât i se părea potrivit, se „. Vedva] ¦ i d> la fiecare etaj şi apleclndu-se spre mul-¦±ime; i iur., i i. iilia săgeţi cile ferestruici erau, fără a se putea deosebi dacă erau oameni sau vreo maşină care le punea în mişcare. Văzând aceasta, mulţimea, chiar de-ar fi fo. – u. nd-isă de însuşi Cappeluche, întorcea Spatele clătinând din cap; săgeţile intrau la loc pe măsură ce ata se depărta, şi bătrâna fortăreaţă îşi relua, după a clipe, acel aer nepăsător şi blajin asemenea celui M porcului spinos care. După ce se îndepărtează primejdia, l-i culc.”] pe spinare întocmai ca perii unei blăni, miile, de land cărora le datorează respectul ce i-l poartă cele-h] te animali'. I Noaptea, aceeaşi linişte şi acelaşi întuneric; în zadar Îşi lumina Parisul străzile sau ferestrele, nici o lumină nu Se vedea înapoia ferestrelor zăbrelite ale Bastiliei, nici o Vorbă omenească nu se făcea auzită Înăuntrul zidurilor; doar din când în când, |a ferestrele turnurilor ce se înălţau la cele patru colţuri, trecea capul vigilent al unei santinele, care numai de acolo putea să vegheze ca nu cumva se pregătească vreo' surpriză la poalele meterezelor; r şi acest cap, odată apărut, rămânea atât de nemişcat, cât s-ar fi putut, atunci când îl lumina o rază. De lună, fi luat drept una din acele măşti. Gotice pe care fantezia arhitecţilor? Pironea, ca un ornament fantastic, 1* arcada”podurilor sau la antablamenlul catedraieforr Cu toate astea, într-o noapte întunecoasă, către sfâr-şitul lunii iunie, Sn vreme ce santinelele vegheau la cela palru colţuri ale Husliliei, doi oameni urcau scara strimtă şi circulară ee durea spre platformă. Primul care apăru pe terasă era un bărbat între 42 şi 45 de ani; statura îl era uriaşă, Iar forţa lui era pe măsura staturii. Era Îmbrăcat într-o întreagă armură, deşi drept armă ofensivă, în locul de unde lipsea spada, de centironul lui nu era agăţat decât unul din acele pumnale lungi şi ascuţite care se numeau pumnale de graţie; mina stingă se sprijinea din obişnuinţă pe minerul pumnalului, în vreme ce cu dreapta ţinea respectuos una din acele bonete de catifea garnisite cu blană, pe care cavalerii o schimbau, într-una din clipele lor de odihnă, în locul coifurilor de bătălie, care uneori aveau n greutate intre patruzeei şi patruzeci şi cinci de livre K Capu-i descoperit lăsa deci să se vadă, sub nişte sprâncene dese. Ochii de un albastru închis; nasul coroiat, o faţă înnegrită de soare, dădeau ansamblului acestei Înfăţişări un caracter de severitate pe care o barbă lungă de un deget, tăială rotund şi un păr negru ce cobora pe fiecare latură a obrajilor, nu reuşeau să-l Îmblânzească.

Bărbatul pe care l-am descris mai sus abia ajuns pe platformă, se întoarse şi întinse braţul spre deschizătura prin care trecuse;? Mină fină şi durdulie ieşi la iveală spre a se prinde de mâna aceea puternică şi, numaidecât, cu ajutorul acestui punct de sprijin, un tânăr între 16 şi 17 ani, îmbrăcat numai în catifea şi mătase, cu părul blond, cu trup subţirel, cu membre plăpânde, se avântă pe terasă şi, sprijinindu-sej de braţul însoţitorului său, ca. Şi când acest neînsemnat urcuş i-ar fi pricinuit o mare oboseală, păru să caute din obişnuinţă un” scaun pe care să se poată odihni. Dar, văzând că acest obiect fusese socotit că nu are ce căuta pe platforma, fortăreţei, se re-aemnă, îşi prinse a dooa mină de prima formând un fel de inel cu ajutorul căruia mai mult se atârnă decât se sprijini de braţul atletic care avea să-i suporte cel puţin juaprusimativ 20 kg.

2&i [WătaW 'lin creutatra pe care picioarele erau sorţile să g Euslină. Ji iiuvpu astfel o plimbare pe rare părea să o. facă mai niuâl din respect pentru cel care-l însoţea decât Eintr-o he. Iârjre a propriei Sale voinţe.

Rge scurseră câteva minute fără ca unul sau altul sa CibuiL UU^I] „i'. P;] i printr-o simplă vorbă, sau să în-Kţrupâ piunbarea pe caro îngustimea platformei o făcea Heslul de Le;: ata. Zgomotul paşilor, celor doi nu forma EeciC un ¦ i:;: iir zgomot, atil de mult mersul uşor al copi-fclui se e înfunda cu mersul greoi al soldatului; ai fi Bt că e un singur corp şi umbra lui, ai fi crezut că unul Singur liâ: i pentru admândoideodată militarul se opri, toi fala int”L: rja spre Paris şi il sili pe ti nărui însoţitor să Ecă la fel; de acnhi li se deschidea priveliştea Intre-gului o: i; j„- Era tocmai una din acele nopţi de zarvă pe care am neercat să o zugrăvim. La început nu se deosebea, de pe Ljatfurmă, decil o îngrămădire nelămurită de case intim” ¦tndu-se de] a răsărit spre apus, ale căror acoperişuri, prin întuneric, păreau că se ţin unele de altele, întocmai scuturile unei trupe de soldaţi ce pornesc la asalL Dar ită, când o ceată pornea pe un drum paralel cu ecr-pe care îl puteau Îmbrăţişa privirile, flacăra torţelor, linând o stradă în toată lungimea ei, părea să despice cartier al oraşului; umbre roşietice se grăbeau în-LColo cu strigăte şi râsete; apoi, la prima cotitură care-l imba direcţia, mulţimea dispărea împreună cu lu miei, nu însă şi cu zgomotul. Totulrecădea În întune-iar vuietul ce se auzea părea să fie gemetele înăbuşite oraşului, căruia războiul civil îi sfâşia măruntaiele cu -ul şi cu focuL La acest spectacol şi la acest zgomot, figura soldatului făcu mai posomorită ca de obicei; sprâncenele i se Inseră încruntându-se. Braţul sting se întinse spre patul Luvru, şi atât de strânşi îşi ţinea dinţii, încât abia itură să-i treacă printre buzL cuvintele adresate tfnă-ului său însoţitor;

— Monseniore, iată oraşul vostru; il recunoaşteţi?

Figura tinărului căpătă o expresie de melancolie de ¦e, cu o clipa mai înainte, nu l-ai fi crezut în stare. Îşi aţinti privirile în ochii militarului şi, după ce se uită cî, teva clipe În tăcere, zise:

— Viteazul meu Tanneguy, l-am privit adesea, la o asemenea ora, de la ferestrele palatului Saint-Paul. Aş” cum Tl privesc în clipa de faţă de pe terasa Bastiliei. Uneori I-am vszut liniştit, însă cred că niciodată nu l-am văzut fericit.

— Alteia Voastră să mă ierte, zise Duchâtel. Însă credeam, până în ziua de azi. Că eraţi preocupat mai mult de plăcerile voastre decât de treburile FranţeL

— Părintele meu (de când Duchătel îl salvase pe ţi-nărul delfin din mâinile burgundczilor, acesta îl numea astfel), mustrarea dumitale nu este decât pe jumătate în-dreptăţilă, Atâta timp cil i-am văzut lingă tronul franţei pe cei doi fraţi ai mei, da, este adevărat, n-a mai rămas loc În sufletul meu decât pentru glume şi nebunii; dar, de când Dumnezeu i-a chemat la ei într-un fel pe cât de neaşteptat pe atât de îngrozitor, am uitat orice neserlo-zdtale pentru a nu-mi aminti decât de un lucru, anume că Ea moartea iubitului meu tată (pe care să-l ţină Dumnezeu!), acest frumos regat al Franţei nu avea alt stăpân decât pe mine- *

— Aşadar, tinere leu, reluă Tanneguy cu o expresie vădită de bucurie, sunteţi dispus să-l apăraţi, cu ghearele şi cu dinţii, împotriva lui Henric al Angliei şi împotriva lui Jean de Burgundia?

— Împotriva fiecăruia din ei separat, Tanneguy, sau împotriva amândorura împreună, cum le va plăcea mai bine.

— Ah! Monseniore, Dumnezeu vă insuflă aceste cuvinte pentru a uşura inima bătrânului vostru prieten. După trei ani, iată prima oară când răsuflă şi ea din tot pieptul. Dacă aţi şti câte Îndoieli trec prin inima unui om ca mine, atunci când monarhia căreia şi-a închinat braţul, viaţa şi poate chiar şi onoarea, este prada unor lovituri atât de aspre cum a fost aceea a cărei singură speranţă sunteţi astăzi; dacă aţi şti de câte ori m-am întrebat dacă nu sosise vremea ca această monarhie să lase locul alteia, şi dacă nu era o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu de a încerca să o susţii, când el părea să o nirăsească: căci… Să mă ierte Dumnezeu dacă hulesc I Wi, de treizeci de ani încoace, de fiecare dală când şi-a aruncat privirile asupra nubilului vostru neam, n-a fă-cut-o decât să-l lovească, iar nu să-l ajute. Da, urmă el, vine să crezi că e un semn fatal pentru o dinastie, Atunci când şeful ei este bolnav de corp şi de minte, cum este seniorul nostru regele; poţi crede că toate s-au întors pe dos. Alunei când 11 vezi pe primul vasal al unei Uţoroane lovind cu securea şi cu spada ramurile tulpinei regale, aşa cum a făcut trădătorul Jean fată de nobilul duce de Orleans. Unchiul vostru; poţi crede în sfârşit că ¦talul se află pe calea pierzaniei, când vezi doi nobili ţi-ne: i. cum erau cei doi fraţi mai mari ai Alteţei Voastre, ieccrali. Unul după altul de o moarte atât de neaşteptata p atât de ciudată, încât dacă nu te-ai teme că insulţi pe pumnezeu şi pe oameni, ai zice că primul nu are nici jm amestec în această Întâmplare şi că ceilalţi poartă în-aga vină; -¦ şi când, pentru a face faţă războiului, războiului civil răscoalelor populare, nu rămâne ecât un tânăr slab ea Alteţa Voastră.

— Vai I monseniore, (monseniore, îndoiala, care de atâtea ori era cât pe-aci ¦t-mi zdrobească inima este destul de firească şi mi-o ¦veţi ierta!

Ţ ¦ Prinţul se agăţă de fiâtul lui.

— Tanneguy, toate îndoielile sunt îngăduite celui care, ea tine, se îndoieşte după ce a acţionat, celui care, ca tine, se gin deşte că Dumnezeu, în minia lui, loveşte o ^dinastie până la ultimul ei moştenior, şi îl îndepărtează pe ultimul moştenitor al acestei dinastii de minia Iul Dumnezeu.

— Şi n-om şovăit, tânărul meu stăpân. Când i-am văzut pe burgundezi intrând în oraş, am alergat ca o mamă la copilul ei; căci, cine putea să vă salveze, sărmane tânăr, dacă nu eu 7 Nu putea fi regele, tatăl vostru; regina, de departe, n-ar fi avut puterea, iar de aproape (Dumnezeu să-i ierte glndurile J) n-ar fi avut poate dorinţa. Monseniore, chiar dacă aţi fi fost liber să fugiţi, chiar dacă aţi fi găsit coridoarele palatului Saint-Paul pustii şi poarta deschisă, odată ajuns în stradă, v-aţi fi simţit mai stingherit în acest oraş cu mii de răspântii decât ultimul dintre supuşii voştri. Nu mă aveaţi aşadar decât pe mine; în clipa aceea, monseniore, mi s-a părut şi mjJ că Dumnezeu nu părăsea nobila voastră familie, atât (3 mult mi s-au înteţit puterile. V-am luat în braţe, mon] seniore, şi nu cântăreaţi în mâinile meie mai mult decM o pasăre în ghearele unui vultur.

— Da, chiar dacă aş intttnit întreaga ai mată a ducelui de Burgundia, şi duce] În fruntea ei, mi se părea că aş Li fost În stare să-l răj torn pe duce şi să străbat armata fără să se întâmple vn nenorocire nici unuia nici altuia şi, în clipa aceea, sii sigur că Dumnezeu era cu mine. Dar de alunei, mons niore, de Când vă aflaţi în siguranţă înapoia meterezeli inexpugnabile ale Bastiliei; când în fiecare noapte, duj ce am privit îndelung din înălţimea acestei terase, spei tacului pe care, astă-seară, îl privim amândoi; – cam după ce am văzut Parisul, oraşul regal, în prada unt asemenea răzmeriţe, şi că poporul este cel care domneşl şi regalitatea care se supune J – când, cu urechile asur/it de larmă, cu ochii obosiţi de lumini, coboram În camen voastră şi când. Tăcut şi rezemat de căpătâiul patului, vr deam ce somn liniştit aveaţi, în vreme ce războiul ci< alerga prin Statul vostru şi pfrjolul prin capitala VOJ tră, mă întrebam dacă e într-adevăr vrednic de regat ci care dormea un somn atât de liniştit şi atât de fără griji, în vreme ce regatul său avea o veghe atât de zbuciumată şi atât de sângeroasă?

O umbră de nemulţumire trecu, Întocmai ca un nor, peste faţa delfinului.

— Aşadar Îmi^pândeai somnul, Tanneguy T

— Monseniore, mă rugam, lingă patul vostru pentru Franţa şi pentru Alteţa Voastră.

— Şi dacă, astă-seară, nu m-ai fi găsit aşa cum doreai, ce aveai de gând 7 f

— Aş fi condus-o pe Alteţa Voastră într-un loc sigur şi m-aş fi azvfrlit, singur şi fără armură, în mijlocul duşmanilor la prima ciocnire, căci nu-mi mai rămânea decât să mor; cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

— Ascultă, Tanneguy, în loc să mergi singur şi fără armură în întâmpinarea duşmanului, vom merge amândoi şi bine înarmaţi! Ce zici?

— Că Dumnezeu v-a dat voinţa, mai trebuie acum să vă dea şi forţa.

Ei fi acolo ca să mă sprijini.

KEsle un război lung cel pe care il vom avea de ItaiXS, monseniore.

— Lung şi ubositur, nu pentru mine teore. De U eL'eei de ani, Irăiesc împlătoşat. După cum Klteta V 'L; LJ a trăieşte în catifea. Veţi avea de ffuplat cu di/i duşmani, din care unul singur l-ar putea; iftrc sa

— Părintele meu, socotesc că vei dormi liniştit, deşi ¦este prima noapte de strajă a fiului tău.

Duchâtel se pregătea să-i răspundă, când dezvăluirea [Unei scene ce se petrecea la poalele Bastiliei veni să-i Khimbe direcţia gândurilor.

De câteva clipe, zgomotul se apropiase şi o lumină TOare strălucea dinspre strada Cerisaie i totuşi era cu neputinţă să descoperi pe cei ce pricinuiau acel zgomot, nici să ghiceşti adevărata pricină a acelei lumini, poziţia transversală a străzii şi înălţimea caselor împiedicând privirile să pătrundă până la gloata ce le pricinuia. Deodată se auziră nişte ţipete mai lămurite şi un om pe jumătate dezbrăcat se repezi din strada Cerisaie în strada Sfântul Anton, fugind şi chemând în ajutor. Era urmărit, la mică distanţă, de câţiva oameni care strigau şi ei il. >Lu moarte f La moarte î Ucideţi-l pe armagnac I*.

În fruntea celor ce-l urmăreau pe acel nenorocii. Se * putea recunoaşte meşterul Cappeluche după sabia-i mare '] cu două tăişuri, pe care o purta scoasă din teacă şi plină >' de sânge pe umăr, după jiletca-i cărămizie şi după pi- 1 cioacele goale. Intre timp fugarul, a cărui alergare avea o J repeziciune supraomenească datorită fricii, era să scape -de ucigaşii săi apueând-o după colţul străzii Sfântul Anu>n şi ascunzându-ae îndărătul zidului de la palatul Tuornelles, când picioarele i se împiedicară în lanţul ce se Întindea iri fiecare seară Ia capătul străzii. Făcu câţiva paşi ciâti-ni. Idu-se şi veni să cadă la o aruncătură de săgeată de zidurile Bastiliei. Cei care il urmăreau, înştiinţaţi chiar de căderea lui, făriră pe deasupra Lanţului sau trecură pe dedesubt, astfel încât, atunci când nenorocitul voi să se ridice, văzu strălucind deasupra capului sabia lui Cappeluche şi recăzu pe amândoi genunchii strigând: lerture 1 nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Din primul moment în care scena pe care am povestit-o avusese drept teatru marea stradă Sfântul Anlon, niciunul din acele amănunle nu putuseră scăpa nici lui Tanneguy, nici delfinului. Acesta mai cu seamă, fiind mai puţin obişnuit cu asemenea spectacole, privea totul cu un interes pe care il trădau mişcările-i nervoase şi sunelele nearticulate ale glasului, astfel încât, atunci când cel urmărit căzu, Cappeluche nu fusese mai grăbit să se repeadă asupra victimei decât tânărul prinţ în a scoate o săgeată din tolbă şi a. o potrivi pe coarda arcului cu cele două degete ale mâinii drepte. Arcul se îndoi ca o trestie fragilă, aplecându-se în mâna stingă, în vreme ce mina dreaptă aducea coarda până la umărul tinărului, şi ar fi fost foarte greu de presupus, oricare ar fi fost diferenţa de distantă, care ar ajonge mai repede la ţintă, săgeata delfinului ori sabia lui Cappeluche, când Tanneguy. In-tinzind cu repeziciune braţul, apucă săgeata de mijloc şi o rupse intre cele două mâini ale arcaşului regaL

— Ce faci, Tanneguy 7 Ce faci? Îi spuse delfinul bătând din picior; nu vezi că omul acela îl va ucide p* unul de-ai noştri, că un burgundez il va asasina pe ui armagnac 7 '_Să moară inii armagnacii. Monseniore, mai înainte KQ Alteţa Vtuiiră: j mânjească (ierul uneia din săgeţile Ele cu sângele unui asemenea om!

KDar, Tanneguy 1 Tanneguy!… Vai î priveşte I I La str: e; ă', ul du] imului, Tanneguy lai aruncă din nou Bfvirlle. V '.

— Ii. L -T-riL-di Sfântul Anton: eapttl ¦nrugobculuf be afla ia p. îşi de corp, iar meşterul Cappeluche îşi fttergi. L lini.

— Li;: -ir; ge sabia cea lungă, fredonând aria ^Klcânâer destu] de cunoscut: [Duce de Burgundia, Să-ţi dea Domnul numai bucurii 1

: WPriveşte, Tanneguy, priveşte, zicea delfinul plân-feând de h da-_. I nu erai tu, dacă nu erai tu L. Dar Eriveşlu ud li. L

F – Da. Da, văd destul de bine, zise Tenneguy”r Dar S-o repet, oriul acein nu putea să moari din mina fecastrâ.

Wţdar, pe toţi sfinţii! Cine e oare omul acela?

I – Omul acela, monseniore, este meşterul Cappeluche. R.i ¦: ¦. Uhu Paris.

T Delfinul îşi lasă în jos amândouă braţele şi îşi coborî capul xp. E pj'] UP^- O, vere de Burgundia, zise el cu un glas înăbuşit, pentru a păstra cele mai frumoase patru regate ale creş-*tinâtâţ: i. n-aş vrea sa Întrebuinţez oamenii şi mijloacele de care le slujeşti tu pentru a-mi răpi ce-mi mai rămâne dinu-d m_'U.

1 Intre timp, unul din oamenii din ceata lui Cappeluche. Apucă de pai. Cu o mină, capul mortului şi îl apropie de o torţă pe care o ţinea cu” cealaltă. Lumina se îndreptă apre faţa acelui cap şi trăsăturile nu erau alit de desfigurate de.

— Igunie, încât Tanneguy, din vârful Bastiliei, să nu-l poată recunoaşte pe Henric de Marle, prietenul său din copilărie şi unul din cei mai apropiaţi şi mai devotaţi dintre armagnaci; un suspin adine ieşi din piep-tu-i vin jos.

— La naiba! Meştere Cappeluche. Zise emul din popor aducând capul acela călăului, mare priceput mai eşti dacă poţi reteza capul primului cancelar al Franţei cu atâta repeziciune şi Fără nici o şovăială ca şi când ar fi fost vorba de ultimul vagabond!

Călăul zimbi cu bunăvoinţă; avea şi el lingu-* -ii luj '.

În aceeaşi noapte, cu două ore înainte de ivirea zorilor, o trupă puţin numeroasă, însă bine Înarmată şi bine echipată, ieşi cu multă băgare de seamă pe poarta exterioară a Bastiliei, o] uă în tăcere pe drumul ce ducea spre podul Charcnton şi, după ce îl străbătu, urmă vreme, de aproape opt ore ţărmul drept al Senei fără să fie schimbată vreo vorbă, fără să se ridice vreo vizieră. În sfârşit, către orele unsprezece dimineaţa, ajunse în apropierea unui uraş întărit

— Acum. Monseniore, spuse Tanneguy, cavalerului ce se afla cel mai aproape de el, puteţi ridica viziera şi striga: Sjittttit Carol ţi Franţa.' Căci iată eşarfa albă a

1 Dacă ne-ar învinui cineva că ne complăcem în axmenea amănunte, i-ar răspunde că nu nld gustul, nici vina noastră, el numai vina istorici. Un citai din lucrarea Dacii de Hurpundla a baronului de Rurante. Va dovedi pnate că nu am alea nici nuanţei* cele mai Jalnice, nici tablourile cele mal respingătoare ele acestei nelericite epoci. Când reftll şi prinţii îţi înarmează pe* poarele pentru războaie civile. Clnd folosesc instrumente: omeneşti pentru a-şi rezolva neînţelegerile şi a-al sluji interesele, nu mal este vina instrumentului caro loveşte. Iar sângele vărsat cade asupra capului care porunceşte şt asupra braţului care conduce.

Şi revenim la citatul nostru: lată-l: „Ajunsese stnsele pini la Gleznă în curtea închisorilor: SH ucidea de asemenea în oraş şi pe – ¦: i ¦ Bieţii arcaţl genuvczl erau izgoniţi din casele unde erau găzduiţi şi daţi pe mina norodului furius. Femei fii ceipli erau prefăcuţi în bucăţi. Q biată femeie Eravldă fu -¦ – ¦:”¦= ¦ moartl pe ealdarlm şi cum copilul se vedea zbuuindu-se în pântecele ei. Ziceau: „la te ultfl, căţeluşul tot mal misei”. Mii de grozăvii se făplulau asupra caria vrei nr: II ap fficr-j o eşarfă sângerândă, ca şi conetabilului; erau tirlţJ pe străzi; corpurile contelui de Armagnac, al cancelarului Robert de Massou, al Iul Ralmond d: e la. Guerrc. au fost plimbau pe o leasă de nulele prin tot oraşul, apoi au fost lăsate, vreme de trei zile, pe treptele palatului”.

Baronul de Elarante trebuie şi fi luat cu el însoţi acesta amănunte de la Juvenal dw Ursin”, autorul contemporan cu care cititorii noştri au. Mal Ticul cunoştinţă. (NAI.

Femafirincilar şi puteţi intra în credinciosul vostru oraş Melun.

În felul acesta delfinul Carul, pe care istoria l-a de-ftuniit dup îi aceea Victoriosul, şi-a petrecut prima noapte Se strajă şi a tăcut primul marş de război.

XXII i Motivele politice care il reţineau pe ducele de Bur-ăjund;! Du: ai; e de capitală sunt uşor de explicat.

'} Din moment ce un altul, mai norocos decât el, pusese aţipind ¦ pe Paris, se gândise să-i lase această cinste, K care nu i-o putea răpi, dar să tragă de partea sa fo-Rlasele ci-i puteau reveni. Nu-i fusese greu să prevadă ftă reacţiile fireşti ce urmează după asemenea schimbări Bolâlicc aveau să aducă după ele omoruri şi răzbunări menumuiale; că prezenţa sa la Paris nu ar putea împiedica toate acestea decât făcându-l nepopular chiar în ¦chii partizanilor săi, în vreme ce lipsa lui l-ar cruţa de tărpunderea sângelui vărsat Dealtfel, slngele acesta curgea din vinele armagnadlor; li se luase destul sânge ca să nlăbcascâ pentru multă vreme partidul care îi era po-pri^nic. Duşmanii lui cădeau, unii după alţii, fără ca el ¦a-şi dea nici măcar osteneala să-i lovească. Apoi, când ar socoti că poporul era sătul de măceluri; când ar vedea fe-asul ajuns Ja acel punct de oboseală când nevoia de fkfcdihnă ia locul celei de răzbunare; când ar putea să cruţe Sara osteneală şi fără primejdie resturile schilodite ale. ¦iinui partid lovit în şefii săi, atunci avea să intre în oraş,!) ntocmai ca îngerul păzitor al zidurilor acestuia, stingând locul, oprind sângele şi proclamlnd pacea şi amnistia pen->tru toată lumea.

Pretexlul pe care Îşi motiva lipsa are u atât de mare legătură cu urmarea povestirii noastre încât nu putem să nu-l aducem la cunoştinţa cititorilor, noştri.

Tânărul senior de Giac, pe care I-am văzut, la castelul din Vincenncs, certându-se cu seniorii de Graville şi de rile-Adam pentru inima Tsabelei de Bavaria, o însoţise, după cum am spus, pe regină la Troyes. Trinus de regala Lui suverană cu mai multe mesaje importante pe lingă ducele de Burgundia, aatenţia îi fusese atrasă, la curtea prinţului, de domnişoara Ceterina de Thian, una din fetele din suita ducesei de Charolais'. Tânăr, viteaz şi frumos, crezuse că aceste trei calităţi, îmbinate cu încrederea pe care i-o dădea convingerea că le are, erau titluri îndestulătoare pe lingă acea frumoasă şi nobilă fală; cu o uimire mereu creseândă, observă însă că omagiile lui erau primite fără a părea că sunt luate În seamă mai mult decât ale celorlalţi seniori.


Yüklə 1,46 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin