Arturo Perez Reverte



Yüklə 1,56 Mb.
səhifə10/37
tarix17.01.2019
ölçüsü1,56 Mb.
#98468
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   37

Cât de asemănători şi cât de deosebiţi erau, se gândea. Cât de mult se asemănau în unele privinţe – intuise asta încă din seara de la Yamila -şi cât de diferit înfruntau viaţa şi viitorul. Ca şi Blondul, Santiago era isteţ, dat naibii şi foarte rece la lucru: din aceia care nu-şi pierd capul niciodată, nici atunci când o încasează straşnic la olane. De asemenea, o bucura în pat, unde era generos şi atent, controlându-se întotdeauna cu mult calm şi urmărmdu-i dorinţele. Mai puţin amuzant, poate, însă mai tandru decât celălalt. Mai dulce, uneori. Şi aici se sfârşeau asemănările. Santiago era tăcut, nu foarte risipitor, avea puţini prieteni şi nu avea încredere în nimeni. Sunt celt din Finisterre, spunea – în galiciană, Fisterra înseamnă sfârşit, capăt îndepărtat al pământului. Vreau să apuc bătrâneţea şi să joc domino într-un bar din O Grove şi să am un conac mare cu verandă cu glasvand de unde să se vadă marea, cu un telescop puternic, ca să văd navele venind şi plecând, şi o goeletă a mea de şaizeci de picioare ancorată în estuar. Dacă însă îmi cheltuiesc banii, am prea mulţi prieteni sau am încredere în prea multă lume, niciodată nu voi apuca bătrâneţea şi nici nu voi avea parte de ceva din toate astea: cu cât mai multe verigi are lanţul, cu atât mai puţin te poţi încrede în el. De asemenea, Santiago nu fuma, nici tutun, nici haşiş, nici nimic, şi abia dacă bea câte un pahar din când în când. Când se trezea, alerga o jumătate de oră pe plajă, cu apa ajungându-i până la glezne, iar apoi îşi întărea muşchii făcând flotări care – Teresa le numărase, neîncrezătoare – ajungeau la câte cincizeci odată. Avea un trup subţire şi dur, cu pielea deschisă la culoare, însă foarte bronzată pe braţe şi pe faţă, cu tatuajul lui Cristos crucificat pe antebraţul drept – Cristosul numelui meu, spusese el odată – şi cu alt mic însemn pe umărul stâng, un cerc cu o cruce celtică şi nişte iniţiale, I. A., al căror înţeles, pe care ea îl bănuia a fi un nume de femeie, nu voise să-l spună niciodată. Mai avea o cicatrice veche, în diagonală, de vreo jumătate de palmă, pe spate, la nivelul rinichilor. O lovitură de cuţit, spusese el, la întrebarea Teresei. Demult. Când vindea tutun blond prin baruri, iar băieţii s-au temut că le lua clientela. Iar în timp ce spunea asta zâmbea uşor, melancolic, ca şi cum îi era dor de vremea acelei lovituri de cuţit.

Mai că l-ar fi putut iubi, reflecta Teresa uneori, dacă nu şi-ar fî trecut totul în locul greşit, în porţiunea de viaţă greşită. Lucrurile se petreceau întotdeauna prea devreme sau prea târziu. Totuşi, se simţea bine cu el, parcă s-ar fi dat peste cap de-atâta bine, uitându-se la televizor rezemată de umărul lui, răsfoind reviste de evenimente mondene, bronzându-se la soare, cu un Bisonte garnisit cu haşiş între degete – ştia că Santiago nu era de acord să fumeze chestia asta, însă niciodată nu auzise vreo vorbă împotrivă din partea lui – ori privindu-l cum lucrează sub portic, la bustul gol, cu marea pe fundal, în clipele pe care le dedica corăbioarelor lui de lemn. Ii plăcea mult să-l vadă construind corăbii deoarece era cu adevărat răbdător şi minuţios, nespus de iscusit în a reproduce vase de pescuit ca acelea adevărate, vopsite în roşu, albastru şi alb, şi veliere cu toate velele şi cu toate parâmele la locul lor. Şi era curioasă chestiunea cu corăbiile, ca şi chestiunea cu şalupa; întrucât, spre surprinderea ei, descoperise că Santiago nu ştia să înoate. Nici măcar bras, ca ea – Blondul o învăţase la Altata: cu prea puţin stil, dar tot înot se chema, până la urmă. O mărturisise odată, în prelungirea altui subiect: niciodată n-am putut să fac pluta, spuse. Mi se pare bizar. Iar când Teresa îl întrebă de ce risca atunci cu o şalupă rapidă, el se mărgini să ridice din umeri, fatalist, cu acel zâmbet al lui care părea să-i iasă după multe cotituri lăuntrice. O jumătate dintre noi, galicienii, nu ştim să înotăm, spuse în cele din urmă. Ne înecăm resemnaţi, şi gata. Iar la început ea nu ştiu dacă vorbea cu totul în glumă, sau cu totul în serios.

Într-o după-amiază, în timp ce ciuguleau ceva la Kuki – Casa Bernal, o tavernă din Campamente – Santiago îi prezentă un cunoscut: un reporter de la Diario de Cădiz pe nume Oscar Lobato. Vorbăreţ, brunet, de vreo patruzeci şi ceva de ani, cu o faţă plină de semne şi de cicatrice, care îi conferea înfăţişarea unui tip ameninţător, cum nu era în realitate, Lobato se mişca precum peştele în apă atât printre contrabandişti, cit şi printre poliţiştii de frontieră şi gărzile civile. Citea cărţi şi ştia de toate, de la motoare la geografie sau la muzică. De asemenea, cunoştea pe toată lumea, nu-şi dezvăluia sursele nici cu un 45 la tâmplă şi frecventa mediul de o bună bucată de vreme, cu agenda telefonică burduşită de contacte, întotdeauna întindea o mână de ajutor atunci când putea, fără să-i pese de care parte a legii milita fiecare, parţial pentru relaţiile publice şi parţial fiindcă, în ciuda gustului neplăcut al meseriei sale, se spunea, nu era un om rău. În plus, îi plăcea munca lui. În acele zile dădea târcoale prin Atunara, vechiul cartier pescăresc La Linea, unde şomajul transformase pescarii în contrabandişti. Şalupele din Gibraltar alimbau pe plajă la lumina zilei şi erau descărcate de femei şi copii, care îşi vopseau propriile treceri de pietoni pe sosea, pentru a traversa comod, cu coletele în spinare. Ţâncii se jucau de-a traficanţii şi gărzile civile pe malul mării, fugărindu-se cu cartuşe goale de Winston pe cap; doar cei mai mici voiau să joace rolul gărzilor. Iar fiecare intervenţie a poliţiei se termina cu gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc, cu adevărate bătălii în câmp deschis între vecinii din cartier şi forţele de împrăştiere.

— Imaginaţi-vă scena, povestea Lobato: plaja de la Puente Mayorga, noaptea, o planeadora din Gibraltar cu doi inşi descărcând tutun. O patrulă din Garda Civilă: şeful bătrân şi gardianul tânăr. Stai, cine-i acolo etcetera. Cei de pe ţărm luându-şi tălpăşiţa. Motorul care nu porneşte, gardianul tânăr băgându-se în apă şi urcând în şalupă. Motorul acela care în sfârşit porneşte, iar planeadora o ia din loc spre Gibraltar, cu un traficant la cârmă şi cu celălalt înjurându-se de toţi sfinţii cu sticle-tele. Imaginaţi-vă acum şalupa cum se opreşte în mijlocul golfului. Conversaţia cu gardianul. Uite, băiatu', îi spun. Dacă mergi cu noi până la Gibraltar ne-o facem cu mâna noastră, iar ţie o să-ţi deschidă dosar fiindcă ne urmăreşti pe teritoriul englez. Aşa că hai să ne liniştim, ne-am înţeles? Deznodământul: planeadora se întoarce la mal, gardianul coboară. La revedere, la revedere. Noapte bună. Şi cu asta basta.

Prin dubla sa condiţie, de galician şi de traficant, Santiago nu avea încredere în ziarişti; însă Teresa ştia că pe Lobato îl considera o excepţie: era obiectiv, discret, nu credea în buni şi nici în răi, ştia să se facă tolerat, îşi plătea băutura şi niciodată nu lua notiţe în public. De asemenea, ştia poveşti bune şi glume şi mai bune, şi niciodată nu trăncănea aiurea. Sosise la Bernal cu Toby Parrondi, un pilot de şalupe din Gibraltar, şi cu câţiva colegi ai acestuia. Toţi erau tineri, cu părul lung, pielea bronzată, cercei în urechi, tatuaje, pachete de tutun şi brichete de aur pe masă, maşini de mare litraj şi cu geamuri vopsite, care circulau cu muzica cântată de Los Chunguitos, sau de Javivi, sau de Los Chicos, dată la maxim: cântece care Teresei îi aminteau puţin de narco-melodiile mexicane. Noaptea nu dorm, ziua nu trăiesc, spunea unul din texte, între pereţii ăştia, afurisită temniţă. Cântece făcând parte din folclorul local, ca şi celelalte de la Sinaloa, cu titluri la fel de pitoreşti: Maura şi legionarul, Sunt un câine vagabond, Pumni de oţel, Colegilor.

Contrabandiştii din Gibraltar se deosebeau de cei spanioli doar prin aceea că existau mai mulţi indivizi cu pielea şi părul mai deschise la culoare şi prin aceea că amestecau cuvinte englezeşti cu accentul lor andaluz. In rest, se dovedeau a fi croiţi după acelaşi tipar: la gât lanţuri de aur cu crucifixe, medalii cu Fecioara sau inevitabila efigie a lui Camaron. Tricouri heavy metal, treninguri scumpe, pantofi de sport Adidas şi Nike, jeanşi foarte decoloraţi, de mărci bune, cu teancuri de bancnote într-unul din buzunarele de la spate şi conturul unui cuţit în celălalt. Oameni duri, uneori la fel de periculoşi ca aceia din Sinaloa. Nimic de pierdut şi multe de câsti-gat. Cu fetele acelea, iubitele lor, burduşite în pantaloni strimţi şi tricouri scurte care le scoteau la iveală şoldurile tatuate şi piercing-urile din buric, cu mult machiaj şi parfum, şi cu tot aurul acela de pe ele. Teresei îi aminteau de gagicile traficanţilor din Culiacân. Într-un anume fel, şi de ea însăşi; iar când îşi dădu seama de asta, se gândi că trecuse prea multă vreme şi se petrecuseră prea multe lucruri, în grupul acela erau câţiva spanioli de la Atunara, însă cea mai mare parte erau gibraltarieni; britanici cu nume de familie spaniole, englezeşti, malteze şi din toate colţurile Mediteranei. Cum spuse Lobato, clipind dintr-un ochi şi incluzându-l şi pe Santiago în gestul lui, ce-i mai bun din fiecare casă.

— Care va să zică, mexicană.

— Aşa-i.

— Păi ai venit depărtişor.

— De-ale vieţii.

Zâmbetul reporterului era pătat de spumă de bere.

— Asta sună a cântec de-al lui Jose Alfredo.

— Îl ştii pe Jose Alfredo?

— Un pic.

Şi Lobato începu să fredoneze Beat criţă KOKI beţivul în timp ce invita la încă un rând. Pentru prietenii mei şi pentru mine, spuse. Inclusiv domnii de la masa aceea şi doamnele lor.

Ceru încă cinci tequila, şi îi zise ospătarul: isprăvitâ-i băutura.

Teresa cântă două strofe cu el, şi râseră la urmă. Era simpatic, se gândi ea. Şi nu se dădea şmecher. Să te dai şmecher cu Santiago sau cu oamenii ăia nu făcea bine la sănătate. Lobato o privea cu ochi atenţi, cântărind-o. Ochii unuia care ştie pe ce parte mestecă iguana.

— O mexicană şi un galician. Să vezi şi să nu crezi.

Asta era bine. Să nu pui întrebări, ci să-i laşi pe ceilalţi să vorbească, dacă eşti al treilea în conversaţie. Lăsându-i să depene usor-uşor.

— Tata era spaniol.

— De unde?

— N-am ştiut niciodată.

Lobato nu o întrebă dacă era adevărat că nu ştiuse niciodată sau dacă nu cumva bătea câmpii. Considerând tranşată chestiunea de familie, sorbi din bere şi i-l arătă pe Santiago.

— Se zice că spargi lemne cu ăsta.

— Cine zice?

— Prin zonă. Aici nu există secrete. Cincisprezece kilometri lăţime înseamnă apă puţină.

— Sfârşitul interviului, spuse Santiago luându-i lui Lobato berea înjumătăţită din mână şi schim-bând-o cu alta, din noul rând pe care tocmai îl comandaseră blonzii de la masă.

Reporterul ridică din umeri.

— E drăguţă iubiţica ta. Şi cu accentul ăsta.

— Mie-mi place.

Teresa se lăsa legănată, strânsă în braţele lui Santiago, simţindu-se ca o copilită. Kuki, proprietarul de la Bernal, aşeză câteva porţii pe tejghea: gamari cu tocană de usturoi, friptură împănată, chiftele, roşii asezonate cu ulei de măsline. Teresa era încântată să prânzească ori să cineze în felul acela atât de spaniol, pe bază de gustări, în picioare şi cot la cot, la fel de bine cârnaţi şi mâncăruri pregătite la bucătărie. Ciugulind. Dădu gata toată friptura împănată, înmuind pâinea în sos. Nu se temea că se va îngraşă: era din cele slabe şi, câţiva ani, îşi mai putea permite unele excese. Cum se spunea la Culiacân, să se îmbuibe cât cuprinde. Kuki avea pe raft o sticlă de Cuervo, aşa încât ceru o tequila. În Spania nu se foloseau păhărelele lungi şi înguste frecvente în Mexic, iar ea întotdeauna dughea în pahare mici, pentru degustat, întrucât semănau cel mai bine cu acelea. Problema era ca, la fiecare înghiţitură, dublai cantitatea băută.

Intrară mai mulţi clienţi. Santiago şi Lobato, rezemaţi de tejghea, stăteau de vorbă despre avantajele şalupelor din cauciuc de tip Zodiac pentru deplasarea la viteze sporite pe o mare neprielnică, iar Kuki intervenea în conversaţie. Cocile rigide aveau mult de suferit în timpul urmăririlor şi, de ceva vreme, Santiago cocheta cu ideea unei semirigide cu două sau trei motoare, îndeajuns de masivă ca să reziste pe mare, ajun-gând până pe coastele orientale andaluze şi până la capul Gata. Problema era că nu dispunea de mijloace: prea mare investiţia şi prea multe riscurile. Presupunând că mai apoi, pe apă, ideile acelea aveau să fie confirmate de fapte.

Dintr-o dată, conversaţia se întrerupse. Gibraltarienii de la masă amuţiră şi ei, şi se uitau spre grupul ce tocmai se instalase la capătul tejghelei, lângă vechiul afiş de la ultima luptă de tauri dinainte de războiul civil – Feri a de La Lânea, 19, 20 şi 21 iulie 1936. Erau patru bărbaţi tineri, care arătau bine. Unul blonduţ, cu ochelari, şi doi înalţi, atletici, cu cămăşi sport şi cu părul scurt. Al patrulea bărbat era atrăgător, îmbrăcat cu o cămaşă albastră, călcata impecabil, şi cu nişte jeanşi atât de curaţi că păreau noi.

— Lată-mă încă o dată – suspina Lobato, mucalit – între ahei şi troieni.

Se scuză un moment, făcu dm ochi spre gi-braltarienii de la masă şi se duse să-i salute pe nou-sosiţi, rămânând ceva mai mult cu cel în cămaşă albastră. La întoarcere râdea în surdină.

— Toţi patru sunt de la Poliţia de Frontieră. Santiago îi privea cu interes profesional.

Văzându-se privit, unul dintre cei înalţi înclină puţin capul, ca salut, iar Santiago îşi ridică cu câţiva centimetri paharul cu bere. Putea să fie un răspuns, sau putea să nu fie. Codurile şi regulile jocului pe care îl jucau toţi, vânători şi vânat, pe teren neutru. Kuki servea manzamlla şi aperitive fără să se tulbure. Asemenea întâlniri surveneau în fiecare zi.

— Arătosul ăla, continua să detalieze Lobato, e pilot pe pasăre.

Pasărea era un BO-l05 de la Poliţia de Frontieră, pregătit pentru operaţiuni de filtrare şi pentru urmărirea pe mare. Teresa îl văzuse zbu-rând, hărţuind şalupe contrabandiste. Zbura bine, foarte jos. Riscând. Observă omul: în jur de treizeci şi ceva de ani, cu părul negru şi pielea bronzată. Ar fi putut trece drept mexican. Părea valabil, tare mişto. Olecuţă timid.

— Mi-a spus că aseară i-au tras o rachetă de semnalizare care l-a nimerit într-o pală de la elice – Lobato se uita la Santiago. N-oi fi fost chiar tu, nu-i aşa?

— N-am ieşit aseară.

— Oricum, a fost unul din ăştia.

— Oricum.

Lobato îi privi pe gibraltarieni, care acum vorbeau exagerat de tare, râzând. Optzeci de kile am să le bag mâine, se fălea cineva. Să n-am parte. Unul dintre ei, Parrondi, îi spuse lui Kuki să servească un rând domnilor poliţişti. Că-i ziua mea de naştere şi am, spunea cu o băşcălie vădită, o mare plăcere în a vă invita. De la capătul tejghelei, ceilalţi refuzară propunerea, cu toate că unul dintre ei ridică două degete făcând V-ul victoriei în timp ce spunea felicitări. Blondul cu ochelari, informă Lobato, era proprietarul unei şalupe turbo HJ. Galician şi el, desigur. Din La Corufia.

— Cât despre aer, ştii cum e, adăugă Lobato pentru Santiago. Reparaţii şi o săptămână de cer liber, fără vulturi pe cocoaşă.

— N-am nimic zilele astea.

— Nici măcar tutun?

— Nici.

— Păi, ce păcat.



Teresa continua să-l observe pe pilot. Părea tare cumpătat şi timid. Cu cămaşa lui impecabilă, cu părul strălucitor şi bine pieptănat, era greu să-l pui în legătură cu elicopterul care era coşmarul contrabandiştilor. Poate că, îşi spuse, se întâmpla ca într-un film pe care îl văzuseră, Santiago şi cu ea, mâncând seminţe, la cinematograful de vară din La Lânea: doctorul Jekyll şi mister Hyde.

Lobato, care îi prinsese privirea, îşi accentua un pic zâmbetul.

— E băiat bun. Din Câceres. Şi se aruncă în el cu chestiile cele mai ciudate pe care ţi le-ai putea închipui. Odată au azvârlit spre el cu o vâslă, rupându-i o pală de la elice, şi cât pe ce să moară. Iar când aterizează pe plajă, copiii îl întâmpină aruncând cu pietre. Uneori în Atunara parcă suntem în Vietnam Sigur că pe mare e altfel.

— Da, încuviinţă Santiago, între două înghiţituri de bere. Acolo ticăloşii ăştia sunt în avantaj.



Aşa îşi umpleau timpul liber. Alteori se duceau la cumpărături sau pentru demersuri la bancă în Gibraltar, ori se plimbau pe plajă în magnificele apusuri de soare ale îndelungatei veri andaluze, cu Stânca aprinzându-şi becurile încetul cu încetul, pe fundal, şi cu golful plin de nave cu diferite drapele – Teresa deja le putea identifica pe cele mai importante – care îşi aprindeau luminile pe măsură ce soarele se stingea la apus. Casa era o cabană mică situată la zece metri de apă, la gura râului Palmones, unde se ridicau câteva locuinţe de pescari, chiar la jumătatea golfului, între Algeciras şi Gibraltar. Ii plăcea zona aceea, care îi amintea un pic de Altata, în Sinaloa, cu plaje nisipoase şi bărci cu vâsle, albastre şi roşii, ancorate lângă apa blinda a râului. Obişnuiau să ia, la micul dejun, cafea cu lapte şi pâine prăjită la El Espigon sau la Estrella de Mar, şi să mănânce, duminica, omletă cu crevete la casa Willy. Din când în când, între o călătorie şi alta cu încărcăturile purtate prin Strâmtoare, luau Cherokee-ul lui Santiago şi se duceau până la Sevilla pe Ruta del Toro, să mănânce la casa Becera ori oprindu-se să ciugulească şuncă şi măduvioară la hanurile de pe şosea. Alteori străbăteau Costa del Sol până la Malaga ori o porneau în direcţia opusă, prin Tarifa şi Câdiz, până la Sanlucar de Barrameda şi gura Guadalqui-virului: vin Barbadillo, crevete, discoteci, terase de cafenele, restaurante, baruri şi karaoke, până când Santiago îşi deschidea portofelul, făcea socotelile şi spunea bine, s-a ars rezerva, să ne întoarcem ca să mai câştigăm, că nimeni nu ne dă de pomană. Adesea, petreceau zile întregi pe Stânca, tămânjiţi de ulei şi de vaselină, dogoriţi de soare şi pişcaţi de muşte în cala de reparaţii de la Marina Sheppard, demontând şi montând la loc dovleacul Phantom-ului – cuvinte înainte vreme misterioase, precum pistoane americane, capete ovale, cămăşi de rulmenţi, nu mai aveau secrete pentru Teresa – iar apoi încercau şalupa în planari repezi prin golf, observaţi îndeaproape de elicopter, de HJ-uri şi de Heineken-uri, care, poate chiar în acea noapte, aveau să se prindă cu ei în jocul de-a şoarecele şi pisica la sud de Punta Europa. Iar în fiecare după-amiază, în zilele liniştite din port şi din cala de reparaţii, când terminau lucrul, se duceau la Old Rock să comande ceva aşezaţi la masa dintotdeauna, sub un tablo-uaş unde era înfăţişată moartea unui amiral englez pe nume Nelson.

Astfel, în acele timpuri aproape fericite – pentru prima dată în viaţă era conştientă că aşa era -Teresa se deprinse cu meseria. Mica mexicană care, cu ceva mai mult de un an în urmă, o luase la fugă în Culiacân era acum o femeie călită în traversade nocturne şi în spaime bruşte, în chestiuni marinăreşti, în mecanica navală, în vânturi şi curenţi. Cunoştea drumul şi activitatea navelor după numărul, culoarea şi poziţia luminilor. Studie hărţile nautice spaniole şi englezeşti ale Strâmtorii, comparându-le cu propriile ei observaţii, până când învăţă pe de rost sondele şi pro-filele de coastă, referinţe care mai apoi aveau să marcheze diferenţa dintre succes şi eşec. Încarcă tutun în magaziile din Gibraltar, comercializându-l o milă mai încolo, în Atunara, şi haşiş pe coasta marocană pentru a-l descărca în golfuleţe şi pe plaje, de la Tarifa la Estepona. Verifică, cu cheia franceză şi şurubelniţa în mână, pompe de răcire şi cilindri, schimbă anozi, purifică ulei, demontă bujii şi învăţă lucruri despre care niciodată nu-şi imaginase că ar fi de folos; de exemplu, consumul la oră al unui dovleac trucat, ca al oricărui motor în doi timpi, se calculează înmulţind cu 0,4 puterea maximă, regulă nespus de utilă atunci când se arde combustibilul în şuvoaie în mijlocul mării, unde nu există benzinării. Tot astfel, se obişnui să-l îndrume pe Santiago cu lovituri pe umăr în cazul unor urmăriri deosebit de critice, pentru ca apropierea turbosalupelor sau a elicopterului să nu-l distragă atunci când pilota la viteze periculoase, şi chiar să mânuiască ea însăşi o şalupă la peste 30 de noduri, să bage viteză sau s-o reducă pe mare neprielnică, astfel încât coca să suporte strictul necesar, să ridice coada dovleacului pe mare agitată ori să o regleze în poziţie intermediară pentru planare, să se camufleze în apropierea coastei profitând de nopţile fără lună, să se lipească de un pescador sau de o navă mare pentru a-şi disimula propriul semnal radar. Şi, de asemenea, tacticile de eschivare: să utilizeze scurta rază minimă de viraj a Phantom-ului pentru a evita abordajul mai puternicelor, dar mai puţin manevrabilelor turboşalupe, să caute pupa urmăritorului, să-i dubleze prova ori să-i reteze siajul profitând de avantajele benzinei faţă de lenta motorină a adversarului. Şi astfel trecu de la frică la euforie, de la victorie la eşec; şi află, din nou, ceea ce ştia deja: că uneori pierzi, alteori câştigi, iar alteori nu mai câştigi. Azvârli colete în mare, iluminată în plină noapte de reflectorul urmăritorului, ori le transborda pe vase de pescuit sau către umbre negre ce înaintau dinspre plajele pustii în rumoarea resacului, vârâte în apă până la brâu. Într-o anumită ocazie – singura de până atunci, în cursul unei operaţiuni cu oameni pe care nu te puteai bizui – făcuse asta chiar în timp ce Santiago veghea, aşezat la pupa, în întuneric, cu un Uzi ascuns sub haină; nu ca o precauţie împotriva sosirii unor poliţişti de frontieră ori a unor gardieni civili – era împotriva regulilor jocului – ci ca măsură de prevedere împotriva oamenilor cărora Ic predau marfa: nişte francezi cu reputaţie proastă şi cu o purtare şi mai proastă. Iar mai apoi, tot în acea dimineaţă, după ce predase încărcătura, navigând spre Stâncă, Teresa însăşi aruncase, cu multă uşurare, Uzi-ul în mare.

Acum era departe de a simţi acea uşurare, cu toate că navigau cu planeadora goală, întor-cându-se spre Gibraltar. Era ora 4.40 dimineaţa şi trecuseră doar două ore de când îmbarcaseră cele trei sute de kilograme de răşină de haşiş pe coasta marocană timp suficient ca să parcurgă cele nouă mile care separă Al Marşa de Cala Arenas şi să predea acolo fără probleme încărcătura de pe celălalt ţărm. Dar – spunea un proverb spaniol – până când trece şi coada, tot taur e. Şi, ca să se confirme, puţin înainte de Punta Carnero, abia intraţi în sectorul roşu al farului, zărindu-se deja silueta masivă şi iluminată a Stâncii de cealaltă parte a golfului, Santiago slobozi o înjurătură, întorcându-se dintr-o dată să privească în sus. Iar o clipă mai târziu, Teresa auzi un duduit diferit care se apropia dintr-o parte iar apoi se plasa la pupa, cu câteva secunde înainte ca un reflector să focalizeze şalupa, orbindu-i de foarte aproape. Pasărea, îngăimă atunci Santiago. Pasărea dracului. Elicea elicopterului revărsa o ploaie torenţială asupra Phantom-ului, ridicând apă şi spumă împrejur, când Santiago mişcă trimerul cârmei, calcă acceleratorul, acul sări de la 2.500 la 4.000 de rotaţii, iar şalupa începu să alerge lovind marea, planând în rapide izbituri de gurnă. Nici pe naiba. Reflectorul îi urmărea, oscilând de pe o latură pe cealaltă şi de aici la pupa, ilu-minând ca o perdea albă valurile mari, iscate de nu mai puţin de două sute cincizeci de cai-putere. Între şocuri şi spumă, bine agăţată ca să nu cadă peste bord, Teresa făcu ceea ce trebuia să facă: să uite de ameninţarea elicopterului – zbura, socoti ea, la vreo patru metri de apă si, la fel ca ei, la o viteză de aproape patruzeci de noduri – şi să se ocupe de cealaltă ameninţare care, fără îndoială, pândea prin apropiere, mai periculoasă întrucât alergau prea aproape de ţărm: HJ-ul Poliţiei de Frontieră care, condus de radar şi de fasciculul elicopterului, probabil că naviga acum spre ei cu toată viteza, ca să le taie calea ori să împingă planeadora spre coastă. Către stâncile din La Cabrita, care se aflau pe undeva în faţă şi unjaic spre babord.

Îşi lipi faţa de conul de cauciuc al radarului, rănindu-şi fruntea şi nasul din cauza şocurilor şalupei, şi apăsă tastele ca să coboare raza de acţiune la o jumătate de milă. Doamne Dximnezeule. Dacă în meseria asta nu te ai pe bune cu Dumnezeu, să nu te bagi, se gândi. Baleiajul antenei de pe ecran îi păru incredibil de lung, o eternitate pe care o aşteptă ţinându-şi răsuflarea. Scoate-ne şi din asta, Doamne sfinte. Până şi de sfântul Malverde îşi amintea, în acea noapte neagră a nenorocirii sale. Nu aveau nici o încărcătură care să-i vâre în închisoare; însă vameşii erau băieţi răi, chiar dacă în tavernele din Campamento îţi spuneau la mulţi ani. La ora aceea şi pe traseele acelea, puteau recurge la orice pretext ca să confişte şalupa, ori ca s-o lovească aparent din întâmplare şi s-o scufunde. Lumina orbitoare a reflectorului bătea în ecran, îngreunându-i vederea. Băgă de seamă că Santiago sporea numărul de rotaţii ale motorului, în ciuda faptului că, din cauza mării ridicate de vântul de la apus, se apropiau deja de limită. Galicianul nu se temea şi nici nu era un om înclinat să uşureze treaba justiţiei. Atunci planeadora făcu un salt mai lung decât cele anterioare – să nu se gripeze motorul, se gândi, în timp ce îşi imagina elicea învârtindu-se în gol – iar când coca lovi din nou suprafaţa apei, Teresa, agăţată cum putea mai bine, lovindu-se iar şi iar cu faţa de marginea de cauciuc a radarului, văzu în cele din urmă pe ecran, printre nenumăratele ecouri mici ale valurilor, o altă pată neagră, diferită: un semnal prelung şi sinistru care se apropia rapid de ei dinspre traversul pupei de la tribord, la mai puţin de cinci sute de metri.


Yüklə 1,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin