Arturo Perez Reverte

— Dumneavoastră vă pricepeţi la asta?

— Nu mă secaţi. Tocmai am pus în joc viaţa mea şi pe a prietenei mele. Mă credeţi în situaţia de a veni să vă torn vrute şi nevruto 9

Şi aşa s-a întâmplat, a confirmat Saturnino G. Juârez, că Teresa Mendoza şi Patricia O'Farrell s-au asociat cu mafia rusă de pe Costa del Sol. Propunerea pe care Mexicana i-a făcut-o lui lasikov în acea prima întâlnire a înclinat balanţa. Şi într-adevăr, pe lângă acea jumătate de tonă de cocaină, Babuşka din Solnţevo avea nevoie de mai mult haşiş mexican ca să nu depindă în exclusivitate de traficanţii turci şi libanezi. Până atunci se văzuse obligată să recurgă la mafiile tradiţionale din Strâmtoare, prost organizate, costisitoare şi prea puţin fiabile. Iar ideea unei conexiuni directe se dovedea a fi seducătoare. Jumătatea de tonă şi-a schimbat stăpânii în schimbul a trei milioane de dolari depuşi într-o bancă din Gibraltar şi al altor trei menite a finanţa o infrastructură a cărei faţadă legală s-a numit Transer Naga S. L., cu sediul social pe Stâncă şi cu un discret magazin-paravan în Marbella. De acolo, lasikov şi ai lui au obţinut, potrivit acordului la care acesta a ajuns cu cele două femei, cincizeci la sută din beneficiile de pe primul an şi douăzeci şi cinci la sută pe al doilea; aşa încât, în al treilea, datoria a fost considerată amortizată. Cât despre Transer Naga, era o întreprindere de servicii: transporturi clandestine a căror responsabilitate începea în momentul când se încărcau drogurile pe coasta marocană şi se sfârşea atunci când cineva le lua în primire pe o plajă spaniolă sau în largul mării. Cu timpul, datorită unor convorbiri telefonice interceptate şi altor investigaţii, s-a putut stabili că regula de a nu participa la proprietatea drogurilor a fost impusă de Teresa Mendoza. Bazându-se pe experienţa ei anterioară, susţinea că totul era mai curat dacă transportatorul nu se implica; asta garanta discreţia şi, de asemenea, absenţa unor nume şi a unor dovezi care să facă legătura între producători, intermediari, primitori şi proprietari. Metoda era simplă: un client îşi expunea necesităţile, iar Transer Naga îl consilia asupra celei mai eficiente forme de transport, contribuind cu profesionalismul şi cu mijloacele sale. De la punctul A la punctul C, iar noi punem B. Cu timpul, observă Saturnino Juârez în timp ce eu achitam nota de plată la restaurant, nu le-a mai lipsit decât să-şi facă anunţuri în pagini aurii. Şi aceasta a fost strategia pe care Teresa Mendoza a impus-o şi a păstrat-o mereu, fără să cadă în ispita de a accepta o parte din plată în droguri, cum obişnuiau alţi transportatori. Nici măcar atunci când Transer Naga a transformat Strâmtoarea Gibraltar în marea poartă de intrare a cocainei spre sudul Europei, iar praful columbian a început să vină cu tonele.

Mă aflu într-un colţ de cârciumioară.

De aproape o oră scotoceau după haine. Era al cincilea magazin în care intrau în dimineaţa aceea. Soarele lumina strada Larios din partea cealaltă a vitrinei: terase cu mese, automobile, trecători cu îmbrăcăminte uşoară. Malaga iarna. Azi e timpul să întreprindem o explorare operativă, spusese Păţi. M-am săturat să-ţi las lucruri de-ale mele, sau să te îmbraci ca o femeie de serviciu; aşa că spală-ţi vaselina de sub unghii şi aran-jează-te un pic, fiindcă pornim. La vânătoare. Să dăm ceva mai multă strălucire nivelului tău social. Te bazezi sau nu te bazezi? Şi iată-le. Luară un prim mic dejun înainte de a ieşi din Marbella şi un al doilea pe terasa cafenelei Central, uitându-se cum trecea lumea. Acum se îndeletniceau cu cheltuirea banilor. Prea mulţi, după opinia Teresei. Preţurile erau înfiorătoare. Şi ce, era răspunsul. Tu ai, eu am. În plus, îi poţi considera o investiţie. Cu rentabilitate calculată, că asta ţi se potriveşte de minune. Ai să-ţi burduşeşti ciorapul altă dată, cu şalupele tale şi cu logistica ta şi cu tot parcul acela nautic pe care-l tot organizezi, Mexicano. Că-n viaţă nu-s totul motoarele out-bord şi elicele levogire, sau cum s-or mai fi chemând. A venit momentul să te pui în ton cu viaţa pe care o duci. Sau pe care ai s-o duci.

— Ce zici de asta? Paţi se mişca dezinvoltă prin magazin, luând haine de pe umeraşe şi lă-sându-le pe cele la care renunţa în mâinile unei angajate care venea în urma lor, plină de solicitudine. Costumul tip jachetă cu pantalon va fi mereu la modă. Şi pe ţipi îi impresionează, mai ales la tine, la mine, în mediul nostru – îi punea în faţă Teresei haina cu umeraşul, apro-piindu-i-o de trup ca să verifice efectul. Blugii îţi stau foarte bine, n-ai de ce să renunţi la ci. Însă combină-i cu jachete închise la culoare. Bleumarin, sunt perfecte.

Teresa avea în minte alte lucruri, mai complicate decât culoarea unei jachete pe care s-o poarte cu blugii. Prea mulţi oameni şi prea multe interese. Ceasuri în şir reflectând în faţa unui caiet plin de cifre, de nume şi de locuri. Lungi conversaţii cu necunoscuţi pe care îi asculta atentă şi precaută, încercând să ghicească, dispusă să înveţe din toate şi de la toţi. Multe lucruri depindeau acum de ea, şi se întreba dacă era cu adevărat pregătită să-şi asume responsabilităţi care înainte vreme nici nu-i treceau prin cap. Paţi ştia toate astea, dar nu-i păsa, ori nu părea să-i pese. Fiecare lucru la vremea lui, spunea. Azi e rândul hainelor. Azi e vremea să ne odihnim Azi e vremea să ieşim la plimbare, în plus, să ţii afacerea e mai degrabă treaba ta. Tu eşti managerul, iar eu stau şi mă uit.

— Vezi? Cu blugi, cel mai bine ţi se potriveşte o încălţăminte joasă, tip mocasin, şi poşetele astea: Ubrique, Valverde de Camino. Poşetele artizanale andaluze îţi stau bine. Pentru purtat.

Erau trei poşete din acelea în pachetele care deja umpleau portbagajul maşinii trase în parcarea subterană din Piaza de la Marina. De astăzi gata, insista Păţi. Nici o zi în plus fără să-ţi umpli un dulap cu ce ai nevoie. Şi ai să-mi dai ascultare. Eu poruncesc şi tu te supui. Ne-am înţeles? Şi-apoi, să te îmbraci e mai puţin o chestiune de modă decât una de bun-simţ. Obiş-nuieşte-te cu ideea: puţin dar bun e mai bine decât mult şi rău. Trucul e să-ţi faci un fond de garderobă. Iar apoi, pornind de aici, să amplifici. Mă urmăreşti?

Rareori era atât de locvace, Locotenentul O'Farrell. Teresa o urmărea, într-adevăr, interesată de acel nou mod de a vedea îmbrăcămintea şi de a se vedea pe sine. Până atunci, să se îmbrace într-un fel sau altul se acorda cu două obiective clare: să le placă bărbaţilor – bărbaţilor ei – şi să-i fie comod. Vestimentaţia ca unealtă de lucru, după cum spusese Paţi smulgându-i un hohot de râs, constituia o noutate. Să te îmbraci nu însemna numai comoditate sau seducţie. Nici măcar eleganţă, ori statut social, ci nişte subtilităţi în statutul social. Mă mai urmăreşti? Hainele pot fi stare sufletească, putere, caracter. Te îmbraci după ceea ce eşti sau după ceea ce vrei să fii, şi tocmai aici e diferenţa. Lucrurile se învaţă, fireşte. Ca şi felul cum te porţi, mănânci şi conversezi. Se dobândesc atunci când eşti inteligentă şi ştii să priveşti. Iar tu ştii, Mexicano. N-am văzut pe nimeni care să privească la fel ca tine. Japiţă indiană. Parcă ai citi cărţi în oameni. Cărţile deja le ştii, şi a sosit ceasul să cunoşti şi restul. De ce? Fiindcă eşti partenera mea şi eşti prietena mea. Fiindcă o să petrecem mult timp împreună, sper, şi o să facem lucruri mari. Şi fiindcă deja a venit momentul să schimbăm subiectul.

— Cât despre ce-nseamnă să te-mbraci cu adevărat – ieşeau din cabina de probă, după ce Teresa se privise în oglindă cu un pulover de caşmir cu gulerul răsfrânt – nimeni nu spune să te îmbraci fără nici un haz. Ce se întâmplă e că, pentru ca să porţi anumite lucruri, trebuie să ştii să te mişti. Şi să stai pe loc. Nu-i valabil pentru orişicare. Asta, de exemplu. Versace nici să nu-ţi treacă prin cap. Cu haine de la Versace ai părea o târfă.

— Păi, bine că tu Ic foloseşti, uneori. Paţi râse. Ţinea între degete un Marlboro, în ciuda afişului cu fumatul interzis şi a privirilor cenzoriale ale vân/ătoarei. Cu o mână în buzunarul jachetei tricotate, peste fusta cenuşiu-închis. Cu ţigara în cealaltă, îndată o sting, dragă, spusese când o aprinsese pe prima. Era a treia pe care o fuma acolo.

— Eu am avut altă educaţie, Mexicane. Ştiu când trebuie să par o târfă şi când nu. În ce te priveşte, ţine minte că pe oamenii cu care avem de-a face îi impresionează damele de clasă. Doamnele.

— Lasă vrăjeala. Eu nu sunt o doamnă.

— Ce ştii tu. Să fii, şi să pari, şi să ajungi să fii sau să nu fii niciodată nimic, toate astea au nuanţe foarte delicate. Uite, aruncă o privire. O doamnă, îţi spun. Yves Saint-Laurent, chestii de la Chanel şi de la Armâni pentru momentele serioase; nebuniile ca asta de la Galliano lasă-le pentru altele. Sau pentru mai târziu.

Teresa privea în jur. Nu-i păsa că-şi dovedea ignoranţa şi nici că vânzătoarea le asculta conversaţia. Paţi era cea care vorbea în şoaptă.

— Nu întotdeauna ştiu ce se potriveşte. E greu de combinat.

— Păi ţine-te de o regulă care nu dă greş: jumătate-jumătate. Dacă de la talie în jos eşti provocatoare sau sexy, de la talie în sus trebuie să fii discretă. Şi viceversa.

Ieşiră cu sacosele şi o apucară în susul străzii Larios. Paţi o oprea în faţa fiecărei vitrine.

— Pentru purtat şi pentru sport, continuă ea, idealul este să foloseşti haine de tranziţie; iar dacă te bazezi pe o firmă, caută ca ea să aibă câte puţin din toate – îi arăta un costum cu jachetă închis la culoare şi uşor, cu gulerul rotund, care Teresei îi păru foarte drăguţ. Ca de exemplu Calvin Klein. Vezi? Ai şi un jerseu ori o scurtă din piele, dar şi o rochie pentru cină.

Intrară în magazinul cu pricina. Era foarte elegant, iar angajatele purtau uniforme cu fuste scurte şi ciorapi negri. Păreau nişte cadre de conducere din filmele americane, se gândi Teresa. Toate înalte şi atrăgătoare, foarte machiate, cu înfăţişare de modele sau de stewardese. Cât se poate de amabile. Niciodată n-aş fi primit de lucru aici. Hait! Afurisiţii de biştari.

— Idealul, spuse Păţi, e să vii în magazine ca ăsta, care au haine bune şi de la mai multe firme. Să le frecventezi şi să capeţi încredere. Relaţia cu angajatele e importantă: te cunosc, ştiu ce-ţi place şi ce ţi se potriveşte, îţi spun am primit asta. Te răsfaţă.

Existau accesorii la etaj: pielărie italiană şi spaniolă. Curele. Poşete. Pantofi minunaţi, cu design frumos. Aici, se gândi Teresa, stăteau mai bine decât la Sercha's din Culiacân, unde nevestele şi iubitele traficanţilor dădeau buzna sporo-văind ieşite din minţi, cu bijuteriile lor, cu pletele vopsite şi cu teancurile de dolari de două ori pe an, la sfârşitul fiecărei recolte din munţi. Ea însăşi cumpăra de acolo, când cu Blondul Dâvila, lueruri care acum o făceau să se simtă nesigură. Poate fiindcă nu era adevărat că era ea însăşi: călătorise departe şi era alta cea care se găsea în acele oglinzi din magazinele scumpe, din alte vremuri şi din altă lume. Cât se poate de departe. Iar pantofii sunt fundamentali, opina Paţi într-aces-tea. Mai mult decât poşetele. Adu-ţi aminte că, oricât de bine îmbrăcată ai umbla, nişte pantofi urâţi te afundă în mizerie. Bărbaţilor li se iartă inclusiv porcăriile alea fără şosete pe care le-a adus la modă Julio Iglesias. În cazul nostru, totul e mai dramatic. Mai ireparabil.

Apoi umblară după parfumuri şi cosmetice, mirosind şi încercând totul pe pielea Teresei înainte de a se duce să mănânce carabineros şi scoici la Tintero, pe plaja de la El Palo. Vouă, latino-americanelor, susţinea Păţi, vă sunt dragi parfumurile tari. Aşa că încearcă să le mai sub-ţiezi. Şi machiajul la fel. Când eşti tânără, machiajul te îmbătrâneşte; iar când eşti bătrână, atunci cu mult mai mult. Tu ai nişte ochi negri mari şi frumoşi, iar când te piepteni cu cărare pe mijloc şi cu părul tras pe spate, ca mexicancele, eşti perfectă.

O spunea privind-o în ochi, fără să-şi desprindă privirea nici o secundă, în timp ce ospătarii treceau printre mesele aşezate la soare cu icre, platouri cu sardele, chopitos, cartofi cu sos de usturoi şi ulei. În tonul ei nu era nici superioritate, nici dispreţ. Era ca atunci când, abia sosită la El Puerto de Santa Marfa, o pusese la curent cu obiceiurile locale. Aşa şi pe dincolo, însă acum Teresa simţea ceva diferit: un dram de ironie într-un colţ al gurii ei, în cutele care i se îngrămădeau în jurul pleoapelor atunci când le mijea ca să zâmbească. Ştii CP mă întreb eu, se gândea Teresa. Mai că poţi auzi. De ce eu, dacă suntem aici, afară, nu-ţi dau ceea ce ai vrea cu adevărat să ai. Doar ascult, şi sunt. M-am lăsat înşelată în privinţa banilor, Locotenent O'Farrell. Nu asta căutai. Din partea mea, e simplu: sunt loială fiindcă trebuie să fiu. Fiindcă astea-s regulile jocului ciudat pe care-l jucăm amândouă. Simplu. Dar tu nu eşti din acelea. Tu poţi să minţi şi să trădezi şi să uiţi, dacă e nevoie.

Chestiunea e de ce pe mine nu. Sau de ce nu, deocamdată.

— Îmbrăcămintea, continuă Păţi, fără să-şi schimbe expresia, trebuie să se adapteze fiecărui moment, întotdeauna şochează dacă stai la masă şi apare una cu un şal, sau la cină cu fustă mini. Asta nu dovedeşte decât lipsă de discernământ sau de educaţie: ele nu ştiu ce-i adecvat, şi atunci îşi pun ce li se pare mai elegant sau mai scump. Asta o demască pe cioclovină.

Şi e inteligentă, îşi spuse Teresa. Cu mult mai mult ca mine, şi trebuie să mă întreb de ce, atunci, lucrurile stau aşa cum stau, în cazul ei. A avut de toate. A avut chiar şi un vis. Insă asta s-a petrecut când stătea după gratii: o ţinea în viaţă. Ar fi bine să aflăm ce o ţine acum. În afară că bea cum bea, şi în afară de gagicuţele alea cu care se întinde din când în când, şi în afară că se face de nu mai poate de-atâtea prize, şi în afară că-mi povesteşte tot ce-o să facem când o să fim supermilionare. Mă întreb. Şi e mai bine să nu mă întreb prea mult.

— Eu sunt o cioclovină, spuse.

Sună aproape ca o întrebare. Nu folosise niciodată acest cuvânt, nu îl auzise şi nici îl citise în cărţi; însă intuia ce înseamnă. Cealaltă izbucni în râs.

— Ha! Sigur că eşti. Într-un anume fel, da. Însă nu trebuie s-o ştie toată lumea. Acuş nu vei mai fi.

Se ascundea ceva obscur în expresia feţei sale, hotărî Teresa. Ceva ce părea s-o doară şi s-o amuze în acelaşi timp. Poate că, îi veni în minte dmtr-o dată, se tot gândea la ceva ce nu era altceva decât viaţa.

— În orice caz, adăugă Păţi, dacă greşeşti, ultima regulă e să suporţi totul cu cea mai mare demnitate posibilă. La urma urmelor, toţi greşim odată şi-odată – continua s-o privească. Mă refer la îmbrăcăminte.

Au existat mai multe Terese care au apărut în acea perioadă: femei necunoscute ce fuseseră acolo dintotdeauna, fără ca ea să bănuiască, şi altele noi care se înscriau în oglinzi şi în dimineţile cenuşii şi în tăceri, şi pe care le descoperea cu interes, iar uneori cu surprindere. Avocatul acela din Gibraltar, Eddie Alvarez, cel care manevrase banii lui Santiago Fisterra şi mai apoi abia dacă se ocupase de apărarea legală a Teresei, a avut prilejul să se întâlnească cu câteva din aceste femei. Eddie nu era un om curajos. Raportul lui cu aspectele dure ale afacerii era mai curând periferic: prefera să nu vadă şi să nu audă anumite lucruri. Ignoranţa – spusese el în timpul conversaţiei noastre de la hotelul Rock -naşte multă ştiinţă şi nu puţină sănătate. De aceea îi căzură pe jos toate hârtiile pe care le ducea sub braţ atunci când, aprinzând lumina de la scara casei sale, o întâlni, aşezată pe trepte, pe Teresa Mendoza.

— Fir-ar al dracului, spuse.

Apoi rămase un răstimp mut, nerostind o vorbă, rezemat de perete, cu hârtiile la picioare, fără intenţia să le strângă şi fără nici o altă intenţie în afară de recuperarea ritmului cardiac normal; în timp ce Teresa, care rămăsese aşezată, îl informa încet şi amănunţit despre motivul vizitei sale. Făcu asta cu uşorul ei accent mexican şi cu aerul acela de fetiţă timidă care părea să se găsească acolo întru totul din întâmplare. Nici un reproş, nici o întrebare despre investiţiile în tablouri sau despre banii dispăruţi. Nici măcar o menţiune despre acel an şi jumătate petrecut în închisoare, şi nici despre cum gibraltarianul se spălase pe mâini în privinţa apărării. Noaptea totul pare mai serios, se mărgini să spună la început. Impresionează, presupun. Şi de asta mă aflu aici, Eddie, ca să te impresionez. Din când în când, lumina se stingea automat; de pe scară, Teresa ridica o mână până la întrerupător, iar chipul avocatului se zărea gălbui, cu ochii înspăi-mântaţi îndărătul ochelarilor pe care pielea umedă, unsuroasă, îi făcea să alunece pe şaua nasului. Vreau să te impresionez, repetă ea, sigură că el fusese deja impresionat cu o săptămână în urmă, când ziarele povestiseră cum sergentul Ivân Velasco încasase şase lovituri de cuţit în parcarea unei discoteci, la ora patru dimineaţa, în timp ce se îndrepta – beat, fireşte – să-şi ia Mercedes-ul cel nou. Un dependent de droguri, sau cineva care dădea târcoale printre maşini. Jaf comun, ca atâtea altele. Ceasul, portofelul şi restul, însă ceea ce îl afecta cu adevărat pe Eddie Alvarez era că moartea sergentului Velasco se înregistrase la exact trei zile după ce un alt cunoscut de-al său, omul de încredere Antonio Martinez Romero, alias Antonio Cariabota, sau Canabota pur şi simplu, apăruse cu faţa în jos şi dezbrăcat, cu excepţia şosetelor, cu mâinile legate la spate, strangulat într-o pensiune din Torremolinos, pe cât se pare de un homălau care se apropiase de el pe stradă cu o oră înainte de deces. Ceea ce, punând lucrurile cap la cap, era, într-adevăr, destul pentru a impresiona pe cineva, dacă acel cineva avea memorie suficientă – iar Eddie Alvarez avea cu prisosinţă – ca să-şi amintească de rolul pe care cei doi îl jucaseră în evenimentele de la Punta Castor.

— Îţi jur, Teresa, că n-am avut nimic de-a face.

— Cu ce?

— Ştii tu. Cu nimic.

Teresa îşi înclină puţin capul – rămăsese aşezată pe trepte – cântărind lucrurile. Ea, într-adevăr, ştia foarte bine. De aceea era acolo, în loc să fi făcut aşa încât un prieten al unui prieten să trimită alt prieten, ca în cazul gardianului civil şi în acela al omului de încredere. De mai multă vreme, Oleg lasikov şi cu ea îşi făceau mici favoruri, azi pentru tine, mâine pentru mine, iar rusul avea oameni specializaţi în unele îndeletniciri pitoreşti. Inclusiv dependenţi de droguri şi homalăi anonimi.

— Am nevoie de serviciile tale, Eddie. Ochelarii alunecară din nou.

— Serviciile mele?

— Acte, bănci, societăţi. Toate astea.

Apoi Teresa îi explică. Iar în timp ce făcea asta – floare la ureche, Eddie, doar câteva societăţi şi conturi bancare, şi tu îţi pui obrazul – se gândi că viaţa are multe întorsături şi că însuşi Santiago ar fi râs mult de toate acestea. Se mai gândea şi la ea însăşi în timp ce vorbea, ca şi când ar fi fost capabilă să se dedubleze în două femei: una practică, ce tocmai îi povestea lui Eddie Îlvarez despre motivul vizitei sale – şi, de asemenea, despre motivul pentru care el era încă în viaţă – şi o alta care cântărea totul cu o singulară lipsă de patimă, din afară sau de la distanţă, prin intermediul privirii stranii pe care o surprindea aţintită asupra sieşi, şi care nu simţea nici ranchiună, nici dorinţă de răzbunare. Aceeaşi care ordonase să li se ducă nota de plată lui Velasco şi lui Canabota, nu pentru o reglare de conturi, ci – cum ar fi spus şi, în realitate, a şi spus mai apoi Eddie Îlvarez – pentru simţul simetriei. Lucrurile trebuiau să stea aşa cum stăteau, conturile trebuiau să fie încheiate şi dulapurile în ordine. Iar Paţi O'Farrell se înşela: pe bărbaţi nu întotdeauna îi impresionezi cu rochii de la Yves Saint-Laurent.

Va trebui să ucizi, spusese Oleg lasikov. Mai devreme sau mai târziu. Făcu această remarcă într-o zi, pe când se plimbau pe plaja din Marbella, pe sub promenada maritimă, prin faţa unui restaurant al cărui proprietar era numit Ţarevici – în fond, lasikov era un nostalgic – în apropiere de dugheana unde lucrase Teresa atunci când ieşise din închisoare. Nu la început, fireşte. Aşa îi spuse rusul. Nici cu mâna ta. Niet. Doar dacă eşti foarte pasională sau foarte proastă. Nu dacă rămâi pe dinafară, mărginindu-te să priveşti. Insă va trebui s-o faci dacă mergi la esenţa lucrurilor. Dacă eşti consecventă şi ai noroc şi te menţii. Decizii. Puţin câte puţin. Vei pătrunde pe un teren întunecat. Da. Lasikov spunea toate acestea cu capul plecat şi cu mâinile în buzunare, privind nisipul din faţa pantofilor lui scumpi – Paţi i-ar fi aprobat, presupuse Teresa – iar pe lângă statura aceea de un metru nouăzeci şi umerii aceia laţi care se desluşeau sub o cămaşă de mătase mai puţin sobră decât pantofii, Teresa părea mai mică şi mai fragilă decât era, cu fusta scurtă peste gambele arămii şi cu picioarele desculţe, cu vântul răvăşin-du-i părul peste faţă, atentă la cuvintele celuilalt. Să-ţi iei deciziile, spunea lasikov cu pauzele lui şi cu cuvintele lui aşezate unul înapoia altuia. Reuşite. Erori. Meseria va include, mai devreme sau mai târziu, şi luarea de vieţi. Dacă eşti isteaţă, să faci să fie luate, în afacerea asta, Tesa – întotdeauna o numea Tesa, incapabil să-i pronunţe numele întreg – e imposibil să te ai pe bune cu toată lumea. Nu. Prietenii sunt buni până când devin răi. Atunci trebuie să acţionezi rapid. Insă există o problemă. Să descoperi momentul exact. Când nu mai sunt prieteni.

— Există ceva necesar. Da. In afacerea asta -lasikov îşi arăta ochii cu degetele arătător şi mijlociu. Să te uiţi la un om şi să ştii imediat doua lucruri. Primul, pe cât are să se vândă. Al doilea, când trebuie să-l ucizi.

La începutul acelui an, Eddie Îlvarez devenise deja prea mic pentru ei, Transer Naga şi societăţile sale paravan – cu sediul în biroul avocatului de pe Line Wall Road – mergeau prea bine, iar necesităţile depăşeau infrastructura creată de gibraltarian. Patru Phantoni-uri cu baza la Marina Sheppard şi două sub acoperirea de ambarcaţiuni sportive la Estepona, întreţinerea materialului şi plata piloţilor şi a colaboratorilor -aceasta din urmă includea o jumătate de duzină de poliţişti şi de gardieni civili – nu presupuneau prea multe complicaţii; dar clientela se extindea, banii curgeau, plăţile internaţionale erau frecvente, iar Teresa înţelese că era nevoie să se aplice mecanisme de investiţie şi de spălare mai complexe. Le trebuia un specialist care să se mişte prin dedesubturile legilor cu beneficiu maxim şi cu risc minim. Şi am omul, spuse Păţi. Tu îl cunoşti.

Îl cunoştea din vedere. Prima întâlnire formală avu loc în discretul apartament din Sotogrande. Au fost prezenţi Teresa, Păţi, Eddie Îlvarez şi, de asemenea, Teo Aljarafe: treizeci şi cinci de ani, spaniol, expert în drept fiscal şi inginerie financiară. Teresa şi-l amintise imediat când, cu trei zile în urmă, Paţi i-l prezentase în barul hotelului Coral Beach. Se uitase la el în timpul petrecerii familiei O'Farrell de la conacul din Jerez: subţire, înalt, brunet Părul negru, des, pieptănat pe spate şi un pic lung pe ceafă, încadra o faţă osoasă şi un nas mare şi acvilin. Foarte clasic la înfăţişare, hotărâse Teresa. Aşa cum o femeie şi-i închipuia întotdeauna pe spanioli înainte de a-i cunoaşte: slabi şi eleganţi, cu acel aer de hidalgo pe care, mai apoi, nu-l aveau aproape niciodată. Şi nici nu erau. Acum stăteau de vorbă toţi patru în jurul unei mese din lemn de sequoia, cu o cafetieră veche din porţelan şi ceşti asortate, şi cu băuturile într-un cărucior, lângă fereastra mare ce dădea spre terasă şi permitea să se zărească o splendidă panoramă inclu-zând portul sportiv, marea şi o bună porţiune din coastă, până la plajele îndepărtate din La Lmea şi digul cenuşiu din Gibraltar. Era vorba de un mic apartament fără telefon şi fără vecini, la care se ajungea cu liftul din garaj, achiziţionat de Paţi pe numele Transer Naga – îl cumpărase de la propria ei familie – şi amenajat ca spaţiu de şedinţe: iluminare bună, un tablou modern şi scump pe perete, tablă pentru desen cu markere delebile roşii, negre şi albastre. De două ori pe săptămână, şi în orice caz în ajunul fiecărei şedinţe prevăzute, un tehnician în securitate electronică recomandat de Oleg lasikov revedea locul în căutare de interceptări clandestine.

— Partea practică e rezolvată, spunea Teo. Justificarea veniturilor şi a nivelului de trai: baruri, discoteci, restaurante, spălătorii. Ceea ce face lasikov, ceea ce face atâta lume şi ceea ce vom face noi. Nimeni nu controlează câte pahare şi câte porţii de paella serveşti. Aşa încât a venit momentul să deschidem o linie serioasă care să se îndrepte într-acolo. Investiţii şi societăţi interconectate sau independente care să justifice până şi benzina din automobil. Multe facturi. Multe acte. Agenţia de Impozite nu ne va sâcâi dacă plătim taxele adecvate şi totul e în regulă pe teritoriul spaniol, în afară de cazul când ar exista acţiuni judiciare în curs.