Analitica secunda topica respingerile sofistice



Yüklə 3,07 Mb.
səhifə58/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3,07 Mb.
#43918
1   ...   54   55   56   57   58   59   60   61   ...   68

134 Procedeele concluziei false şi ale silogismului sofistic sunt »celeaşl. se produce silogismul sofistic? îndată se va da răspunsul: este o imperfecţi adevărat, o imperfecţie a respingerii adevărate. „

135 Cum a arătat Aristotel în capitolul 6, orice sofism (paralogism)es (clenchis) aparentă, o „ignorare a respingerii" sau a definiţiei resping

136 în cele ce urmează, Aristotel confruntă sofismele cu ade< definiţia respingerii.

137 în argumentarea prin imposibil, sofismul se caracter! conchide din premisa ce trebuie contrazisă. ^ acCiuen

138 Sofismul consecventului este o forma specială a sofism ]jfflbajul

139 Confruntarea se face pe scurt cu toate cele şase sofl^*flC>tMt«<»^

140 Paralogismele sau silogismele false sunt la fel, fie ca fa^le , intenţionat, ca în sofisme, fie că este săvârşită ";

574

RESPINGERILE SOFISTICE 9, 170 a



sofistică nu este o respingere absolută, ci numai una i°2e anumit interlocutor141. Constatarea este valabilă şi ţa . ofisţjc .în adevăr, dacă la paralogismul prin omonimie " termenul are un singur sens, dacă la paralogismul prin f rrnă verbală nu se concede că substanţa este singura „ sj dacă la celelalte paralogisme nu se fac aceleaşi m'avea nici respingeri, nici silogisme, fie absolute, fie s de un anumit interlocutor142. Dimpotrivă, dacă interlocu-a de toate cele spuse, respingerile sunt bune pentru cel care Iar ele nu sunt bune, absolut vorbind, fiindcă nu s-a admis un i termenului, ci numai aparenţa unităţii de sens, şi aceasta

„umai pentru un anumit interlocutor.



Nu trebuie să căutăm să stabilim numărul de puncte de vedere din .areinterlocutorii pot fi respinşi, afară numai dacă nu avem cunoaşterea aiuror lucrurilor. O astfel de cunoaştere nu este de domeniul vreunei aiinţe.căci ştiinţele şi, evident, de asemenea demonstraţiile pot fi infinite a număr143.

deopotrivă î

n ştiinţa specială, ca şi în dialectică, în care domină opiniile generale

Ol£l f

imP"rtanta distincţie între cele două moduri de respingere-, respingere valabilă pentru problema dată, şi ad hominem, sau respingerea "a dată faţă de un anumit interlocutor, faţă de respondent. Absolută este P'ngere, a doua este relativă unui anumit om şi propoziţiilor concedate de

Tte ă rămână neatins (vezi cap-20)-

nc Aristotel sub'iniază că sofismul este relativ, nu absolut, adică este „h . făcute de respondent. Căci eroarea trebuie căutată în răspunsul ^ admise de el.

ÎI?0Coaste6 teSpingeri s°fistice este nesfârşit ca şi obiectele cunoaşterii. Cum st*căalesj 0 .'!.° ^emonstraţie a tuturor lucrurilor, nu posedăm perfect toate generale. Aristotel întrebuinţează termenul €tuottîut| pentru

575


ARISTOTEL

Dar respingerile pot să fie şi adevărate; de acee demonstra, corespunde o respingere a celui ce susţine t - t0' °e P^m adevărului144; de exemplu, dacă el susţine că diagonal C-°ntra(lictor>e comensurabilă, îl putem respinge prin demonstrarea c" atuIu' este măsurată. Aşadar, pentru a cuprinde toate respingerile ar °U P°ate f| cunoaşterea tuturor lucrurilor. Căci unele respingeri pot s" -"%*aveni pe principiile şi pe consecinţele acestora din geomet ' mteme'e* principiile medicinei, şi altele, pe principiile altor ştiinţe Pe h' a l^' ** şi respingerile false au un domeniu nesfârşit. Căci în orice sti t^ silogisme false, în geometrie — fals silogism geometric, în medf "'^

fals silogism medical. Prin „orice ştiinţă"'145 înţeles nntrivit „ ■

■ 6 "r ulvlLpnncipii|(v

acestei ştiinţe". Este deci evident că trebuie să îmbrăţişăm 1 comune nu ale tuturor respingerilor, ci numai ale celor care se întâi în dialectică146. Acestea sunt comune oricărei ştiinţe şi oricărei caD citaţi147. în ceea ce priveşte respingerile din fiecare ştiinţă, specialistul are sarcina de a examina dacă o respingere este reală sau numai aparentă iar dacă este reală, el va examina de ce este reală. în schimb, este sarcina dialecticianului de a examina respingerile care sunt fundate pe principii comune şi care nu ţin de nici o ştiinţă particulară148. în adevăr, dacă cunoaştem locurile comune din care ne procurăm silogismele probabile despre o temă oarecare, vom cunoaşte şi pe acele din care ne procurăm 170 b respingerile respective. Căci respingerea este silogismul contradicţiei.

a desemna „ştiinţa". Grecii n-au deosebit niciodată cu stricteţe „ştiinţa" şi „techne în schimb mijloacele respingerii sofistice, fiind valabile şi aplicabile la toate ştun^ • , fi reduse la un anumit număr: sunt cele treisprezece sofisme arătate în capi o KJ Fiind comune tuturor ştiinţelor, studiul sofismelor îşi are locul sistematic in

în ştiinţa opiniilor generale.

144 Cum există, în primul rând, respingeri adevărate, vor exista ^ ^^ ft_ adevărate câte respingeri sofistice sau demonstraţii false există. Cum ştim. ^ ^ ^^es* respingeri este infinit, variabil după ştiinţe (Aristotel vorbeşte semnifica 1 şi medicină).

145întext:TE'xvTl. . rile «****?

146 Aristotel explică de ce a renunţat să se ocupe de resping^ ^^clt0*^ priveşte obiectul sau materia lor şi s-a limitat la cele mai generale şi e g ^uţ*-

147 „Capacitatea" (dynamis) este calitatea gândirii de a putea ^ este strâns legată de „artă", adică de ştiinţa aplicată. ctică, ^ '

148 Sofismele sunt aceleaşi în ştiinţele speciale şi în sofismele se întâlnesc în probleme speciale, în dialectica — '

576

RESPINGERILE SOFISTICE 10, 170 b



unul sau

două silogisme149 ale contradicţiei ne dau o

0 u acUm dispunem de locurile comune care ne procură cest gen. O dată stăpâni pe acestea, suntem de asemenea, ping^11 e | tjjie lor, căci obiecţiile aduse acestor respingeri sunt i lril ă

jiipâiu V . 'suntem stăpâni pe toate locurile comune care ne procură guliile. oeri> respingeri care nu sunt decât aparente — aparente iceste re p jumea, ci numai pentru cei formaţi150. Căci locurile

°U 1'en A torită cărora respingerile devin aparente pentru primul venit, n ' nUinăr151. De aceea este evident că stă în sarcina

>unl . . ujui de a cunoaşte câte sunt locurile comune care ne procură,

torul principiilor comune, fie o respingere reală, fie o respingere

tă cu alte cuvinte, fie o respingere dialectică, fie una aparent

£cacă, fie de examen critic152.

10

<împărţirea argumentelor după limbaj şi după lucruri este falsă>

Nu este adevărată diferenţa pe care unii o fac între argumente, spunând că unele se referă la limbaj, altele — la gândire153. Este absurdă «supunerea că unele argumente se referă la cuvinte, iar altele — la e, şi deci că ele nu sunt identice154. Nu înseamnă oare că discuţia

un silogism sau două, dacă unul nu ajunge pentru a duce la bun sfârşit

151 Pentru cei formaţi în dialectică.

tel repetă că respingerile sunt fără număr dacă trebuie să ţinem seama de e mte'ectului respondenţilor şi ascultătorilor, de toate concesiile făcute de rovocând astfel erori, în sfârşit, de toate abaterile de la linia dreaptă a

1S2& vorbe

dial ■Şt£ n°U c'e ° resPmgere examinatorie (peirastică) deosebită de reala — pentru a nu mai pomeni de respingerea sofistică. Se ştie că sau examinarea critică constituie prima utilitate a dialecticii:

3 ^

itol ne surprinde. Până acum, Aristotel a clasat sofismele în afară de limbaj". Acum consideră ca absurdă această u~le identice. Ceea ce Aristotel consideră pe bună dreptate absurd



577

ARISTOTEL

nu se referă la gândirea respondentului, dacă el în*., ■ nu se întrebuinţează cuvântul în sensul acordat de cel Aceasta înseamnă că discuţia se referă la cuvânt155 Djm este se referă la gândire, dacă cuvintele sunt luate în sensul ne ^ ^

respondentul. Dacă acum cineva (fie cel ce întreabă f „ folosindu-se în discuţie de termeni cu mai multe înţeles ■ "l. că ei nu au decât un sens (de exemplu, termenii de „fiinţă" ' Upune să aibă mai multe înţelesuri si totuşi respondentul — în U-' "Unu'"p« întrebătorul — în întrebarea sa, să presupună că ele an ..„ Sl

, , ,. , "u un Singur sene

iar de dovedit este propoziţia ca totul este unu) — oare aceast d se referă la gândirea celui care este întrebat.?156 Dacă însă un'T interlocutori presupune că termenul are mai multe sensuri, este evid ■ că o astfel de discuţie nu se referă la gândire157. [Astfel fiind sensurile expresiilor în discuţie este evident că argumentele nu pot fi deosebite158! Căci, mai întâi, la argumentele cu mai multe sensuri, este posibil ca ele să se refere şi la cuvânt şi la gândire; al doilea, aceasta este posibil la orice argument159. Căci împrejurarea că un argument se referă la gândire nu se fundează pe însăşi natura argumentului, ci pe comportarea în anumit fel a respondentului faţă de cele concedate160.

Mai mult chiar, s-ar putea ca toate argumentele să se refere la cuvânt (o vopa), deoarece a se referi la cuvânt este aici totuna cu a nu %

este convingerea că cele două specii de sofisme ar puîea fi deosebite cu stricteţe, r complicitatea limbajului nu este posibil nici un sofism.

155 Discuţia nu se referă ia gândirea respondentului, dacă cuvintele nu sunt ta» de cel ce întreabă în sensul acceptat de respondent. Cu alte cuvinte, întrebătoru tre să ia cuvintele în sensul în care le-ar lua el, dacă ar fi întrebat. -i scutia *

156 Fraza, destul de încărcată, vrea să dovedească, o dată mai mult. ci ^ referă şi la cuvânt şi la gândire, dacă termenul cu mai multe sensuri este_Juati"non- eSK» sens. în text, în loc de „cel ce întreabă" stă „dacă Zenon care întreabă . -ffl

glosă în genere eliminată ca străină de sensul textului. . ^ sensuri-

157 Dacă numai unul din interlocutori presupune că termenul are mai disputa este mai mult verbală. ., ;n na*"**1

158 Această propoziţie a fost intercalată de W. A. Pickard-Cambn g ^ p engleză de sub conducerea lui W.D. Ross (The Works of Aristotle, vo

Nu există deosebire între argumente după gândire şi după cuvin e- ^jjre (d*

la cuvânt şi ■>

159 în orice sofism, disputa se referă deopotrivă ultimă instanţă ia lucru).

160 Nu există deci un sofism care să se refere numai la ga „în afara limbajului".

ndur


i.la ceea
578

RESPINGERILE SOFISTICE 10, 170 b, 171 a

161 în adevăr, dacă toate argumentele nu s-ar referi, T"la gândire, atunci ar fi unele argumente, cu totul altele, ' f ri nici la cuvânt, nici la gândire. Dar se susţine că toate ■^jius-ar1" ^ ^„ j..£ sau ^ uneje sau ^g ce]e]aite, şi toate sunt

f^rindu-se fie la cuvânt, fie la gândire, si că nu există

C

te acestea, argumentele care se sprijină pe cuvânt sunt o JK'e | gismele care se sprijină pe multiplicitatea de sensuri a jL Căci s-a susţinut în chip absurd că toate argumentele ° limbaj sunt argumente sprijinite pe cuvinte, deoarece există M 1 sisme care nu se produc fiindcă respondentul adoptă faţă de urnită comportare, ci fiindcă argumentarea însăşi conţine o Wb«e cu mai multe sensuri162.



De asemenea, este cu totul absurd să cercetăm respingerile fără 171 a a cerceta înainte silogismul, căci respingerea este o specie de silogism, ,ide aceea trebuie să cercetăm silogismul înainte de falsa respingere, întrucât o atare respingere este un silogism aparent de contrazicere a unei teze. De aceea, cauza falsei respingeri stă sau în silogism sau în contradicţie (căci trebuie să ţinem seama şi de contradicţie), iar câteodată 31 amândouă, dacă respingerea este aparentă163. în paralogismul „a vorbi Satele" eroarea stă în contradicţie, nu în silogism164, iar în paralogismul

Aristotel se angajează mai departe în dovedirea afirmaţiei de mai sus, anume

ameţitele referitoare la gândire sunt aceleaşi cu argumentele referitoare la cuvânt.

?e de la sine că ceea ce nu se referă la gândire se referă la nume, căci nu există

£ie de care va vorbi îndată, adică de argumente care nu se referă nici ia gândire,

' i"2v^"-Clasificarea dihotomică ar deveni trihotomică, ceea ce este fals.

:'e două fraze resping confundarea sofismelor limbajului, adică sofismele Pluralitatea de sensuri, cu sofismele sprijinite pe cuvânt (irapd Tou'vopa). '■ limbaj De"'0 Spec'e noua de paralogisme, ci sunt o subspecie a sofismelor sprijinite ""?' valoare"^6" clasificarea sofismelor în „după gândire" şi „după cuvânt" nu are '%»a)e ii hCa gruParea în „din afara limbajului" şi ale „limbajului". De aceea există *"" i" risp ajUlui„care se referă nu la cuvinte, ci la gândire, atunci când ambiguităţile '« Celor"5' °-'" 'nSaŞi formularea întrebării.

cj ^* lncearcă o altă clasificare decât acea propusă de el, Aristotel le este ^en'e trebuie să fie clasificate pornind de la „silogisme", deoarece s>n sof''6016 de s''°£'sm> anume silogismul tezei contradictorii. Deci falsa saudj »mî1 z'da sau din silogismul însuşi, în respingerile „din afara 164în Sof-ls msaşi -respingerea" (elenchus). în respingerile fundate pe „limbaj". Un caz de C'tat Ş' 'n caP'to'ul 4, „a vorbi tăcutele" sau „cele tăcute" ni se pro. sm sprijinit pe „respingere", pe „contradicţie" (âvTi'c(>aoie), adică s "£ echivocul cuvântului. „A vorbi tăcutele" (oiywvTa) se poate

579
ARISTOTEL

„cineva dă ceea ce nu are", eroarea stă în amândouă165- -sfârşit, anume că „poezia lui Homer este o figură fiinri s' eroarea stă în silogism166. Silogismul adevărat esi întâlneşte nici una din cele două erori167.

Şi acum, pentru a ne întoarce la punctul de la care n raţionamentele matematice se refera oare la gândire Şi dacă cineva crede că cuvântul de triunghi are mai m î^' dacă el a admis un altul decât acela de figură, la care se ohf 6 '' că suma unghiurilor este egală cu două unghiuri d interlocutorii au argumentat referindu-se la gândirea triun "îv^'0316 nu? Să mergem mai departe. Dacă cuvântul are mai multe U''* cel ce răspunde nici nu observă şi nici nu crede că este asa ^ '* ca discuţia să nu se refere la gândirea interlocutorilor?169 Sau cu T"

referi la persoana celui care vorbeşte, şi atunci se afirmă că cel ce vorbeşte tace ceea ce duce la contrazicere, sau se referă la conţinutul celor spuse: „cele tăcute" şi atunci nu mai at o contradicţie între „a vorbi cele tăcute" şi „a nu vorbi cele tăcute". Sofismul se găseşte in dialogul platonic Euthydemos. El se fundează pe echivocul „a vorbi tăcut" şi „a vorbi tacului"

165 Acest sofism, pe care îl va dezvolta în cap. 22,178 a, este cazul unui raţionament fals care nu este nici silogism, nici propriu-zis o respingere, amândouă fiind vicioase: silogismul este vicios în concluzie, iar respingerea — în structura ei nu este respingere La întrebarea: „putem da ceea ce nu avem?", răspunsul legitim este: nu. Sofismul oferi o respingere falsă, căci echivocul stă în interpretarea expresiei „ceea ce nu avem".* exemplu: „a da bani cu părere de rău" şi „a nu avea bani cu părere de rău". In pnmi expresie se afirmă modalitatea de a da, în a doua — însuşi obiectul de dat, ceea ce e* un joc de cuvinte tipic pentru o sofistică degenerată.

166 în acest sofism, eroarea stă în silogism, nu în respingere, fiindcă termenul mediu*» două sensuri. „Cercul" (k«\oc) care constituie termenul mediu are şi sensul de fipi . metrică, dar şi de expunere încheiată de versuri sau de teme (un „ciclu" de conferinţe) Epi^ lui Homer constituie „cercuri" (cicluri) de cântece, dar nu au şi figura geometrică a cerc

167 Astfel, obţinem trei feluri de silogisme: a) silogismul vicios (s0 1S™ ^ materia lor); b) respingerea vicioasă (sofismele, prin forma lor verba aj,

c) silogismul la care nu se întâlneşte nici una din cele două erori- ^ rfupâcuv»»1"

168 Punctul de plecare este clasificarea sofismelor „după gândire şi „ ^^pp Acestea nu pot fi deosebite, nici măcar în raţionamentele matematice, un ^^^ jqi exclus. Şi în matematică, unde sofismele par a finumai „după gândire ,e- s care 0 figuri i* cuvânt". Aristotel crede că şi în matematică se întâlnesc raţionamen e ^ ^ se I*"" exemplu, triunghiul) poate avea un sens, altul decât acela universal P^

discuta „după gândire", în timp ce discuţia se desfăşoară „după cuv ^ arg"IIienV)j

169 Aristotel respinge teoria că sofismul este „după cuvan'.^,utja se duce J" sprijină pe echivoc. Dacă echivocul nu este cunoscut ca atare,

gândire" sau după sens.

580

RESPINGERILE SOFISTICE 10, 171 a



barea decât în aşa fel încât respondentul să poată alege epusăin mtrebarea sună: „este posibil sau nu a spune cele ,-jxeiBP , • r Oare răspunsul nu este, într-o privinţă nu, iar în K#^?' Sf\ ?'170 Dacă un interlocutor răspunde că nu este posibil în tjpriv'n'a i^ celălalt argumentează totuşi într-un sens, oare lS nu se referă la gândirea respondentului? Şi totuşi argu-resupus că face parte din argumentele care se referă la

un

0



Aşadar

există un anumit gen de argument care se referă la

:livânt h xistă unele argumente care se referă la cuvinte. Nu trebuie .jndiff. jns- -n această clasă toate respingerile, şi anume nici cele

jns n pg ş

• ele aparente. Căci există respingeri aparente care nu se referă ''cum sunt acele care se sprijină pe accident, şi încă altele171. ) că însă se pretinde ca întrebătorul să facă el însuşi deosebirea •clare: prin „a spune cele tăcute" se înţelege într-o privinţă aşa, i altă privinţă altfel, mai întâi o asemenea pretenţie este absurdă 'eoarece întrebătorul câteodată nu pare să observe că chestiunea are ai multe sensuri şi că nu e posibil ca el însuşi să facă o distincţie pe care nu o gândeşte). în al doilea rând, ce ar fi aceasta altceva decât a jreda o lecţie? Aceasta ar însemna să se explice felul de a fi al unui lucru onui interlocutor care nu 1-a cercetat niciodată şi care nu ştie şi nu-şi închipuie că lucrul poate avea şi alt sens172. Căci ce ne opreşte, în sfârşit, -5 nu procedăm la fel şi acolo unde nu este echivoc?173 De exemplu, ^întrebarea: „oare în numărul patru unităţile sunt egale diadelor?", iJaugândcă, „diadele sunt cuprinse în numărul patrii când într-un sens, nd în altul"174. Să luăm un alt exemplu: „este ştiinţa contrariilor una

întrebarea trebuie pusă în aşa fel încât respondentul să poată alege şi să spună: TOnţă nu, în altă privinţă da". Oricum, discuţia se duce „după gândire", chiar "cazul că întrebarea este mai precisă.

u există un gen anumit de sofisme care se referă la gândire, ci toate se referă (ovona), Uar aceasta nu înseamnă că toate respingerile reale, şi cu atât mai larente, se referă numai la limbaj (X^ic), ci sunt unele „din afara limbajului"

-■an


^respinge pretenţia ca întrebătorul să facă el însuşi distincţia: într-o

«VtâUle P"Vin!a altfeL 'ntai- Pentru că nu este Posibil ca întrebătorul să învjţ$m;- ,PAeC'S' a' Jo'lea' pentru că o astfel de distincţie transformă discuţia ""le 1 °tel a diferenţiat totdeauna discuţia, dialectica şi învăţarea.

""".te fi aplicat tot aşa de bine şi la întrebările fără echivocuri

şi mai mult de spiritul disputei.

trebuie să fi fost curent în lumea retorilor sofişti, cum se poate nici o lămurire. întrebarea este: unităţile numărului

ecudi j ţ

douăd' h ^ua''ta'''e'întrunirea a două unităţi) cuprinse în numărul patru e Şi patru unităţi. Răspunsul va fi diferit, după cum privim unităţile

581


ARISTOTEL

sau nu este?", adăugând că „unele contrarii sunt cun^~~^ sunt cunoscute"175. Aşadar, pretenţia de mai sus pare °?CUle> altelc că învăţământul si discuţia sunt deosebite deci r-s r. 1 a nu ^"e seaJ" 171b nu trebuie să întrebe, ci să explice el însuşi, în timp ce dkn , ă Ştiinţa

nnmci c« într^Kf ' PUtantUl trţk.

numai să întrebe.

II

De asemenea, nu intră în atribuţiile celui care demonstrează d cere altuia să afirme sau să nege o propoziţie, ci intră în atribuţiile \ * care examinează176. în adevăr, arta de a examina este o ramură"' dialecticii, şi se adresează nu celui care ştie, ci celui care ignoră sau care pretinde că ştie177. Deci dialectician este acel care întrebuinţează principiile comune pentru a înţelege un lucru în discuţie, şi este sofist cel ce face aceasta numai în aparenţă178. în ce priveşte silogismul eristic

împreună sau separat. Luate împreună, unităţile sunt egale cu diadele ce compun numirii, dar unităţile luate separat nu sunt egale diadelor luate de asemenea separat. Acest caz este, încă şi mai mult decât cel precedent, didactic, nu disputatoriu. Echivocuri se întâlnesc aproape pretutindeni şi de aceea ar trebui să recurgem la aplicaţii didactice la tot pasul

175 Propoziţia: ştiinţa contrariilor este una şi aceeaşi revine necontenit în logica aristotelică. Ea a fost familiară şi scolasticilor (contraiionum eadem est scientia). In pasajul de faţă se pune o întrebare dialectică: „este sau nu este una şi aceeaşi ştiinţa contrariilor şi se adaugă: „unele contrarii sunt cunoscute, altele nu sunt cunoscute''. Indiferent^ valoarea lămuririi, aceasta este eminent didactică. De altminteri, contrariile care nu ^ cunoscute nu pot constitui o ştiinţă. Lămurirea este aşadar de prisos şi din pu* ^ ^ didactic. Concluzia ce urmează subliniază deosebirea dintre învăţare fără cnes "^ chestionare dialectică, disputatorie fără învăţare. Asupra acestei probleme. Ans

în capitolul următor. »• ie celui ^

176 întrebarea cu alternativă afirmativă sau negativă nu intră în obllg^ şi c, atf« demonstrează, deci ale celui care face raţionamente apodictice (demon;>"l^are u didactice (SiSaoKaXucoî). întrebarea cade, în aceste cazuri, în sarcinaer

să examineze sau „să ţină un examen" (iretpav Xaupâvei»')- Trebuie numai peirastica întreabă, ci întreaga dialectică, peirastica fiind o s dialecticii. ^ . j care Ş&-" ^

177 Peirastica sau arta de a examina critic se adresează nu ce^_ ales, cel"1 ^ îmbogăţească cunoştinţele, ca în învăţământ, ci celui care nu ştie , i

pretinde că ştie, pentru a-i dezvălui ignoranţa lui. . .^e propti5"^

178 în timp ce ştiinţa apodictică ia ca punct de plecare Pnn..^ comune "" "^ date, dialectica, cum se ştie din Topica, are ca punct iniţial Prin^jorlani<;ntele *" ale cunoaşterii ştiinţifice, dar şi ale celei naturale, neştiinţifice-

582

RESPINGERILE SOFISTICE 11, 171 b



sebim două feluri. întâi, este silogismul numai aparent, (fflâsOf' \ dialectica este artă de examinare, chiar dacă concluzia wentorlU - _sr; ei ne însală în privinţa cauzei17". Al doilea, sunt 2 fi adevaJ 'care nU respectă metoda de cercetare corespunzătoare ^opi&e jesj par că procedează potrivit artei în discuţie180. în fiecărui o geometrice fals desenate nu sunt eristice (căci para-jjevăr, "S aK pe ele sunt de domeniul ştiinţei geometrice)181. Nu iogisDae . njCj figurile geometrice fals desenate care ar vrea să '""'eflS ze o teoremă adevărată ca, de exemplu, figura lui Hippocrate ■ tura cercului cu ajutorul lunulelor182. Dimpotrivă, procedeul n de a obţine cvadratuia cercului, chiar dacă cercul ar putea să ' cva(jrat, este un raţionament sofistic, fiindcă nu este scos din principu geometrice183.

deosebesc de cele dialectice prin aceea că sunt numai aparent raţionamente, deci prin „aa că sunt false raţionamente.

179Silogismul eristic, pe care Aristotel abia îl distinge de cel sofistic, este şi ei jn silogism aparent, deoarece, deşi concluzia lui este adevărată, ea nu a fost derivată just, întrucât nu s-a luat drept cauză adevărata cauză. S-a comis în acest caz sofismul extra tktioKm: non causa pro causa.

""Raţionamentul sofistic este un paralogism, adică nu este un raţionament care

respectă metoda de cercetare a ştiinţei în discuţie. Raţionamentul eristic poate fi supus

simenului, căci este un raţionament, care însă urmăreşte pura dispută sau victoria

«Untului; raţionamentul sofistic este o falsă înţelepciune sau ştiinţă. Raţionamentul

ste logiceşte fals; raţionamentul sofistic este numai o aparenţă de raţionament.


Yüklə 3,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   54   55   56   57   58   59   60   61   ...   68




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin