Arhitectura sistemelor de calcul



Yüklə 474,27 Kb.
səhifə5/7
tarix03.04.2018
ölçüsü474,27 Kb.
#46593
1   2   3   4   5   6   7

Discheta de 120 MB. De la lansarea pe piaţă în 1984, s-au vândut peste 5 miliarde de dischete de 3,5/ 1,44MB. Dar, deşi în ultimul deceniu, capacitatea harddiscurilor a crescut de la 20MB la 9GB, discheta de 3,5 şi unitatea pentru ea au rămas pe loc. Deşi continuă să rămână una dintre metodele mult utilizate pentru transferul fişierelor şi stocarea personală a datelor, discheta de 1,44MB se dovedeşte tot mai neîncăpătoare pentru aplicaţiile din ziua de azi. De aceea a fost lansat un nou standard pentru dischete de 3,5 care asigură o capacitate de stocare de 120 MB pe o dischetă. Numită LS-120, noua tehnologie măreşte capacitatea de peste 80 de ori faţă de discheta standard de 1,44MB. Tehnologia LS-120 a fost elaborată de către: Compaq, Matsushita, 3M şi OR Tehnology. Incredibila capacitate este obţinută, în tehnologia LS-120, printr-o combinaţie a unor tehnologii optice şi magnetice deja verificate. Tehnologia LS-120 plasează pe fiecare dischetă piste de serviciu laser (de aici vine şi acronimul LS) ce sunt citite şi scrise de un sistem laser. Pe aceste piste (numite adesea şi piste optice) se înscrie de către fabricant o anumita combinaţie de biţi ce serveşte la poziţionarea corectă a capului de citire /scriere. Această metodă permite realizarea unor densităţi de 2.490 piste/inch, cu mult mai mare decât cea de 135 piste/inch de pe dischetele de 1,44Mb. Pistele de date sunt scrise şi citite magnetic. Unitatea de dischetă LS-120 dispune de un cap cu întrefier dublu care îi permite să scrie şi să citească atât dischete LS-120, câţ şi dischetele standard de 1,44MB. De asemenea, viteza de rotaţie a supotului este mai mare decât în cazul oricăror alte dischete, ceea ce permite obţinerea unor rate de transfer mai mari.23



Caracteristici

LS-120

1,44MB

Capacitate formatată

120MB

1,44MB

Rata medie de transfer sustinut

565 kB/s

60 kB/s

Timp mediu de căutare

70 ms

84ms

Viteza de rotaţie

720RPM

300RPM

Densitatea pistelor

2.490 piste/inch

135 piste /inch

Număr de piste

1736 x 2 feţe

160 x 2 feţe

Tabelul nr. II.1.2. Tehnologia LS-120 faţă în faţă cu cea clasică:24

Până nu demult era destul de uşor să ai o privire de ansamblu asupra mediilor de stocare. Astăzi este foarte greu chiar şi pentru specialişti. Concurenţa în domeniul unităţilor floppy, de harddiscuri amovibile şi magneto-optice este tot mai puternică. Începutul l-a făcut Iomega cu unitatea ”Zip”, apoi au apărut la orizont echipamente cu alte tehnologii (cu schimbare de fază) ale firmelor NEC şi Panasonic şi mai nou 3M, Compaq şi MKE încearcă să impună un nou standard de floppy cu o capacitate de stocare de 120Mbyte. Vânzările de discuri magneto-optice pe piaţa mondială se prezintă astfel:25

milioane buc.



Tip disc

1994

1995

1996

2000

Cu mai multe scrieri

0.6

1.1

1.9

6.2

Care pot fi scrise o singură dată

0.06

0.19

0.35

0.58

CD-ROM

20.7

33.2

40.8

60.4

Total

21.3

34.5

43.1

67.2

Baza instalată

32.9

60.5

89.8

180.3

Tabelul nr. II.1.3. Vânzările de discuri magneto-optice pe piaţa mondială


Printre firmele de renume care încearcă să impună tehnologiile noi din acest domeniu sunt: Syquest, Iomega, Sony, NEC şi Panasonic, 3M, MKE şi Compaq.





Syquest

MO

Iomega Zip

Iomega Jaz

Phase-Change

Techologie

3.5” rigid

3.5” MO

3.5” flexibil

3.5” rigid

3.5”

Capacitate formatată

270 MB

230 MB

100 MB

1 GB

650 MB

Tabelul nr. II.1.4.Comparaţie între tehnologiile actuale:26




Scriere , în MB/s

2.0

0.6

1.0

5.5

0.5-1.1

Citire, în MB/s

2.0

1.2

1.0

5.5

0.5-1.1

Timp mediu de acces

23.8 ms

38 ms

39 ms

17.5 ms

<200 ms

Interfaţa

SCSI-2, IDE

SCSI-2

SCSI-2, paralel

SCSI-2, IDE

SCSI-2

Preţ drive în $/DM

475 $

725 $

199 $

599 $

1.500 DM

Preţ disc

65 $

45 $

20 $

125 $

100 DM

$/MB

0.24 $

0.17 $

0.20 $

0.13 $

0.15 DM

Tabelul nr. II.1.5. Rata de transfer a datelor


D. Dispozitive de memorare statice

Discurile şi benzile, magnetice sau optice, sunt memorii dinamice, adică memorarea şi regăsirea informaţiilor sunt rezultatul deplasării mediului de memorare. Există însă şi memorii statice, care nu se deplasează. Aceste memorii sunt semiconductori cu o viteză de acces mai scăzută decât memoriile ROM sau RAM şi deci, decât la memoria operativă, dar mult mai mare decât la discuri şi benzi. Dintre acestea amintim:

- memorii cu bule magnetice. Utilizează neregularităţi (bule) magnetice microscopice, care reprezintă cifra 1, iar absenţa lor, cifra 0. Astfel, bulele trecând în dreptul capului de citire, sunt interpretate ca cifre binare, în citire. Mediul magnetic trecând prin dreptul capului de înregistrare se pot înregistra bule magnetice. Sunt memorii remanente (informaţia se păstrează şi după oprirea alimentării cu energie).

- RAM discuri. Sunt blocuri de memorii RAM care au o organizare asemănătoare cu cea a discului. Utilizarea RAM discurilor s-a impus deoarece capacitatea memoriei cache este în general mică faţă de viteza CPU. În felul acesta în cazul unor aplicaţii care lucrează cu volume mari de date apare o desincronizare între CPU şi memoria externă. în asemenea cazuri utilizarea RAM este obligatorie. Avantajul RAM discurilor este viteza lor comparabilă cu cea a memoriei operative. Dezavantaje: volatilitatea şi preţul ridicat.

II.2.Echipamente periferice
O altă categorie mare de dispozitive, care nu fac parte din CPU, dar care sunt absolut necesare activităţii şi fac să crească performanţele PC-urilor, sunt echipamentele periferice. Ele reprezintă ansamblul de componente ce pot fi conectate cu CPU pentru a se obţine o anumită configuraţie. Echipamentele periferice se utilizează pentru introducerea datelor, respectiv extragearea rezultatelor din calculator; asigură interfaţa cu utilizatorul.

Principalele funcţii ale echipamentelor periferice, pot fi grupate astfel:



  • introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria calculatorului;

  • redarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă calculatorului;

  • asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului pentru funcţionarea corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru;

  • asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea programului, prin comenzi transmise de utilizator.

Configuraţia generală a unui calculator compatibil IBM-PC poată să prevadă următoarele dispozitive periferice:

- dispozitive de intrare sau de introducere,

- dispozitive de ieşire sau de extragere,

- dispozitive de intrare-ieşire.


II.2.1.Echipamentele periferice de intrare

Echipamentele periferice de intrare sunt acele echipamente care permit:



  • să se introducă date şi programe în memoria calculatorului;

  • să se comunice calculatorului comenzile utilizatorului;

  • permite citirea unor imagini şi introducerea lor în calculator.

Principalele echipamnete periferice de intrare sunt:

  • tastatura;

  • mouse-ul;

  • scanner-ul.

1. Tastatura reprezintă dispozitivul principal de intrare şi se foloseşte pentru introducerea comenzilor şi a datelor în sistem. Chiar dacă, mai nou, se lucrează intensiv cu mouse-ul, pentru introducerea datelor de prelucrat se utilizează tastatura. Comenzile se dau sub forma unui şir de caractere. Fiecare caracter se generează prin acţionarea unei taste electronice. Acţionarea unei taste are ca efect închiderea unui circuit electronic prin care se generează un cod unic care este codul ASCII al caracterului respectiv.

Tastaturile clasice sunt tastaturi cu 84, 101 sau 102 taste. Tastaturile cu 84 de taste se folosesc doar la XT-uri.

Tastaturile cu 101 sau 102 taste sunt analoage. Deosebirea este că tastaturile cu 102 taste au pe lângă cele 101 taste şi o tastă pe care scrie MACRO sau nu scrie nimic. Singurul rol al acestei taste este de a feri producătorul de rigoriile legilor copyright-ului. Tastatura cu 101 taste a fost dezvoltată de IBM şi a fost înregistrată, devenind standard. Din acest moment, ea nu mai poate fi copiată, iar calea cea mai simplă de a evita încălcarea copyright-ului este de a introduce o tastă auxiliară.

Tastele unei astfel de tastaturi pot fi împărţite în 4 zone sau secţiuni:


  • zona de tastelor alfanumerice (zona principală sau zona I);

  • zona tastelor funcţionale (zona II);

  • zona tastelor de comenzi pentru controlul cursorului şi al ecranului (zona III);

  • tastatura numerică redusă (zona IV).

În afară de aceste zone, tastatura mai are şi un număr de becuri (led-uri) în dreapta sus. Acestea sunt aprinse sau stinse, după cum anumite taste sunt active sau nu.

O regulă generală a utilizării tastaturii este că, dacă o tastă se menţine acţionată continuu, ea devine automat repetitivă.



Zona I - ocupă cea mai mare parte a tastaturii şi corespunde tastaturii unei maşini de scris uzuale. Ea conţine tastele des întâlnite ale maşinii de scris şi câteva taste speciale.

Astfel, partea principală a acestei zone o formează tastele destinate literelor. Ordinea de aşezare a literelor pe tastatură este dată de frecvenţa apariţiei lor în diferite limbi. Din acest punct de vedere tastaturile PC-urilor ca de altfel şi cele ale maşinilor de scris sau teletype-urilor, sunt de mai multe feluri şi anume: QWERTY, AZERTY, DVORAK, MALTRON, etc. Tipul este dat de primele caractere din primul rând de litere. Astfel tastaturile englezeşti sunt QWERTY, cele franţuzeşti AZERTY, etc. Noi lucrăm de obicei cu tastaturi QWERTY. În afara literelor, care de obicei sunt singure pe tastă, avem o serie de taste care conţin 2, 3 sau 4 caractere. În cazul tastelor cu două poziţii putem avea:



  • o cifră şi un simbol special, de exemplu: 4 şi $, 2 şi @;

  • două semne speciale: = şi + sau / şi ?;

  • două semne de punctuaţie: ; şi ::

  • un semn de punctuaţie şi un simbol special: < şi . sau > şi ..

Tastele cu 3 poziţii se utilizează şi în cazul tastaturilor IBM. Acestea au o singură tastă cu 3 poziţii. Tastele cu 4 poziţii se utilizează în cazul tastaturilor utilizabile în mai multe limbi. Astfel, de exemplu, tastaturile QWERTY se utilizează şi pentru limba germană. În acest caz caracterele specifice limbii germane se introduc ca al treilea, respectiv al patrulea simbol de pe taste.

În zona I mai există şi o serie de taste de comandă uzuale la orice maşină de scris:

- câte o tastă Shift, în marginea stângă şi dreaptă a tastaturii. Rolul acestei taste este:


  • în mod normal, prin acţionarea unei taste care reprezintă o literă se vizualizează litera mică (a);

  • dacă se apasă Shift + litera, se vizualizează litera mare (A);

  • în cazul tastelor cu două poziţii (2 şi @) dacă se acţionează tasta se va vizualiza poziţia de jos, adică 2; dacă se acţionează simultan tastele Shift + tasta, se va vizualiza caracterul de sus, adică @.

- în stânga tastaturii există o tastă CAPS LOCK. Această tastă are efect numai asupra tastării literelor. Rolul ei este de a scuti utilizatorul de a ţine tot timpul tasta Shift apăsată pentru tastarea succesivă a mai multor litere mari. Astfel, dacă este acţionată tasta CAPS LOCK şi se acţionează o tastă , care conţine o literă, se va vizualiza o literă mare. Dacă se acţionează Shift + tastă, se va vizualiza litera mică. Anularea efectului (dezactivarea) tastei CAPS LOCK se realizează printr-o nouă tastare a ei. În timpul în care tasta CAPS LOCK este activă, becul (led-ul) corespunzător, de pe tastatură, este aprins, semnalând regimul de lucru CAPS LOCK.

- tot în stânga tastaturii există tasta TAB, care se mai reprezintă şi cu două săgeţi orizontale orientate invers una faţă de cealaltă. Tabulatorii, ca la orice maşină de scris, permit poziţionarea cursorului ecranului în poziţii fixe (numite poziţii de tabulare) spre dreapta. În unele sisteme soft, tabularea se poate realiza şi spre stânga, cu Shift + Tab.

- câte o tastă CRTL, se află în dreapta şi în stânga zonei I. Semnificaţia generală a tastei CRTL este că schimbă, în general, codul caracterului tastat. Astfel, dacă se acţionează tasta "A" codul corespunzător este 65, iar dacă se acţionează CRTL + "A" codul corespunzător introdus este 0. Această schimbare este utilizată de diferite produse, cum ar fi sistemele de operare, editoarele de texte, SGBD-urile etc., care permit introducerea unor caractere sau chiar macro-uri (prescurtări de comenzi sau execuţii de programe) pe astfel de caractere. Sistemul de operare MS-DOS utilizează şi el astfel de combinaţii. De exemplu: CTRL + P se poate utiliza pentru tipărire (în locul tastei PRINT), CTRL + S pentru oprirea defilării ecranului (în locul tastei PAUSE sau BREACK), iar CRTL + ALT + DEL provoacă iniţializarea sistemului de operare.

- tastele ALT au semnificaţii asemănătoare cu ale tastelor CTRL, şi anume, permit introducerea unor coduri inexistente sau modificarea codurilor curente. Ele se exploatează asemănător cu tastele CTRL în diferite produse soft. În MS-DOS, ALT se mai utilizează pentru introducerea caracterelor cu ajutroul codurilor lor. Astfel, dacă se apasă tasta ALT şi pe tastatura numerică se tastează 65, pe ecran va apare caracterul "A", deoarece acesta este codul lui. Acest mod de lucru este mai important în cazul caracterelor care nu au imagine vizualizabilă (exemplu: caracterul CR se obţine din ALT + 13). ALT mai are şi un rol mai special în cazul în care avem taste cu mai mult de două poziţii. În această situaţia pe tasta ALT din dreapta scrie ALTGR. În acest caz, caracterul din stânga jos se obţine acţionând tasta, cel din stânga sus Shift + tasta, cel din dreapta jos tastând ALTGR + tasta, iar dacă există caracterul din dreapta sus, tastând ALTGR + Shift + tasta.

- penultima tastă din zona I este tasta Backspace, care se mai reprezintă si cu o săgeată orientată spre stânga. Rolul acestei taste este de a şterge caracterul din stânga cursorului.

- ultima tastă din zona I este tasta Enter, tastă care se mai reprezintă şi cu o săgeată îndoită. Tasta Enter joacă un rol deosebit de important având în vedere că orice introducere de date se termină cu Enter. Fiecare comandă din sistemul de operare MS-DOS se termină cu Enter. Se poate pune problema de ce sunt necesare câte două taste identice (Shift, CRTL, etc.) şi în stânga şi în dreapta. Răspunsul este simplu. Operatoarele experimentate tastează cu două mâini şi astfel nu mai este nevoie să-şi mute mâinile inutil pe tastatură.



ZONA II este în partea superioară a tastaturii şi este formată din 13 taste, şi anume:

- tasta ESC, care este utilizată în general de sistemele soft pentru a anula comenzile curente. În multe sisteme soft acţiunea tastei ESC se poate obţine şi cu combinaţia CRTL + Q.

- tastele F1 - F12 se numesc taste funcţionale sau taste programabile şi se utilizează în diferite moduri în cadrul produselor soft. Astfel, de exmplu, în majoritatea acestor produse (dar nu în toate), F1 se utilizează ca tastă de help, prin care utilizatorul poate cere ajutor sistemului pentru informaţii ajutătoare suplimentare. Unele sisteme, cum este Norton Commander, afişează pe ultima linie a ecranului semnificaţia acestor taste.

Zona III are de asemenea un număr de 13 taste împărţite în trei subgrupe:

Prima subgrupă de taste, cea de sus, contine 3 taste:

- tasta Print Screen care asigură copierea hard, a ecranului, şi anume: dacă ecranul calculatorului conţine informaţii alfanumerice şi avem legată o imprimantă la calculator, prin acţionarea acestei taste imaginea ecranului se va copia automat la imprimantă. Efectul acţionării acestei taste se poate obţine şi prin acţionarea tastelor CTRL + P.

- tasta Scroll Lock are următoarea semnificaţie: în mod uzual, informaţiile se introduc pe ecran de sus în jos şi de la stânga la dreapta, până când se umple ecranul, după care începe să defileze, adică, odată cu umplerea ecranului, liniile încep să avanseze cu câte o poziţie în sus. Dacă tasta Scroll Lock este activă, o serie de produse scriu pe ecran, în regimul maşinilor de scris, adică în regim de defilare. Aceasta înseamnă că se scrie întotdeauna numai pe ultimul rând al ecranului, celelalte rânduri avansând cu câte o poziţie la fiecare rând nou. Anularea acţiunii tastei Scroll Lock se realizează tastând din nou Scroll Lock. În timpul în care Scroll Lock este activă, becul corespunzător este aprins.

- tasta Pause sau Breack se utilizează atunci când ecranul defilează (adică textul se deplasează în sus) şi dorim să oprim această defilare. La acţionarea oricărei taste defilarea se reia. Efectul acestei taste se poate obţine şi utilizând combinaţia CTRL + S.

A doua subgrupă de taste, din zona III, conţine 6 taste aşezate in două rânduri a câte 3:

- tasta INS se găseşte în stânga rândului de sus. Rolul acestei taste este de a comuta regimul de lucru din mod inserare (INSERT), în cel de scriere peste (Typeover) şi invers. În regim de scriere, dacă se tastează caractere, acestea se inserează in poziţia cursorului, adică cursorul rămâne sub caracterul sub care a fost şi se deplasează cu câte o poziţie la dreapta, la tastarea fiecărui caracter nou. De exemplu, să considerăm că avem pe ecran şirul de caractere 12345678 şi tastăm caracterele abc. În acest caz şirul va arăta astfel 123abc45678. Dacă se lucrează în regim de scriere peste, caracterele tastate se scriu peste cele existente deja pe ecran. În exemplul nostru, şirul va deveni 123abc78.

- tasta DELETE este sub tasta INS, adică pe rândul 2. Efectul ei este asemănător cu cel al tastei Backspace, adică şterge un caracter. Deosebirea esenţială între efectul acţionării celor două taste este că în timp ce Backspace şterge caracterul din stânga cursorului, Delete şterge caracterul de deasupra acestuia.

- tasta HOME este în mijlocul primului rând de taste din această subgrupă. Prin acţionarea ei, cursorul trece, în cazul diferitelor produse informatice în care se utilizează, la începutul cuvântului, al rândului sau al paginii curente.

- tasta END este sub tasta HOME şi are efectul invers acesteia, adică, în cazul diferitelor produse informatice, poziţionează cursorul la sfârşitul cuvântului, al rândului sau al paginii.

- tasta PAGE UP se află în dreapta primului rând al grupului şi asigură trecerea, în cazul unor produse soft, la pagina, la ecranul, sau la articolul precedent.

- tasta PAGE DOWN este sub tasta PAGE UP şi are efectul invers acesteia, adică asigură trecerea la pagina, la ecranul sau la articolul următor.

La baza zonei a treia se află 4 taste săgeţi orientate în sus, în jos, la stânga, la dreapta. Aceste taste se numesc taste cu săgeţi directionale şi asigură deplasarea cursorului cu câte o poziţie în sensul indicat de săgeţi.

Zona IV se mai numeşte şi zonă numerică sau zonă numerică redusă. Această zonă este formată din 17 taste. Ea este organizată ergometric, în aşa fel, ca operatoarele să poată culege datele numerice cu maximă eficienţă. În această zonă se găsesc tastele numerice, punctul zecimal, operaţiile aritmetice şi o dublură a tastei Enter. Un rol deosebit, pe această tastatură redusă, îl joacă tasta NUM LOCK. Această tastă permite comutarea tastaturii numerice în tastatură de comandă şi invers. Dacă zona IV este numerică (ledul NUM LOCK este aprins), se pot introduce date; dacă se acţionează tasta NUM LOCK, ledul se stinge, deci tastatura numerică se dezactivează şi tastele execută comanda corespunzătoare.

Odată cu lansarea mediului Windows 95, IBM a lansat şi o tastatură adecvată acestuia.
2. Mouse-ul ete un dipozitiv de introducere, utilizat pentru selectarea unor opţiuni din meniuri sau manipularea unor obiecte, cum ar fi, texte sau grafice. El a fost realizat prima dată, în 1963, de Doug Engelbert. Prima firmă care a utilizat mouse-ul, pentru IBM PC, a fost Mouse System, în 1980; ea a utilizat maouse-ul cu 3 butoane. Firma care a devenit cea mai cunoscută pe piaţă, în acest domeniu, este Microsoft, care a utilizat, începând din 1983, mouse-ul cu două butoane la calculatoarele IBM. Tehnica mouse-ul a fost preluată şi extinsă mai ales de firma Apple pentru Macintosh.

Mouse-ul este un instrument ieftin, dar genial, care a produs o cotitură în modul de gândire în informatică.

Dispozitivul constă dintr-o carcasă şi o bilă (de cauciuc sau alt material cu aderenţă bună) care semnalează sistemului, printr-un mecanism electrooptic (format din 2 cilindri perpendiculari înzestraţi cu câte o fantă), mişcările făcute, prin deplasare, pe o suprafaţă plană, care de obicei este dintr-un material special. Utilizarea butoanelor mouse-ului depinde de produsul informatic. Dacă este instalat driver-ul (programul care asigură interfaţa cu sistemul de operare) de mouse, odată cu mişcarea mouse-ului se mişcă pe ecran o săgeată sau un dreptunghi, numit cursorul mouse-ului, care indică diverse obiecte. Mous-urile se pot conecta prin cablu la un port (o interfaţă) special pentru mouse. Mouse-urile moderne pot comunica cu calculatorul şi prin raze infraroşii. Pentru activarea mouse-ului e necesară încărcarea driver-ului de mouse în fişierul CONFIG.SYS sau AUTOEXEC.BAT. Această incărcare, în CONFIG.SYS, se poate realiza cu comanda DEVICE=C:\DOS\MOUSE.SYS.

Principalele operaţii realizate cu un mouse sunt:



  • indicarea prin care cursorul de mouse este deplsat pe ecran pentru a indica un anumit obiect; deplasarea se face prin deplasarea mouse-ului pe pad;

  • punctarea, numită şi clic se realizează în urma poziţionării cursorului mouse-ului pe obiectul respectiv prin apăsarea scurtă a butonului. Operaţia se utilizează pentru selectarea unui obiect;

  • operaţia de dublu clic prin care se acţionează scurt, de două ori succesiv un buton al mouse-ului;

  • trasarea, numită şi drag; această opearţie se realizează analog cu punctarea, cu deosebirea că după apăsarea butonului, mouse-ul se deplasează cu butonul apăsat.

Există maii multe tipuri de mouse-uri. Ele se clasifică după:

- numărul de butoane: mouse-uri cu două şi cu trei butoane;

- tipul portului prin care se conectează la calculator: mouse-uri seriale şi mouse-uri paralele;

- compatibilitatea: compatibile Microsoft, compatibile Genius, compatibile Logitech etc.

O alternativă mai veche, dar mai simplă, ca mouse-ul, este joystick-ul. Acest dispozitiv este format dintr-o manetă care are în general 4 posibilităţi de mişcare: înainte, înapoi, la dreapta, la stânga. Se utilizează, în general, la jocuri şi în diferite sisteme de instruire de tip CBT (Computer Based Training) pentru formarea deprinderilor operatorilor chimişti, piloţilor, etc.

Degetul-mouse este noul produs GlidePoint Desktop care oferă opţiuni neconvenţionale pentru utilizatorii Windows: instalarea şi programarea acestui model este o alternativă la mouse-ul tradiţional. Dispozitivul senzitiv la atingere (touchpad) al firmei Cirque interpretează mişcările degetului ca pe cele ale cursorului sau ca pe click-urile de mouse, fiind în acelaşi timp rezistent la praf, fluide, accidente mecanice, dar şi cu un designer drăguţ. Este puţin mai mare decât o carte de credit şi are 4 butoane programabile. Preţul - cca. 89$ este aproximativ egal cu al unui mouse de calitate. Avantajul folosirii acestei alternative la mouse este precizia sporită: probabil că majoritatea utilizatorilor îşi controlează mai bine propriul deget decât un track-ball sau joystick, iar suprafaţa senzitivă este sensibilă la atingeri oricât de uşoare27.


3. Trackball-ul sau trackerball-ul este un dispozitiv care are aceleaşi funcţiuni ca şi mouse-ul - pentru deplasarea cursorului pe ecran nu mai este nevoie de deplasarea întregului dispozitiv, fiind suficientă mişcarea bilei cauciucate cu degetul. El se foloseşte mai ales pentru laptop-uri.
4. Scanner-ul este un echipament periferic pentru preluarea de imagini şi texte. El are un senzor care conţine elemente sensibile la lumină. Există o mare varietate de scannere: scannere de mână (handy scanner) sau scannere cu tractor, scannere plate şi scannere cu tambur, scannere holografice, scannere pentru coduri bară etc. Cu ajutorul acestui dispozitiv se pot prelua diverse caractere, semnături, imagini alb-negru sau color, poze. Imaginea pe care o citeşte scannerul este o suprafaţă formată din puncte (pixeli). După ce a fost citită cu scanner-ul, imaginea poate fi prelucrată cu ajutorul calculatorului: mărită, micşorată, colorată, rotită, suprapusă cu alte imagini etc. Scanner-ul este caracterizat de următoarele elemente:

- rezoluţia - reprezintă numărul de puncte pe inci pe care le poate citi scanner-ul. Cu cât rezoluţia este mai mare, cu atât imaginea scanată va fi mai apropiată de cea reală. Rezoluţia poate fi de 300-400 dpi (dots pe inch - puncte pe inci).

Există programe de citire şi recunoaştere a textelor (OCR - Optical Caracter Recognition), programul încercând să izoleze fiecare grup de pixeli şi să îl convertească în caracter. Una din problemele cele mai complexe ale prelucrării imaginilor constă în faptul că acestea sunt foarte mari consumatoare de memorie.
II.2.2.Alte mijloace de intrare
Cititorul de bare de cod, numit şi cititoul de coduri de bare, se utilizează mai ales în registratoarele de casă din marile magazine, fiind format dintr-un ansamblu de citire, emisie/detecţie a intensităţii luminoase. Preţurile sunt marcate prin nişte bare de diverse dimensiuni şi nuanţe de la alb la gri şi apoi la negru. Avantajul acestor sisteme este simplitatea utilizării lor şi faptul că în sistemele tranzacţionale intense, cum ar fi casieriile marilor magazine nu mai trebuie tastat preţul. Pentru siguranţă şi aceste sisteme sunt legate de tastaturi, ca în caz de indecizie, să se poată tasta datele.

Cititorul de caractere magnetice (MICR - Magnetic Ink Character Recognition). Caracterele se imprimă cu o cerneală specială conţinând oxizi de fier. Trecând documentul sub un câmp magnetic puternic, acesta se magnetizează. Trecând apoi acelaşi document sub un cititor de caractere magnetice, caracterele sunt recunoscute de cititor. Aplicaţiile principale ale acestui sistem sunt în domeniul bancar. Aici, contul, suma dicponibilă, precum şi alte informaţii sunt introduse şi decodoficate de aceste maşini. Documentele magnetice sunt din ce în ce mai răspândite.

O variantă de cartele mai sofisticate sunt cartelele transparente, adică, cartele de plastic cu microprocesor incorporat. Aceste cartele se utilizează pentru prelucrarea şi stocarea balanţei conturilor, a istoricului tranzacţiilor etc. Ele sunt mult mai greu de falsificat dect cele magnetice, dar şi mult mai scumpe.



Sisteme de digitizare. Digitizoarele, asigură transformarea datelor analogice în şiruri de date numerice. Cele mai simple digitizoare se prezintă ca o lupă pe o masă de desenat şi se apasă un buton în punctele de interes, memorând coordonatele acestor puncte. O implementare particulară a digitizorului este tableta de digitizare, adică, o suprafaţă plană pe care se plimbă un creion optic (light pen). Digitizoarele se utilizează mai puţin în aplicaţiile economice şi de proiectare, fiind tipice aplicaţiilor de proiectare cu ajutorul calculatorului CAD (Computer Aided Design) şi celor de producţie cu ajutorul calculatorului CAM (Computer Aided Manufacturing).

Schimbul electronic al date - EDI, cel mai cunoscut mod de lucru prin care se evită tastatura este rezultatul progreselor înregistrate în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor, a realizărilor pe plan internaţional în privinţa standardizării, pe de o parte, a necesităţii de eliminare progresivă a hârtiei, dematerializarea societăţii, pe de altă parte. Mai mult, în condiţiile dezvoltării relaţiilor de parteneriat, a conceptului de întreprindere virtuală, EDI vine să răspundă acestei orientări prin facilitarea dezvoltării sistemelor informaţionale inter-organizaţionale.

EDI nu reprezintă o tehnologie tocmai nouă. Sintagma a fost lansată în anul 1975 în SUA - Electronic Data Interchange pe care francezii au tradus-o prin Échange de Données Informatisé pentru a utiliza acelaşi acronim. Prin el se defineşte de fapt un "schimb electronic de date structurate, organizate în mesaje normalizate"28 şi care se realizează prin intermediul unei reţele de telecomunicaţii. El este conceput pentru realizarea unei comunicări directe şi imediate între aplicaţii informatice, suprimând reculegerea datelor şi accelerând procesul de prelucrare a datelor, ceea ce implică o nouă metodă de lucru.

Mulţi autori văd în EDI, în primul rând, o normă de reprezentare a informaţiei29, deci ca un limbaj şi în al doilea rând aspectele legate de echipamente, programe, reţele etc.

Această tehnologie poate acoperi diverse domenii ale activităţii comerciale şi administrative. Astfel se poate vorbi despre EDI în domeniul comercial, în transferul datelor sociale, transferul banilor electronici, în relaţiile întreprinderilor cu organizaţiile administrative. Datorită beneficiilor oferite multe firme adoptă tehnologia EDI. Drept mărturie stau următoarele cifre30: în anul 1990, peste 15000 de firme adoptaseră sistemul EDI, în Franţa anului 1995, 8650 firme utilizau EDI faţă de 3750 în 1993.

De fapt în ce constau aceste avantaje?

Obiectivul principal al EDI este "zero hârtie". De asemenea, EDI are ca obiectiv ameliorarea activităţii unui sistem informatic transpus în sintagmele "zero întârzieri" şi "zero erori", precum şi în gestiunea activităţii unei organizaţii prin "zero stocuri" şi "trezorerie zero". Aceste obiective pot fi atinse prin următoarele avantaje oferite de tehnologia EDI:


  • capacitatea de a răspunde rapid la cererile partenerilor dar şi de a primi răspunsuri rapide din partea acestora; se reduc întârzierile în livrarea mărfurilor, se îmbunătăţeşte calitatea satisfacerii cerinţelor clienţilor iar circulaţia documentelor se efectuează aproape instantaneu;

  • creşterea gradului de automatizare a prelucrărilor din cadrul unui sistem informaţional, ceea ce duce la eliminarea erorilor generate de operaţiunile de transcriere, reducerea costurilor privind actualizarea şi prelucrarea datelor;

  • optimizarea sistemelor informaţionale în sensul furnizării unor date exacte şi oportune.

  • reducerea costurilor unor activităţi din cadrul organizaţiei, cum ar fi întocmirea şi transmiterea unei comenzi, datorită renunţării la utilizarea exclusivă a hârtiei.

  • avantaje de ordin strategic ce decurg din facilitarea dezvoltării sistemelor inter-organizaţionale.

Extinderea utilizării EDI este strâns legată de nivelul standardizării, fiind necesară substituirea acordurilor bilaterale prin standarde universal acceptate. Această problemă majoră trebuie să stea în atenţia specialiştilor pe viitor, avându-se în vedere atât aspectele tehnologice cât şi metodologice. Un pas important a fost realizat de Statele Unite în 1978 prin iniţierea standardului EDIFACT şi dezvoltat de Comisia Economică Europeană.

Un dispozitiv de I/E mai vechi este cel de tip teletype, care a precedat videoterminalele şi care sunt in esenţă maşini de scris electrice. Avantajul acestor terminale este simplitatea şi fiabilitatea lor. Ele se utilizează în aplicaţiile care se desfăşoară în condiţii deosebite şi la care lucrează personal necalificat.



Introducere prin telefon. Acest sistem este mai sofisticat, fiind utilizat de către unele bănci. Aici clientul, pe baza unor informaţii ca: număr de cont, parolă etc., poate comanda calculatorului executarea tranzacţiilor direct prin telefon.

Acest sistem este utilizat, de asemenea, şi în cazul întreprinderilor care se ocupă de comercializare prin poştă. O variantă mai sofisticată este sistemul general de introducere prin voce VDE (Voice Data Entry). Acesta se bazează pe recunoaşterea vocii şi transformarea acesteia în semnale digitale. De ani de zile industria de calculatoare aşteaptă ziua în care oamenii să poată folosi un sistem de recunoaştere a vocii pentru a comunica cu propriul PC, fără pauze între cuvinte. Naturally Speaking, programul firmei Dragon Systems reprezintă prima generaţie de sisteme destinate dictării continue pentru Windows 95 şi NT. Firma declară că în timpul dictării comenzilor şi documentelor spre calculator nu mai sunt necesare pauzele între cuvinte. Programul are un vocabular activ de 30000 de cuvinte rezident în memorie şi un dicţionar de rezervă pe disc ce conţine 200000 de cuvinte. Firma IBM a avut produse pentru vorbirea curentă încă din ’96, numite MedSpeak, destinate pieţei de radiologie care dispun de un vocabular specializat. Firma IBM pune la punct o tehnologie operaţională cu o simplă placă compatibilă Sound Blaster. VoiceType 3.0 pentru Windows 95, ultima versiune a sistemului de recunoaştere a vocii a lui IBM permite câştigarea de timp şi ameliorarea productivităţii, furnizează o soluţie perfectă pentru persoanele care nu pot sau care nu vor să utilizeze tastatura, cuprinde un dicţionar de bază de 35000 de cuvinte, la care se poate adăuga un dicţionar personalizat de până la 30000 de cuvinte, viteza de dictare fiind între 70 şi 100 de cuvinte pe minut. Avantajele sunt considerabile: nefiind obligaţi să privim ceea ce se întâmplă pe ecran, dictarea se poate face foarte bine pe teren sau în maşină (un cercetător poate lucra la microscop şi dicta simultan rezultatele, un avocat poate să-şi revadă dosarele şi să dicteze informaţiile corespunzătoare în acelaşi timp, fără să-şi ia privirea de pe documentele sale). VoiceType este disponibil în şase limbi: franceză, germană, italiană, spaniolă, engleză americană şi engleză britanică.

Cartelele perforate - Nu ne refierim la cartela perforată clasică care aproape că a dipărut din aplicaţiile informatice, ci la cartelele din carton sau plastic cu nişte perforaţii în poziţii speciale utilizate în diferite domenii , cum ar fi producţia de textile. Cartele este codificată, perforată şi ataşată produsului înainte de a părăsi întreprinderea producătoare.

Sistemul de indicare a unui obiect sau acţiuni prin atingerea unor zone de pe ecran


Echipamente de ieşire

Permit extragerea rezultatelor prelucrării pe calculator.

Principalele echipamente de ieşire sunt:

- monitorul,

- imprimanta,

- plotterul, etc.



1. Monitorul şi placa video

Ecranul este un suport de ieşire pe care calculatorul scrie rezultatele prelucrărilor, mesajele pentru utilizator şi informaţiile despre starea sistemului. Elface parte dintr-un dispozitiv numit monitor care pe lângă suprafaţa de afişare - ecranul - mai cuprinde şi circuitele necesare realizării imaginii pe ecran. Monitorul este legat la placa video (adaptorul video, adaptor video sau placa grafică) care se găseşte în interiorul calculatorului şi care prelucrează semnalele primite de la procesor pentru a le transforma în imagini grafice.

Calculatoarele de birou au monitorul construit pe principiul tubului catodic, adică aceeaşi cu cea folosită la televizoare. La unul din capete se află un tun de electroni, iar la celălalt un ecran acoperit cu un strat de fosfor. Punctul în care electronul loveşte fosforul se luminează pentru o perioadă foarte scurtă. Bombardarea ecranului se face în funcţie de valoarea unui curent electric ce reprezintă de fapt semnalul de informaţie video. Raza de electroni se mişcă foarte rapid "măturând" ecranul de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Fascicolul de electroni trebuie să continue "măturarea" ecranului pentru a obţine o imagine, întrucât efectul de strălucire se diminuează aproape imediat. Această tehnică se numeşte reîmpropătarea ecranului. Cele mai multe monitoare au o viteză de reîmprospătare (numită şi viteză de baleiere verticală) în jur de 70Hz, ceea ce înseamnă că imaginea de pe ecran este reîmprospătată de 70 de ori pe secundă. Deosebirea dintre televizor şi calculator constă în faptul că televizorul primeşte semnalul de informaţie prin cablu de la antenă, iar calculatorul de la procesor care îl stochează într-o zonă de memorie, numită memoria de regenerare a imaginii. Această memorie foloseşte acelaşi mecanism ca şi memoria internă.

Pentru calculatoarele portabile se utilizează aşa zisa tehnologie a ecranelor plate, bazată pe afişaje cu cristale lichide, (LCD - Liquid Cristal Display) sau mai recent, pe plasmă (GPD - Gas Plasma Display).

Legătura dintre magistrală şi monitor este făcută de placa adaptoare. Ea conţine două mari componente:

- controlerul video care controlează şi reglează imaginea de pe ecran;

- memoria de regenerare a imaginii care conţine codul imaginii afişate pe ecran.

Există două tipuri de plăci adaptoare:

- adaptoare monocrome care pot să genereze numai texte într-o singură culoare;

- adaptoare grafice color care pot să genereze atât texte, cât şi imagini grafice în mai multe culori.

La un moment dat adaptoarele monocrome au fost cele mai răspândite datorită preţului foarte scăzut. Însă, în condiţiile unui software bazat pe imagini grafice, adaptoarele monocrom reprezintă deja istorie.

Există mai multe standarde pentru placa video, dintre care:

· pentru ecran monocrom sunt: MDA (Monochrome Display Adapter), Hercules etc.

· pentru ecrane color sunt: CGA, EGA, VGA, SVGA, XGA.

Pentru a păstra imaginea de pe ecran, o placă video trebuie să dispună de memorie, de exemplu 256 Ko, 512 Ko, 1Mo sau 2 Mo, permitând afişarea mai multor culori.

Monitoarele au diverse dimensiuni, ca şi televizoarele de 14, 15, 17, 19 şi 21 inci. Aceste dimensiuni reprezintă dimensiunea tubului şi nu a dimensiunii de afişare. Monitoarele mai mari sunt mai comode pentru editare de texte, deoarece în aceste cazuri ceea ce se vede pe ecran se potriveşte efectiv cu pagina care urmează să fis vizualizată. Această caracteristică se numeşte WYSWYG (what yuo see is what you get).

Rezoluţia monitorului reprezintă numărul de puncte distincte (pixeli) afişabile pe toată suprafaţa ecranului. Este evident că, cu cât numărul de puncte este mai mare, cu atât imaginile au mai multe detalii, sunt mai clare şi deci, rezoluţia monitorului este mai bună. Numărul de puncte se indică sub forma produsului dintre numărul de caractere dintr-o linie (numărul de coloane) şi numărul de linii.
Majoritatea video-terminalelor au un microprocesor intern, care controlează activitatea terminalului. Din acest motiv, aceste terminale se mai numesc şi terminale inteligente.
2. Imprimantele

Imprimantele sunt principalele echipamente de ieşire care realizează apariţia pe hârtie a informaţiilor alfanumerice sau grafice.

Imprimantele se calsifică după mai multe criterii. Criteriul fundamental este cantitatea de informaţii tipărită la un moment dat. Din acest punct de vedere avem imprimante de tip:

· caracter sau seriale,

· linie,

· pagină.

După principiile fizice şi chimice pe care se bazează, aceste imprimante sunt:

· mecanice sau cu impact,

· chimice,

· termice,

· pe bază de holografie, etc.

Tipărirea se poate face:

· continuu, prin trasarea conturului, mod care în grafică se mai numeşte mod bloc;

· prin puncte, în care caracterul este reprezentat printr-o matrice de puncte.

Amestecând acum cele trei criterii, imprimantele utilizate în mod curent se pot clasifica în imprimante de tip:

· caracter sau seriale

- solid, prin impact sau cu cap de imprimare,

- prin puncte,

- matricial, prin impact,

- cu jet de cerneală.

· linie,

- cu tambur, prin impact,

- cu lanţ, prin impact.

· pagină,

- cu laser, fără impact,

- facsimile, sau teletext.

· Imprimantele de tip caracter sau seriale, sunt imprimante care tipăresc caracter după caracter, deci lucrează după principiile maşinii de scris, având viteze scăzute - acesta este pricipalul lor dezavantaj. Principalul avantaj este preţul scăzut.

Imprimantele cu cap de tipărire, au un cap sub forma unui bulb care se roteşte, având litere pe bulb sau sub forma unei rozete care la capetele braţelor are litere. Avantajul acestor imprimante este, în primul rând, faptul că au caracterele bine conturate şi frumoase fiind turnate în bloc. Principalele lor dezavantaje sunt zgomotul pe care-l fac, precum şi faptul că, având caractere turnate în bloc, nu pot fi utilizate eficient în aplicaţiile de grafică economică.

Imprimantele matriciale, numite şi cu ace, au un număr de ace acţionate electromagnetic. Azi imprimantele cu ace sunt cu 9, 18 sau 24 de ace. Caracterele se imprimă printr-o matrice de puncte. Ca avantaj - face mai puţin zgomot decât celelalte imprimante mecanice. Este, de asemenea, mult mai ieftină şi se pot obţine grafice pentru aplicaţii economice într-o calitate acceptabil. Principalul dezavantaj este că nu se obţine calitatea caracterelor din cazul imprimantelor cu cap de tipărire.

La noi în ţară, aceasta este categoria imprimantelor cu răspândirea cea mai mare.

Imprimantele cu jet de cerneală. Aceste imprimante au fost introduse în 1976 de IBM. Imprimanta cu jet de cerneală funcţionează asemănător cu cea matricială, numai că în loc să aibă pe coloane ace poate avea una sau mai multe coloane cu capilare, fiecare capilar aruncând o picătură de cerneală.

Principalele avantaje sunt preţul scăzut faţă de cele cu laser, deşi acest preţ variază foarte mult în funcţie de calitatea echipamentului, lipsa totală a zgomotului şi calitatea deosebită. Aceste imprimante pot tipări la calitatea unei imprimante cu laser, la un preţ mult mai scăzut. Imprimantele cu jet de cerneală pot tipări şi în mai multe culori.

Principalele dezavantaje sunt legate de calitatea deosebită care se cere hârtiei şi cernelii, precum şi fiabilitatea destul de scăzută.
· Imprimantele de tip linie, au o memorie tampon de o capacitate egală cu cel puţin numărul de caractere al unei linii. Aceste imprimante sunt de mare viteză, viteza lor fiind de ordinul a 2000-3000 linii pe minut. Având în vedere acest fapt, ele sunt utilizate pe sistemele medii-mari sau la minicalculatoare, la acele aplicaţii care necesită imprimarea unui volum mare de date. Ceea ce caracterizează aceste imprimante, pe lângă viteza mare, sunt următoarele:

- ele utilizează hârtie specială cu marginile perforate; aceasta este porţiunea de unde dispozitivul, numit tractor, face ca hârtia să avanseze;

- lăţimea liniilor diferă de la caz la caz, variind între 80 şi 160;

- caracterele sunt bloc şi deci calitatea tipăririi textelor este bună, dar nu se pot tipări grafice comerciale.



Imprimantele cu tambur, au un tambur din dur-aluminiu. Fiecare generatoare a tamburului conţine o anumită literă repetată de atâtea ori cât este numărul maxim de coloane care se pot imprima. Principalul avantaj al acestei imprimante este viteza mare de lucru şi fiabilitatea sa. Principalele dezavantaje le reprezintă zgomotul intens şi faptul că tamburul, fiind freu, poate provoca jocuri la capetele axului, ceea ce duce la distrugerea tamburului.

Imprimantele cu bandă sau lanţ, sunt asemănătoare celor cu tambur, deosebirea esenţială constând în faptul că tamburul este înlocuit cu o bandă metalică. Are aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca şi cea de mai sus, cu deosebirea că banda nu face joc la ax, dar se poate rupe.

· Imprimantele de tip pagină se caracterizează prin faptul că "pozează" o pagină întreagă. Imaginea poate deci conţine orice, adică texte, imagini, grafice etc. La aceste imprimante, hârtia se deplasează continuu, informaţia necesară unei pagini fiind memorată în prealabil într-un buffer, spre deosebire de cele în mod caracter sau linie, unde numai o parte a informaţiei este memorată. Legat de "inteligenţa" acestor imprimante, trebuie să spunem că ele sunt echipate cu microprocesoare şi memorii RAM. Dintre imprimantele de tip pagină, amintim:

Imprimantele laser numite şi imprimante optice sau imprimante xerografice; folosesc pentru realizarea imprimării un suport intermediar, acoperit de o suprafaţă fotoconductivă.

Imprimantele laser au o rezoluţie foarte bună, de la 300 dpi (dpi=puncte pe inci) până la 600 dpi şi au viteze bune de imprimare. Din acest punct de vedere, imprimantele laser se împart de fapt în două categorii:

- imprimante de viteză mare, care imprimă în jur de 20000-30000 de linii pe minut, ceea ce corespunde la 150-200 de pagini pe minut.

- imprimante de viteză scăzută, acestea având viteze mult mai mici, de ordinul miilor sau chiar sutelor de mii de linii pe minut.



Imprimante pentru teletext. Teletext-ul numit şi facsimil sau fax, are ca scop transmiterea unor documente (analog fotocopierii) la mare distanţă. Evident fax-ul este format dintr-un cititor optic de documente, care transformă imaginea documentului într-un şir de cifre, iar la capătul celălalt există o imprimantă de tip pagină care efectuază operaţia inversă.

Pe lângă imprimantele care au la bază fenomene fotoconductive (holografie), adică de tip laser, există şi imprimante cu depuneri de ioni, electrostatice şi magnetoelectrice, care funcţionează asemănător cu imprimanta cu laser.

Top-ul imprimantelor uzuale folosite la PC:

· după calitatea tipăririi caracterelor:

1. cu laser sau cu jet de cerneală,

2. liniare sau cu cap de tipărire,

3. matriciale.

· după calitatea tipăririi graficelor:

1. cu laser sau cu jet de cerneală,

2. matriciale.

· după preţ:

1. cu laser,

2. cu lanţ,

3. cu jet de cerneală,

4. matricială,

5. cu cap de tipărire.

Mai există imprimantele termice sau chimice, însă deşi sunt mai ieftine, necesită hârtie specială, termosensibilă sau fotosensibilă, ceea ce le măreşte costul de exploatare şi se utilizează mai puţin în afaceri.


  1. Plotterul (echipament de trasat)

Este un dispozitiv periferic care poate genera o imagine grafică pe un suport material (de obicei hârtie, calc sau film).

Echipamentul se compune din:

- un modul de trasare,

- blocul de control al trasării,

- unitatea logică,

- interfaţa cu calculatorul.

Ploterele pot fi cu masă, cu tambur, cu laser, etc.


II.2.3.Alte echipamente periferice:

Plăci de sunet de ieşire. Aceste plăci permit cuplarea unor echipamente de înregistrare a vocii, iar apoi, utilizând un program se poate reda, edita sau înregistra un fişier de sunet. Din păcate, în ceea ce priveşte sinteza vocii utilizată pentru plăcile de redare, este încă în faza de pionierat, adică vocea redată este de obicei stridentă sau metalică cu deficienţe de redare. Plăcile de sunet de ieşire au însă o aplicaţie mai importantă şi anume, se utilizează în domeniul multimedia pentru redarea conţinutului unor discuri CD. Cele mai cunoscute plăci de sunet sunt cele Sound Blaster.

Cu doar câţiva ani înainte, singurele sunete pe care le puteau genera PC-urile erau diverse piuituri şi tonuri stridente. A urmat însă ofensiva plăcilor de sunet care au invadat piaţa. PC-ul s-a transformat într-un adevărat maestru muzical, chiar dacă unele plăci de sunet dau bătaie de cap utilizatorilor datorită problemelor de incompatibilitate. Producătorii de software se găsesc pe promiţătorul drum, numit wavetable. Furnizorii de soft sunt în general firme mici, create de muzicieni mai întâi pentru scopuri proprii şi, mai târziu, în scopul comercializării produselor rezultate.

Placa de sunet poate fi folosită pentru redarea sunetelor şi a muzicii, ca parte a aplicaţiilor multimedia, pentru a înregistra sunete MIDI şi waveform, dar şi pentru recunoaşterea vocii.

Numerele din calculator sunt considerate digitale, iar undele sonore sunt considerate analogice. Ca urmare, calculatorul nu poate înţelege şi reproduce undele sonore. Pentru a înregistra şi reda mesajele audio, placa de sunet conţine convertizoare analogice/digitale şi digitale/analogice care permite transformarea semnalului electric în cod numeric şi invers.

Digitalizarea unui semnal acustic funcţionează în următorul mod: un semnal audio, de la un microfon sau un CD-Player, este o tensiune electrică a cărei intensitate se schimbă în fiecare moment. Modulul de eşantionare al unei plăci de sunet măsoară regulat tensiunea momentană a semnalului acustic. Valoarea obţinută va fi înscrisă direct în fişierul WAV. Această parte a plăcii de sunet se numeşte convertor analog-digital. Redarea fişierului WAV se derulează exact invers. Valorile din fişier sunt transformate de către convertor în tensiuni electrice şi trimise la difuzor sau amplificator.

Diferenţierea calitativă între plăcile de sunet actuale se face în funcţie de capacitatea acestora de a reda şi înregistra sunetele. Calitatea unui sunet digital depinde de doi factori: rata maximă de eşantionare şi rezoluţia plăcii. Rata de eşantionare indică, de câte ori pe secundă, se va lua o probă din semnalul audio, iar rezoluţia indică numărul de biţi disponibilil pentru valoarea preluată. La plăcile pe 8 biţi valorile sunt cuprinse între 0 şi 255 biţi, iar la cele pe 16 biţi, între 0 şi 65535 biţi. Rata de eşantionare uzuală este între 11 kHz pentru vorbire şi 44,1 KHz, calitate CD.

Există două tehnologii de creare a sunetelor muzicale care sunt folosite de plăcile de sunet: sinteza FM şi sinteza wavetable (spectru de sunete). Sinteza FM vine de la frequency modulation (modulaţia în frecvenţă), adică manevrarea frecvenţelor pentru a le transmite la difuzoare. Sunetele create de placa de sunet nu prea aduceau cu cele create de instrumentele muzicale. La tehnologia wavetable, placa de sunet crează sunetul, pe baza unor înregistrări ale muzicii acelor instrumente, sunetele fiind mai aproape de realitate; ea caută instrumentul potrivit într-un spectru de sunete şi crează sunetul instrumentului cerut, pe baza mostrei de sunet existente.

Pentru PC există trei standarde audio: Sound Blaster, AdLib şi Mediavision31.

- Placa Sound Blaster Pro a firmei Cretive Labs este urmaşa plăcii Sound Blaster. Spre deosebire de modelul original, placa Pro dispune de un chip OPL332 şi de înregistrare şi redare stereo. Placa Sound Blaster originală atingea o frecvenţă de eşantionare de 15 kHz, modelul Pro iniţial a urcat rata la 22 kHz. Modelele Sound Blaster Pro mai noi digitalizează semnale mono cu până la 44,1 kHz.

Placa Sound Blaster Pro există în versiunea ISA (bus AT standard) sau MCA (Micro Channel Architecture). Placa Sound Blaster Pro 2.0, conectată pe 16 biţi, permite înregistrarea sunetelor numerice şi stocarea lor în memorie sau pe hard-disc, putându-i-se racorda un microfon, un amplificator stereo şi boxe pentru muzică. Placa dispune de o interfaţă MIDI (Musical Instrument Digital Interface) şi 64 de piste. Placa Sound Blaster 16 ASP asigură o frecvenţă de eşantionare (frecvenţă de înregistrare) stereo de 44,1 kHz pe 16 biţi, ceea ce înseamnă un sunet de calitate CD. Permite conectarea unui microfon şi dispune de interfaţă pentru CD-ROM şi CD Audio, având un port destinat să primească un joystick sau o extensie MIDI.

- Ad Lib este un standard creat de o firmă canadiană pentru jocuri.

- Având ca referinţă Pro Audio Spectrum, Media Vision oferă trei plăci, cu elemente comune (interfaţă SCSI sau MIDI, convertizoare AN sau NA, sintetizator FM compatibil AdLib, utilitare sub DOS şi Windows), dar cu performanţe diferite.

Ultimul produs lansat pe piaţă de această firmă americană este Media Vision Premium 3-D33. Ea poate reda sau înregistra sunete la o rată de eşantionare de 48 KHz, cu o rezoluţie de 16 biţi, atât mono, cât şi stereo. În ceea ce priveşte software-ul livrat, este foarte dotată. Cu ajutorul "combinei" MidiSoft Sound Impression se pot asculta fişiere WAV şi MIDI, precum şi CD-uri audio. Fişierele WAV se pot înregistra şi prelucra cu programul Sound Impression Wave Editor. MidiSoft Recording Session este pentru cei ce vor să compună partituri. Monologue for Windows ajută la integrarea unor obiecte de sunet în diferite aplicaţii Windows, iar Dictionary Manager va fi apreciat de cei ce doresc să înveţe corect pronunţia în limba engleză34.

În afară de informaţiile muzicale digitalizate prin intermediul plăcii de sunet, precum şi de fişierele WAV, calculatorul mai acceptă şi date de tip MIDI35. MIDI este standardul care codifică în timp real notele interpretate pe un keyboard conectat la PC. Stabilirea acestui standard s-a făcut în 1983 la întâlnirea mai multor personalităţi ale lumii muzicale. Primul scop al noului standard a fost controlul mai multor instrumente muzicale printr-un keyboard (tastatură electronică) sau printr-un calculator special. În timpul procesului se înregistrază date şi nu sunete şi, din această cauză, este posibilă modificarea în limite foarte mari a tonalităţii şi a altor parametri ai sunetului. Pista înregistrată cu ajutorul keyboard-ului poate fi redată cu orice instrument, de exemplu, la pian sau la trompetă. În ceea ce priveşte software-ul necesar, acesta este bogat reprezentat. Master Tracks Pro este un program care poate reda simultan fişiere MIDI şi WAV, putându-le chiar sincroniza, asigurând şi tipărirea partiturilor. Alte programe sunt Sound Forge, Software Audio Workshop. Firma care se ocupă de partea software a generării sunetelor se numeşte Studio şi particularitatea programului constă în metoda grafică de afişare a intensităţii sunetului. Music Studio este un astfel de program, având facilităţi de editare a diverselor pasaje muzicale.

- Modem-ul (modulatorul/demodulatorul de fază). Semnalele din calculator sunt semnale dreptunghiulare. Există două nivele distincte de semnal (unul pentru 0 şi unul pentru 1). Semnalul având energie mică, dacă se transmite la distanţă se pierde din el şi cele două nivele se apropie între ele în aşa măsură încât nu se mai poate distinge nivelul 0 de 1. Pentru a evita acest fapt, semnalul din calculator se suprapune peste un semnal mai puternic numit purtător care de obicei este un semnal telefonic. Dispozitivul prin care se realizează această suprapunere se numeşte modem. Semnalul perturbat este transmis pe linia telefonocă. La celălalt capăt, deci, la destinatar, există un alt modem care efectuează operaţia inversă asupra semnalului perturbat recepţionat, redând semnalul dreptunghiular în forma sa iniţială. Modemul poate fi intern, sub forma unor plăci introduse în placa de bază, şi extern.

Modemurile actuale pot fi programate şi recunosc un set de comenzi de lucru, set cunoscut de cvasitotalitatea modemurilor, aceste comenzi sunt denumite Hayes, după cel care le-a formulat.



Sistemul COM (Computer Originated Microfilm sau Computer Output Microfilm), este un sistem utilizat de către acele societăţi care au mari arhive şi volume de date. Sistemul de introducere transferă informaţiile off-line, de pe benzi magnetice pe microfilm, de unde se cuteşte informaţia în calculator, sau on-line, în care informaţia se introduce direct în calculator. În ieşire, sistemul scoate fie microfilme role, fie cadre.

Există şi sisteme care generează vocea la ieşire.


II.3. Interfeţe pentru cuplarea echipamentelor periferice
Interfaţa se defineşte ca un dispozitiv utilizat pentru a permite comunicaţia între două echipamente cu caracteristici funcţionale diferite, având rolul de adaptare funcţională şi electrică între cele două echipamente.

Interfeţele pentru cuplarea echipamentele periferice adaptează semnalele de pe magistrala microprocesorului la cerinţele perifericului. Se poate spune că interfaţa are un rol de comandă (control) a funcţionării dispozitivului periferic.

O primă modalitate de clasificare a interfeţelor este:

1. interfeţe de intrare - datele ies din echipamentul periferic şi intră în microprocesor. Exemple: interfaţă pentru tastatură, mouse.

2. interfeţe de ieşire - datele intră în echipamentul periferic, venind de la microprocesor. Exemple: interfaţă pentru imprimantă, perforator de bandă, ecran.

Semnalele tipice de interfaţă ale dispozitivelor de I/E cu microprocesorul sunt următoarele:



INTRĂRI:

- date (pentru porturi de ieşire),

- adrese,

- comandă de citire/scriere,

- comandă de resetare a portului de I/E,

- semnal de tact pentru sincronizare.



IEŞIRI:

- date (pentru porturi de intrare),

- întreruperi către microprocesor, care semnalează terminarea operaţiei sau apariţia unor evenimente externe.

O altă clasificare a interfeţelor poate fi făcută în funcţie de modalitatea de transmitere a datelor:



1. interfeţe seriale - în care transferul datelor între echipamentul periferic şi microprocesor se realizează serial, bit cu bit, pe o linie de comunicaţie.

2. interfeţe paralele - transferul se realizează în paralel, pe mai multe linii fizice diferite, fiind necesară asigurarea unei sincronizări între diversele semnale transmise simultan.
3.4. Calculatoare non-IBM

Piaţa calculatoarelor s-a aliniat în general la standardul IBM. Dintre puţinii producători de microcalculatoare nealiniate IBM face parte şi firma APPLE, care deşi în ultima vreme a ajuns la o înţelegere cu IBM, produce calculatoare non-IBM. Dintre produsele firmei, cel mai important produs este MacIntosh.

Mac are aceleaşi părţi ca şi PC-urile, adică cutia de bază, tastatura şi ecranul. Ceea ce este specific Mac, este că el a avut de la început interfaţă grafică (pe care Apple a preluat-o de la XEROX), şi deci, conform specialiştilor Mac, acest sistem este mai elastic ca Windows pe PC sau pe calculatoare compatibile. Mac este cu 20% mai ieftin decât varianta corespunzătoare pe PC şi are posibilitatea să lucreze în regim PC, deci practic aproape orice produs de pe PC poate fi utilizat la Mac. Mac are o serie de produse proprii. Acestea sunt motivele pentru care Mac este atât de răspândit în SUA.
III. SOFTWARE
III.1. SOFTWARE-UL ŞI COMPONENTELE SALE

Orice sistem de calcul este alcătuit dintr-un ansamblu de componente fizice (echipamente) denumit hardware şi un ansamblu de componente logice (programe) denumit software.

"Soft" în limba engleză înseamnă "moale", în sens de "fin". Soft-ul reprezintă deci un fel de "suflet" al calculatorului. El face de fapt calculatorul utilizabil.

Software-ul poate fi livrat pe suporturi adresabile sau neadresabile, magnetice sau pe hârtie. Software-ul livrat pe memorii RAM sau ROM formează firmware.

Cea mai sintetică calsificare a soft-ului consideră:

· soft de bază sau soft de sistem, care însoţeşte de obicei hard-ul, îl face utilizabil şi deci, este livrat de firma producătoare a hard-ului odată cu echipamentul; acesta face de fapt calculatorul utilizabil;

· soft aplicativ, care este specific unei funcţii particulare executate de calculator în cadrul unei organizaţii date.

Soft-ul de bază, la rândul lui, este compus din:

1. sistemul de operare sau de exploatare,

2. sistemul de utilizare.

Soft-ul aplicativ, la rândul lui, este compus din:

1. pachete de programe,

2. soft elaborat de utilizatori.
III.1.1.SISTEME DE OPERARE
Prin sistem de operare se înţelege un ansamblu de programe care gestionează activitatea calculatorului. Aceasta înseamnă că, în esenţă, gestionează resursele calculatorului şi asigură inferfaţa cu utilizatorul.
FUNCŢIILE SISTEMULUI DE OPERARE

Sistemele de operare se bazează pe noţiunea de proces sau sarcină task. Noţiunea de sistem a fost introdusă iniţial în sistemul de operare Multix în anii'60 şi are mai multe definiţii:

· un program în execuţie,

· un "spirit animat" al unei proceduri,

· o entitate care are un bloc de control în execuţie,

· o entitate careia i s-a atribuit un procesor,

· un program împreună cu resursele sale,

· imaginea dinamică a unui program etc.

Deci, programul este ceva static, în timp ce procesul este imaginea sa dinamică.

Principalele funcţii ale sistemului de operare sunt:

· planificarea şi încărcarea programelor în memorie,

· controlul resurselor hard, adică selectarea echipamentelor de intrare, de ieşire sau de memorare,

· tratarea erorilor,

· protejarea hard-ului, a soft-ului şi a datelor împotriva utilizării eronate sau neautorizate,

· comunicarea cu utilizatorul sau cu operatorul prin intermediul terminalelor sau consolelor,

· memorarea evenimentelor importante în fişiere jurnal, etc.

Sistemul de operare este format din două straturi şi anume:

· nucleul (kernel, supervizor, executiv sau BIOS - în cazul SO MS-DOS) care conţine rutinele pentru care factorul timp este foarte important, cum ar fi programele care tratează întreruperile de la periferice. Această componentă este în permanenţă în memorie şi ţine la zi datele legate de celelalte procese care rulează în sistem.

· al doilea strat tratează funcţiile sistemului de operare la nivel logic, de exemplu: intrările/ieşirile la nivel fizic sunt tratate de nucleul sistemului de operare MS-DOS, deci de BIOS, în timp ce intrările/ieşirile la nivel logic sunt tratate de componenta MS-DOS compusă din IO.SYS şi MSDOS.SYS (în denumirea Microsoft), respectiv PC-DOS (în denumirea IBM).

Principalele componente ale unui sistem de operare sunt:

· subsistemul de management al memoriei,

· managerul procesoarelor,

· managerul dispozitivelor,

· sistemul de gestiune al fişierelor.



SISTEMUL DE GESTIUNE A MEMORIEI verifică dacă cererea de memorie este autorizată şi dacă da, asigură alocarea unei zone neocupate de memorie. În sistemele multiuser completează în permanenţă un tabel cu zonele alocate fiecărui utilizator şi când acesta nu mai are nevoie de zona respectiva o dezalocă. Bineînţeles, prima sa sarcină este de a proteja spaţiul de memorie utilizat chiar de sistemul de operare. Pentru a gestiona eficient memoria în cazul sistemelor multiuser, multe sisteme de operare o împart în blocuri de dimensiuni convenabile, numite
Yüklə 474,27 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin