| Să o scarpine unde-o mânca…
Hai, băieţi, pe mare – şi dracul s-o ia! [19]
(LL, 377)
Iată şi versiunea recentă, publicată în anul 2010:
Mirosul de smoală ea nu-l suporta,
Dar când o mânca, un croitor i-o scărmăna.
Aşa că, hai, uşcheală pe mare.
(GV, 315)
Nu mai e cazul să subliniem faptul că mâncărimile, dincolo de tenta glumeaţă a expresiei, erau şi o aluzie la prezenţa unei boli venerice. Încă o dată, textul de teatru devine un document de epocă, confirmând justeţea afirmaţiei lui Hamlet, care-i numea pe actori „rezumatul şi cronica fiecărei epoci” (Q1, 7; Q2 şi F, II, 2). Obsesia bolilor venerice pare să-l marcheze pe Shakespeare încă de la sfârşitul anilor 1590, dinainte de compunerea aşa-numitelor „comedii sumbre”, şi ajunge la paroxism în Troilus şi Cresida (1601) şi Measure for Measure (Măsură pentru măsură, 1603). În epilogul cu totul atipic al celei dintâi, personajul Pandarus, anticipând parcă mizantropia lui Timon din Atena, nu-și încheie discursul cu urări de bine, ci cu urări de... boală:
Dostları ilə paylaş: |
