Amintirea unui calvar

Când erau tata şi Emil, nu aveam probleme cu lemnele. Ne duceam cu toţii în pădure, căutam arbori uscaţi, îi tăiam cu beschia, îi căram într-un loc, apoi tata cerea căruţa sau sania şi-i ducea acasă. Îi tăiam mai scurt cu Emil, apoi tata sau Emil şi eu câte o dată, dacă erau mai subţiri, îi despicam, îi clădeam în tindă sau afară lângă peretele tindei şi era de ajuns pentru toată iarna. Acum însă e altceva. Rezerve nu-s şi nici puteri nu-s. Ne-a prins iarna pe nepregătite. Toată nădejdea era la Dumnezeu, aşa cum spunea bunica.

“TURCII”

Când rămăsesem numai cu bunica, în serile de iarnă, ea mă strângea la pieptul ei şi începea să-mi depene fel de fel de întâmplări şi poveşti. Păcat că nu le-am reţinut pe toate. Unele însă vi le redau aşa cum le-am auzit şi le ţin minte.

Era o dată o fată preafrumoasă. Şi îi zicea Lenuţa. Cu cât creştea mai mare, cu atât se făcea mai frumoasă. Cu toate că locuia într-un sătuc mic, departe de lumea mare, se duse vestea peste tot despre frumuseţea ei.

Era năltuţă, zveltă, cu părul bălai ca soarele, până la genunchi, ochii albaştri ca cerul, buzele ca o cireaşă roşie, sprâncenele negre şi genele dese. O zeiţă, nu alta.

Auziră de ea şi turcii păgâni, care ne prădau ţara, fiind învingători în ultimul război. Veniră pe neaşteptate, ca viforul negru, doi călăreţi în curtea fetei, o ridică de mâini pe cal şi duşi au fost.

Când au venit seara părinţii de la deal n-o găsiră pe fată. Auziră însă de la săteni că trecuseră prin sat turcii păgâni. Ce era să facă bieţii părinţi? Încotro să se ducă s-o caute? Au plâns, cât au plâns şi au început a se ruga Domnului pentru scăparea ei.

Avea fata mulţi băieţi care o curtau, dar ei îi plăcea numai unul. Acela era din alt sat şi nu ştia că ea dispăruse.

Alergară cât alergară turcii călare şi spre seară se dădură jos de pe cal lângă pădure, legând fata de mâini şi de picioare ca să nu fugă. Au aprins turcii un rug, au scos burduful cu vin şi carne prăjită şi au început a ospăta.

Săturându-se, rămăşiţele le-au dat fetei. Dar cum să mănânce ea cu mâinile legate? Şi cum era Ilenuţa nu numai frumoasă, dar şi deşteaptă, se făcu supusă, binevoitoare şi ascultătoare. Ea ceru cu multă milă să i se dezlege mâinile ca să poată mânca. După ce mâncase pe săturate ceru şi vin. Turcii se holbaseră la ea cu mirare. Îi dădură burduful cu vin, bucurându-se, că după asta fata va dormi buştean. Şi fiindcă se înnoptase de-a binelea, Ilenuţa se făcu că bea, turnându-l alături de gură.

Turcii s-au culcat să doarmă, îndemnând-o şi pe ea. Lungindu-se mai comod, punând capul pe o piatră Lenuţa se făcu că adormise. Turcii turmentaţi de vin şi oboseală nu s-au ridicat să-i lege iarăşi mâinile şi apoi cred că s-au gândit că nu are unde fugi noaptea de una singură prin pădure.

A aşteptat mult Lenuţa până nu s-a convins că turcii de acum dorm… “Mai bine mă mănâncă jivinele, decât să mă ducă în ţara păgânilor”, se gândi ea şi şi-a dezlegat încet picioarele, şi, păşind ca mâţa, dispăru în pădurea întunecoasă.

Lenuţa ţinea minte de unde a venit şi pe acolo se ducea. Se temea grozav de animale, dar mai tare de turci. Noroc că pădurea nu era mare şi ieşind din ea, a luat-o prin lanul de porumb sperând să iasă la drumul pe care a venit. Apoi a dat de un lan de floarea-soarelui, apoi nişte grădini şi, în sfârşit, când se iviră şi zorile ajunsese la un drum. Se uită la dreapta, la stânga şi zări o căruţă cu cai. A fugit în întâmpinarea lor şi văzând un moş bătrân l-a rugat cu lacrimi s-o scape de turci.

Moşul sări iute din căruţă, luă un sac cu grâu, căci ducea grâul la moară, deşertă sacul într-o râpă, îl acoperi cu buruieni şi îi zise fetei să se vâre iute în sac. A mai pus câţiva saci peste ea şi când numai bine terminase trebuşoara, se zăriră în depărtare şi turcii călare.

Moşul mâna caii încetişor şi cânta pe sub mustăţi un cântec de jale, când se apropiară turcii: “Moşule, n-ai văzut pe aici o fată fugară?”. “Păi cum nu, am văzut, numai capul ei prin floarea-soarelui fugea ia în colo, şi arată în partea opusă. Turcii nici ei nu sunt proşti, nu l-au crezut pe moşneag, scoase suliţa şi au început a sparge fiecare sac. Nimerise în sânul fetei, dar ea a răbdat şi nu a scos nici un ţipăt, nici un oftat.

Turcii, convingându-se că moşul nu a minţit, au luat-o la goană în partea opusă. În timpul acesta moşul a tras caii la dos, a scos fata din sac, i-a legat cu o fâşie, ruptă din cămaşă, rana şi mână caii mai departe, dar cu totul în altă parte şi nu la moară, cum se pornise.

Ajunşi într-un sat, Lenuţa s-a coborât şi i-a mulţumit cu plecăciune moşului pentru salvare, apoi întrebând drumul din sat în sat, a ajuns în cătunul ei.

Când au văzut-o părinţii, nu mai puteau de bucurie. Venise şi băiatul drag cu care s-a dus în satul lui. Au făcut o nuntă mare şi frumoasă şi trăiesc fericiţi şi azi.

Turcii mai veniră o dată, dar n-au găsit-o. Apoi au aflat că ea este măritată şi au pierdut interesul, că doar sultanul aduna în haremul lui numai fete mari.

Iată aşa mi-a povestit bunica despre turci. Seamănă foarte mult a adevăr şi nu a poveste. Dar, cine ştie…
În ajun de Paşti

Se apropiau Sfintele Paşti. Bunica Sofia, ca orice gospodină se gătea de sărbătoare. Întârzie puţin cu coptul colacilor şi al prăjiturilor. I se termină apa. Ea luă căldarea, dar nu de toartă, cum se cuvine, ci de margine, în fugă şi se duse la fântâna care se afla la 10-15 metri de casă.

Era pe la miezul nopţii. Din cer lumina luna plină. După 20-25 de metri se vedea râpa întunecoasă cu salcâmi prin părţi. Era o linişte fantastică.

Iat-o pe bunica ajunsă la fântână se auzi un foşnet şi imediat se ivi un câine, care se opri la 5-6 paşi de ea. Se vedea atât de bine, de parcă era ziuă. Numai câinii din mahala lătrau de se rupeau.

Câinele se uita curios la bunica, iar ea se uita foarte atentă la el. După câteva minute, câinele făcu spre bunica un pas lent. Dar şi bunica vru să-l sperie. Se aplecă să caute ceva jos ca să-l alunge. În clipa asta se răsturnă şi căldarea. Luna plină nimeri direct în fundul căldării, parcă aprinzând-o. Văzând aşa ceva câinele se sperie şi fugi în tufişurile de pe lângă râpă. Bunica se îngrijoră, în primul rând, pentru că urechile nu erau ca la toţi câinii, şi, în al doilea rând, sar şi nu fug, numai lupii. Oare nu cumva mă pândea pericolul. Luă repede apa şi intră în casă.

Dimineaţa în mahala dispăruse o oaie. Au trecut-o fiori reci, când auzi aşa ceva. Dar i-a mulţumit Domnului că luna şi căldarea îi salvară viaţa.

P.S. După povestirea bunicii se vede că pe atunci şi prin Moldova hoinăreau lupii, nu numai prin taigaua siberiană.
CIULINUL

Pe când bunica era încă domnişoară în satul său, Baraboi, venise la ea un cavaler. Bocăni încetişor la fereastră, să audă numai ea. Aşa era obiceiul pe atunci şi era foarte frumos. Ea ieşi încetişor şi, ca să nu-i audă părinţii, au ieşit după portiţă în drum. Noaptea era întunecoasă şi cu vânt. Dar celor tineri nu le păsa. Se îmbrăţişau cu căldură şi îşi vorbeau cuvinte de dragoste.

Când colo cineva negru şi rotund se apropie rapid de picioarele lor şi se opri. Încremeniseră şi tinerii. Întretăindu-şi răsuflarea aşteptau cu frică să vadă ce o să facă strigoiul ista mai departe. Dar el ca înadins se mişca ba în colo, ba încoace, rămânând pe loc. Inima li se dusese în călcâie. Nu ştiau ce să facă. Dacă îi trăgeau cu piciorul, avea să-i muşte, aşa că stăteau aşa încremeniţi, cum i-a găsit dihania. Vântul s-a înteţit. Dihania se smuci şi, rostogolindu-se, porni pe uliţă la vale, tinerii au respirat uşor. Privind mai atent prin întuneric, tinerii au înţeles că strigoiul era un simplu ciulin. Cât au mai râs ei apoi de frica pe care au tras-o şi îşi aduceau aminte mereu de acest caz.