Arturo Perez Reverte

— Vechiul principiu, sugeră Păţi. Unde trăieşti, ştii tu.

Fuma şi iar fuma, elegantă, distrată, încli-nându-şi capul blond şi ras, privindu-i pe toţi cu dezinteresul aparent al cuiva care se află doar în trecere. Părea să-şi imagineze toate acestea ca pe o aventură amuzantă. Una printre altele.

— Exact, confirmă Tco. Şi dacă am mână liberă, eu mă angajez să proiectez structura şi sa v-o prezint gata făcută, integrând ceea ce aveţi deja. Între Malaga şi Gibraltar există loc şi oportunităţi cu prisosinţă. Iar restul e uşor: o dată încărcat vehiculul cu toate bunurile în mai multe societăţi, vom crea o altă societate holding pentru împărţirea de dividende, iar voi veţi fi în continuare insolvabile. Uşor.

Avea jacheta agăţată pe spătarul scaunului, nodul de la cravată ajustat şi impecabil, iar mâne-cile cămăşii albe descheiate şi răsfrânte peste încheieturi. Vorbea încet, clar, cu un glas grav pe care Teresei îi plăcea să-l asculte. Competent şi isteţ, rezumase Paţi: o familie bună jerezană, o căsătorie cu o domnişoară bogată, două fete mici. Călătoreşte mult la Londra, la New York, în Panama şi prin alte locuri asemenea. Consilier fiscal al unor întreprinderi de nivel înalt. Defunctul meu ex imbecil avea unele afaceri cu el, însă Teo a fost întotdeauna mult mai inteligent. Consiliază, încasează şi rămâne în urmă, într-un discret al treilea plan. Un mercenar de lux, ca să mă-nţe-legi. Şi nu se unge niciodată, din câte ştiu. Îl cunosc de când eram mică. Mi-am şi pus-o odată cu el, când eram tinerei. N-a fost mare lucru la pat. Rapid. Egoist. Dar pe atunci nici eu nu eram mare lucru.

— Cât despre chestiunile serioase, subiectul se dovedeşte a fi mai complicat, continua să spună Teo. Vorbesc de banii adevăraţi, care niciodată nu vor trece pe teritoriul spaniol. Iar eu v-aş recomanda să uitaţi Gibraltarul. E o adăpătoare de raţe. Toată lumea are conturi aici.

— Dar funcţionează, spuse Eddie Alvarez. Părea stingherit. Gelos poate, se gândi Teresa, care îi observa cu atenţie pe cei doi bărbaţi. Eddie făcuse treabă bună cu Transer Naga, însă capacitatea lui se dovedea a fi limitată. O ştiau cu toţii. Gibraltarianul îl considera pe jerezan un competitor periculos. Şi avea dreptate.

— Funcţionează deocamdată – Teo îl privea pe Eddie cu o solicitudine excesivă: aceea pe care o dedici unui invalid căruia îi împingi scaunul cu rotile până la scara cea mai apropiată. Nu pun în discuţie munca făcută. Dar acolo vă place să bâr-fiţi în bomba de la colţ, şi un secret imediat nu mai e secret. În plus, din fiecare trei oameni din Gibraltar, unul poate fi mituit. Iar asta e valabil în ambele direcţii: putem s-o facem şi noi, şi poliţia. Merge când e vorba să faci combinaţii cu câteva kilograme sau cu tutun; dar acum vorbim de afaceri de anvergură. Iar în domeniul ăsta, Gibraltarul nu poate da mai mult.

Eddie îşi împinse în sus ochelarii care îi alunecau pe nas.

— Nu sunt de acord, protestă.

— Mi-e totuna – tonul jerezanului se înăsprise. Nu mă aflu aici ca să discutăm tâmpenii.

— Eu sunt. Începu să zică Eddie.

Îşi sprijinea mâinile pe masă, întors mai întâi spre Teresa şi mai apoi spre Păţi, solicitându-le să intervină.

— Tu eşti un freacă-usi, îl întrerupse Teo.

O spusese cu delicateţe, fără nici o expresie pe chip. Nepătimaş. Un doctor care îi comunica pacientului că radiografia are pete.

— Nu-ţi permit.

— Taci, Eddie – spuse Teresa.

Gibraltarianul rămase cu gura căscată la jumătatea frazei. Un câine bătut uitându-se în jur, încurcat. Cravata înnodată anapoda şi jacheta boţită îi accentuau aspectul neîngrijit. Trebuie să am grijă de latura asta, îşi spuse Teresa urmărindu-l în timp ce o auzea pe Paţi râzând. Un câine bătut devine periculos, îşi notă chestiunea în agenda pe care o purta într-un ungher al minţii. Eddie Alvarez. De examinat mai târziu. Existau moduri de a asigura loialitatea în pofida ranchiunei, întotdeauna exista câte ceva pentru fiecare.

— Continuă, Teo.

Şi celălalt continuă. Ceea ce trebuia făcut, spuse, era să stabilească societăţi şi tranzacţii din bănci străine, aflate în afara controlului fiscal al Comunităţii Europene: insule din Canal, Asia sau Caraibe. Problema era că mulţi bani proveneau din activităţi suspecte sau delictuale, şi se recomanda să se rezolve suspiciunile oficiale printr-o serie de acoperiri legale, pornind de la care nimeni nu avea să mai pună întrebări.

— În plus, conchise, procedeul e simplu. Predarea materialului se face concomitent cu transferul contravalorii. Asta se verifică prin ordinul pe care-l numim Swift: documentul bancar irevocabil eliberat de banca emiţătoare.

Eddie Alvarez, care se tot gândea la ale lui, reveni la atac:

— Eu am făcut ceea ce mi s-a cerut să fac.

— Sigur, Eddie – spuse Teo. Şi îi plăcea zâmbe-tul acela al lui, descoperi Teresa. Un zâmbet echilibrat şi practic: o dată eliminată opoziţia, nu-şi revărsa furia asupra învinsului. Nimeni nu-ţi reproşează nimic. Dar va veni vremea să te relaxezi puţin. Fără să-ţi neglijezi angajamentele.

Se uita la Eddie, şi nu la Teresa ori la Păţi, care rămăsese parcă pe margine, cu o faţă foarte amuzată. Angajamentele tale, Eddie. Aceasta era a doua lectură. Un avertisment. Iar omul ăsta se pricepe, se gândi Teresa. Se pricepe la câini bătuţi, fiindcă, fără îndoială, a ciomăgit deja câţiva. Totul cu vorbe blânde şi fără să se ciufulească. Gibral-tarianul părea să capteze mesajul, fiindcă se replie aproape fizic. Fără să se uite la el, cu coada ochiului, Teresa intui privirea neliniştită pe care o îndrepta spre ea. Cât se poate de speriat. La fel ca în poarta casei lui, cu toate hârtiile împrăştiate pe jos.

— Ce recomanzi? Îl întrebă Teresa pe Teo. Acesta făcu un gest care cuprindea masa, ca şi când totul s-ar fi aflat acolo, la vedere, între ceştile de cafea sau în caietul cu coperte din piele neagră pe care îl ţinea deschis în faţă, cu un stilou de aur deasupra şi cu filele în alb. Mâinile lui, observă Teresa, erau brune şi îngrijite, cu unghii boante, cu un puf închis la culoare ce se zărea de sub mânecile răsfrânte de două ori deasupra încheieturilor. Se întrebă la ce vârstă se culcase cu Păţi. Optsprezece, douăzeci de ani. Două fete, spusese prietena ei. O nevastă cu bani şi două fete. Fireşte că acum se mai culca şi cu alte femei.

— Elveţia e prea serioasă, spuse Teo. Pretinde multe garanţii şi verificări. Insulele din Canal sunt bune, iar acolo există filiale ale băncilor spaniole care ţin de Londra şi obţin opacitate fiscală; dar sunt prea aproape, foarte evidente, iar dacă într-o bună zi Comunitatea Europeană face presiuni şi Anglia se hotărăşte să strângă şurubul, Gibraltarul şi Canalul vor fi vulnerabile.

În ciuda a toate, Eddie nu se dădea bătut. Poate că îi fusese atinsă latura patriotică.

— Aşa spui tu, replică el; şi în continuare murmură ceva ininteligibil.

De această dată Teresa nu spuse nimic. Rămase privindu-l pe Teo, pândindu-i reacţia. Acesta îşi mângâia bărbia, gânditor. Stătu aşa un moment, cu ochii în jos, iar în cele din urmă îşi aţinti privirile asupra gibraltarianului.

— Nu mă enerva, Eddie. Ne-am înţeles? Luase stiloul între degete si, după ce-i scoase capacul, trasă o linie de cerneală albastră pe foaia albă din caiet; o singură linie dreaptă şi orizontală, atât de perfectă de parcă ar fi condus-o cu o riglă. Astea sunt afaceri, nu combinaţii cu pachete de Winston. O observă pe Păţi, iar apoi pe Teresa, cu stiloul suspendat deasupra hârtiei, iar la capătul liniei trasă un unghi în formă de săgeată îndreptat spre inima lui Eddie. Chiar trebuie să fie prezent la această discuţie?

Paţi se uită la Teresa, arcuindu-şi exagerat sprâncenele. Teresa se uita la Teo. Nimeni nu se uita la gibraltarian.

— Nu, spuse Teresa. Nu trebuie.

— Ah. Foarte bine. Fiindcă ar fi cazul să comentăm câteva detalii tehnice.

Teresa se întoarse spre Eddie. Acesta îşi scotea ochelarii ca să cureţe rama cu un şerveţel, ca şi cum în ultimele minute îi alunecau prea mult. De asemenea, îşi şterse şaua nasului. Miopia accentua deconcertarea din ochii lui. Părea un răţoi mânjit cu petrol pe malul unui heleşteu.

— Coboară la Ke şi ia-ţi o bere, Eddie. Ne vedem după aceea.

Gibraltarianul ezită un pic, iar apoi îşi puse ochelarii în timp ce se ridica, greoi. Trista imitaţie a unui om umilit, în mod evident, căuta ceva de spus înainte de a se retrage, şi nu îi trecea nimic prin cap. Deschise gura şi o închise la loc. în cele din urmă ieşi în tăcere: răţoiul lăsând urme negre, ciof, ciof, şi pe faţă cu o expresie de parcă urma să vomite înainte de a ajunge în stradă. Teo trasa o a doua linie albastra în caiet, dedesubtul primeia şi la fel de dreaptă. De această dată adăugă câte un cerc la fiecare capăt.

— Eu m-aş duce, spuse el, în Hong-Kong, Filipine, Singapore, Caraibe sau Panama. Mai mulţi dintre cei pe care-i reprezint operează cu Grand Cayman şi sunt mulţumiţi: şase sute de bănci pe o insulă măruntă, la două ore cu avionul de Miami. Fără ghişeu, bani virtuali, nici vorbă de impozite, confidenţialitate sfântă. Sunt obligaţi numai să informeze atunci când există dovezi de legături cu o activitate criminală notorie. Însă, cum nu se pretind formalităţi legale pentru identificarea clientului, stabilirea acestor legături se dovedeşte a fi imposibilă.

Acum se uita la femei, iar de trei ori din patru se îndrepta spre Teresa. Mă întreb, reflectă aceasta, ce i-o fi spus Locotenentul despre mine. Unde stă fiecare. De asemenea, se întrebă dacă ca însăşi era îmbrăcată adecvat: un pulover larg, blugi, sandale. Pentru o clipă, invidie compleul mov cu cenuşiu de la Valentino pe care Paţi îl purta cu naturaleţe ca pe o a doua piele. Japiţa elegantă.

Jerezanul continua să-şi expună planul: vreo două societăţi nerezidente situate în străinătate, acoperite prin birouri de avocaţi cu conturile bancare adecvate, pentru început. Şi, ca să nu se pună toate ouăle în acelaşi cos, transferul câtorva sume selectate, spălate după ce au trecut prin nişte circuite sigure, în depozite fiduciare şi în conturi serioase din Luxemburg, Liechtenstein şi Elveţia. Conturi adormite, preciza, care nu trebuie atinse, ca fond de siguranţă pe termen foarte lung, sau cu banii puşi în societăţi de gestionare de patrimonii, negociere mobiliară şi imobiliară, titluri şi altele de genul ăsta. Bani impecabili, dacă cumva, într-o bună zi, va trebui dinamitată infrastructura caraibiană sau va sări în aer tot restul.

— Vedeţi limpede chestiunea?

— Pare potrivit, răspunse Teresa.

— Da. Avantajul e că acum există multă mişcare a băncilor spaniole cu Cayman-urile, şi ne putem camufla printre ele pentru primele încasări. Am un contact bun în Georgetown: Mansue Johnson şi Fiii. Consilieri de bancă, asesori fiscali şi avocaţi. Fac pachete complete, după caz.

— Nu înseamnă să ne complicăm prea mult viaţa? Întrebă Păţi. Fuma o ţigară după alta, adunând chiştoace în farfurioara ceştii de cafea.

Teo pusese stiloul pe caiet. Ridică din umeri.

— Depinde ce planuri de viitor aveţi. Ce-a făcut Eddie e valabil pentru starea actuală a afacerilor: ciorbă, felul doi şi desert. Insă, dacă lucrurile capătă proporţii, aţi face bine să pregătiţi o structură care mai apoi să accepte orice amplificare, fără grabă şi fără improvizaţii.

— Cât ţi-ar lua să pui totul la punct? Voi să ştie Teresa.

Zâmbetul lui Teo era acelaşi de mai înainte: reţinut, un pic vag, foarte diferit de celelalte zâmbete de bărbaţi pe care le păstra în memorie. Şi continua să-i placă; sau poate că acum îi plăcea acel tip de zâmbet fiindcă nu însemna nimic. Simplu, curat, automat. Mai mult un gest educat decât altceva, ca strălucirea unei mese lăcuite sau caroseria unei maşini noi. Nu avea îndărăt nimic compromiţător: nici simpatie, nici vise, nici metehne, nici slăbiciune, nici obsesii. Nu pretindea să înşele, nici să convingă, nici să seducă. Apărea numai fiindcă era legat de personaj, născut şi educat o dată cu el, la fel ca manierele lui curtenitoare sau ca nodul bine făcut al cravatei. Jerezanul zâmbea la fel cum trasa acele linii drepte pe foile albe din caiet. Şi asta pe Teresa o liniştea. Pe vremea aceea citise, şi îşi aducea aminte, şi ştia să privească. Zâmbetul bărbatului era din acelea care aşezau lucrurile la locul potrivit. Nu ştiu dac-o să fie cu el, îşi spuse. De fapt, nu ştiu dacă o să mi-o mai pun cu cineva; dar, dacă am s-o fac, o să fie cu ţipi care zâmbesc aşa.

— Depinde cât de târziu îmi daţi banii ca să încep. O lună, cel mult. E în funcţie de felul cum alegeţi să umblaţi după formalităţi sau să aducem oamenii potriviţi, aici sau într-un loc neutru. Într-o oră de semnături şi de hârţogăraie, totul se va rezolva. De asemenea, trebuie să se ştie cine îşi asumă toate acestea.

Rămase în aşteptarea unui răspuns. Vorbise pe un ton neimplicat, lejer. Un detaliu fără prea mare importanţă. Dar continua să aştepte şi se uita la ele.

— Amândouă, spuse Teresa. În treaba asta sân-tem împreună.

Teo zăbovi o clipă înainte să răspundă.

— Înţeleg. Dar avem nevoie de o singură semnătură. Cineva care să trimită faxurile sau să facă apelul telefonic oportun. Sigur, există lucruri pe care le pot face eu. Pe care va trebui să le fac, dacă îmi daţi puteri parţiale. Dar una dintre voi trebuie să ia deciziile rapide.

Răsună râsul obraznic al Locotenentului O'Farrell. Un râs afurisit, de fost combatant care se şterge cu steagul.

— Asta-i treaba ei – o arăta pe Teresa cu ţigara. Afacerile pretind să te trezeşti cu noaptea-n cap, iar eu mă scol târziu.

Miss American Express. Teresa se întreba de ce se hotăra Paţi să joace jocul ăsta, şi de când. Încotro o împingea pe ea şi de ce. Teo se lăsă pe spătarul scaunului. Acum îşi distribuia privirile la cincizeci la sută. Imparţial.

— E obligaţia mea să-ţi spun că, astfel, laşi totul în mâna ei.

— Sigur.

— Bine; jerezanul o studie pe Teresa. Atunci, chestiunea-i rezolvată.

Nu mai zâmbea, iar expresia lui era una estimativă, îşi pune aceleaşi întrebări în privinţa lui Păţi, îşi spuse Teresa. În privinţa relaţiei noastre. Socoteşte argumentele pro şi contra.

Până la ce punct pot crea beneficii. Sau probleme. Până la ce punct le poate crea ea.

Atunci intui multe din lucrurile care aveau să se petreacă.

Paţi îi privi lung la ieşirea de la şedinţă: când coborau toţi trei în ascensor şi când schimbară ultimele impresii plimbându-se pe cheiurile din portul sportiv, cu Eddie Îlvarez înciudat şi izolat în uşa barului Ke, de parcă ar fi încasat o piatră şi se temea de alta, fantoma Punta Castor-ului şi, poate, amintirea sergentului Velasco şi a lui Canabota înşfăcându-l de beregată. Paţi avea un aer gânditor, ochii mijiţi şi înconjuraţi de mici riduri, cu un dram de interes sau de amuzament, sau de amândouă – interes amuzat, amuzament interesat – dansându-i înlăuntru, undeva prin mintea aceea stranie. Era ca şi cum Locotenentul O'Farrell zâmbea fără să zâmbească, râzându-şi un pic de Teresa şi, de asemenea, de ea însăşi, de toţi şi de toate. Fapt este că îi privi astfel când ieşiră de la şedinţa din apartamentul din Sotogrande, de parcă tocmai ar fi terminat de semănat marijuana în munţi, iar acum aştepta momentul să strângă recolta, şi continuă s-o facă în răstimpul conversaţiei cu Teo din faţa portului şi, de asemenea, vreme de săptămâni şi luni în şir, când Teresa şi Teo Aljarafe începuseră să se apropie unul de altul. Şi din când în când Teresei îi sărea mustarul, şi atunci se ducea să dea nas în nas cu Paţi ca să spună care-i piesa, parşivă bătrână, aruncă din guşă ce ai de aruncat. Iar atunci aceasta îi zâmbea într-un alt fel, deschis, ca şi cum n-avea nimic de-a face. Spunea ha, ha, îşi aprindea o ţigară, bea un pahar, mărunţea binişor un şerpişor de coca ori se apuca să vorbească despre te miri ce, cu acea frivolitate a ei atât de perfectă – Teresa ghicise asta, obişnuindu-se, cu timpul – care niciodată nu era frivolă cu totul, şi nici cu totul sinceră, sau redevenea uneori, pentru o clipă, cea de la început: Locotenent O'Farrell, cea distinsă, crudă, caustică, tovarăşa dintotdeauna, cu acea fărâmă de întunecimi care se desenau îndărăt, armând faţada. Apoi, în privinţa lui Teo Aljarafe, Teresa ajunse să-şi pună întrebarea până la ce punct prietena ei prevăzuse, ori ghicise, ori aranjase – sacrificându-se pentru propriul plan ca una care acceptă cărţile de tarot pe care ea însăşi le aşază cu faţa-n sus -multe din lucrurile care ajunseră să se întâmple între ei doi şi care, într-un fel, s-au întâmplat, de asemenea, între ei trei.

Teresa se vedea frecvent cu Oleg lasikov. II simpatiza pe rusul acela mare şi liniştit, care vedea munca, viaţa şi moartea cu o nepătimaşă fatalitate slavă care ei îi aducea aminte de caracterul anumitor mexicani din nord. Zăboveau la o cafea sau făceau câte o plimbare după vreo şedinţă de lucru, ori mergeau să ia cina la casa Santiago, pe promenada maritimă din Marbella – rusului îi plăceau colas de cigala cu vin alb – cu body-guarzii supraveghindu-i de pe trotuarul de vizavi, pe lângă plajă. Nu era un om vorbăreţ; însă, când erau singuri şi stăteau de vorbă, Teresa îl auzea spunând, fără să le dea importanţă, lucruri care mai apoi o lăsau multă vreme pe gânduri. Nu încerca niciodată să convingă pe nimeni de nimic şi nici să replice cu un argument la altul. Nu am obiceiul să mă cert, comenta el. Mi se spune că va fi mai puţin şi zic ah, păi va fi. Apoi fac ceea ce cred că se cade să fac. Tipul acela, înţelese repede Teresa, avea un punct de vedere, o manieră precisă de a înţelege lumea şi fiinţele care o populau: nu pretindea că aceasta ar fi nici rezonabilă, nici cuvioasă. Doar utilă. După aceasta îşi potrivea el comportamentul şi cruzimea obiectivă. Există animale, spunea, care rămân pe fundul mării într-o cochilie. Altele ies expunân-du-şi pielea goală, şi şi-o pun la bătaie. Unele ajung la mal. Se ridică în picioare. Umblă. Chestiunea e să vezi cât de departe ajungi înainte să se termine timpul de care dispui. Da. Cât te menţii şi ce obţii câtă vreme te menţii. De aceea, tot ce ajută la supravieţuire este indispensabil. Restul e superfluu. Dispensabil, Tesa în meseria mea, ca şi în a ta, trebuie să te potriveşti cu cadrul simplu al acestor două cuvinte. Indispensabil. Dispensabil, înţelegi? Iar al doilea din aceste cuvinte include viaţa celorlalţi. Sau, uneori, o exclude.

Şi nu era chiar atât de ermetic lasikov, la urma urmei. Nici un bărbat nu era astfel. Teresa învăţase că propriile tăceri, administrate cu iscusinţă, sunt cele care îi fac pe ceilalţi să vorbească. Şi în acest fel, puţin câte puţin, se apropie de gangsterul rus. Un bunic de-al lui lasikov fusese cadet ţarist pe vremea Revoluţiei bolşevice; iar de-a lungul anilor grei care au urmat, familia a păstrat memoria tânărului ofiţer. Ca mulţi dintre bărbaţii din clasa lui, Oleg lasikov admira curajul – asta, avea să mărturisească până la urmă, i-o făcuse simpatică pe Teresa – iar într-o seară cu vodcă şi conversaţie pe terasa barului Salduba din Puerto Banuş, ea detecta o anume vibraţie sentimentală, aproape nostalgică, în glasul rusului atunci când acesta s-a referit, în puţine cuvinte, la cadetul şi apoi locotenentul din regimentul de cavalerie Nikolaiev, care a avut timp să zămislească un copil înainte de a dispărea în Mongolia, sau în Siberia, împuşcat în 1922 împreună cu baronul Von Ungern. Azi e ziua de naştere a ţarului Nikolai, spuse dintr-o dată lasikov, cu sticla de Smirnoff pe trei sferturi golită, întorcându-şi faţa într-o parte, ca şi când spectrul tânărului ofiţer din armata albă era pe punctul să apară la capătul promenadei, printre Rolls Royce-uri, Jaguar-uri şi printre marile iahturi. Apoi ridică gânditor paharul de vodcă, privindu-l în zare, şi îl ţinu sus până când Teresa îl ciocni cu al ei, şi amândoi băură privindu-se în ochi. Şi, cu toate că lasikov zâmbea râzându-şi de sine, ea, care nu ştia mai nimic despre ţarul Rusiei şi cu atât mai puţin despre bunicii ofiţeri de cavalerie împuşcaţi în Manciuria, înţelese că, în ciuda grimasei rusului, acesta executa un serios ritual intim, unde ea intervenea într-un anumit fel privilegiat; şi că gestul ei de a ciocni paharul era potrivit, fiindcă o apropia de inima unui om periculos şi necesar. Lasikov umplu din nou paharele. Ziua de naştere a ţarului, repetă el. Da. Şi de aproape un secol, inclusiv când data aceasta şi cuvântul acesta erau interzise în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, paradis al proletariatului, bunica mea şi părinţii mei şi mai apoi eu însumi închinam acasă un pahar de vodcă. Da. In amintirea lui şi a cadetului lasikov, din regimentul de cavalerie Nikolaiev. Încă o fac. Da. Cum vezi. Oriunde as fi. Fără să deschid gura. Odată chiar în cele unsprezece luni pe care le-am petrecut putrezind ca soldat. Afganistan. Apoi turnă mai multă vodcă, până când termină sticla, iar Teresa se gândi că fiecare fiinţă omenească îşi are povestea ei ascunsă; şi că, dacă erai îndeajuns de tăcută şi de răbdătoare, puteai în cele din urmă să afli. Şi că asta era bine şi de învăţătură. Mai ales era util.

Italienii, spusese lasikov. Teresa discută a doua zi cu Paţi O'Farrell. Zice că italienii vor o şedinţă. Au nevoie de un transport fiabil pentru cocaina lor, şi el crede că noi îi putem ajuta cu infrastructura noastră. Sunt mulţumiţi de haşiş şi vor să urce mizele. Bătrânii amos do fume galicieni le vin peste mână, au alte conexiuni şi, în plus, sunt urmăriţi de poliţie. Aşa că l-au sondat pe Oleg ca să vadă dacă am fi dispuse să ne ocupăm noi. Să le deschidem o rută serioasă prin sud, care să acopere Mediterana.

— Şi care-i problema?

— Că nu va mai fi cale de întoarcere. Dacă ne asumăm un angajament, trebuie să-l respectăm. Asta presupune mai multe investiţii. Ne complică viaţa. Şi mai multe riscuri.

Se aflau la Jerez, ciugulind tortillitas cu cre-vete şi bând un Tio Pepe în barul Carmela, la mesele de sub vechiul arc în formă de tunel. Era într-o sâmbătă dimineaţa, iar soarele lumina orbitor oamenii care treceau prin piaţa Arenal: cupluri în vârstă îmbrăcate ca pentru aperitiv, cupluri cu copii, grupuri pe la uşile tavernelor, în jurul unor poloboace de vin închise la culoare, scoase în stradă pe post de mese. Merseseră să viziteze nişte crame aflate în vânzare, cramele Fernăndez del Soto: o clădire încăpătoare, cu pereţii vopsiţi în alb şi în ocru roşu, curţi interioare spaţioase, cu arce şi ferestre zăbrelite, şi nişte pivniţe enorme, răcoroase, pline cu butoaie din stejar negru cu numele diferitelor vinuri scrise cu cretă. Era o afacere în faliment, aparţinând unei familii pe care Paţi o definea ca fiind dintre cele de-o viaţă întreagă, ruinată de cheltuieli, caii de rasă pură andaluză, şi de o generaţie fără nici o înclinaţie pentru afaceri: doi fii, pramatii şi cheflii, care apăreau din când în când în revistele mondene -unul dintre ei şi în paginile de fapte diverse, pentru corupţie de minori – şi pe care Paţi îi cunoştea de mică. Investiţia le fusese recomandată de Teo Aljarafe. Păstrăm pământurile albicioase dinspre Sanlucar şi partea nobilă a clădirii din Jerez, iar în cealaltă jumătate a terenului urban construim apartamente. Cu cât mai multe afaceri respectabile avem la mână, cu atât mai bine. Iar o cramă cu nume şi tradiţie dă cache. Paţi râsese mult pe chestia cu cache-ul. Numele şi tradiţia familiei mele nu m-au făcut respectabilă în nici un fel, spuse. Insă ideea i se părea bună. Aşa încât merseră amândouă la Jerez, Teresa îmbrăcată ca o doamnă pentru această ocazie, cu jachetă şi fustă cenuşie, cu pantofi negri cu toc, cu părul strâns pe ceafă şi cu cărare pe mijloc, cu două verigi simple de argint pe post de cercei. Bijuterii, o sfătuise Păţi, foloseşte cât mai puţine posibil, şi întotdeauna de calitate. Iar imitaţii, în nici un caz. Banii nu trebuie cheltuiţi decât pe cercei şi pe ceasuri. Câte o brăţară discretă din când în când, sau semanarul acela din argint pe care-l porţi uneori. Un lanţ de aur, fin, la gât. Mai bine lanţ sau şnur, decât colier; dar, dacă totuşi porţi, să fie de valoare: coral, chihlimbar, perle. Autentice, fireşte. E la fel ca tablourile într-o casă. Mai bine o litografie bună sau o frumoasă gravură veche decât un tablou prost. Şi, în timp ce Paţi şi cu ea vizitau clădirea cu cramele, însoţite de un administrator respectuos şi ferchezuit, la ora unsprezece dimineaţa, ca şi cum de-abia s-ar fi întors de la Săptămâna Sfântă de la Sevilla, acele acoperişuri înalte, coloanele stilizate, penumbra şi liniştea îi amintiră Teresei de bisericile mexicane construite de conchistadori. Era ciudat, se gândea ea, cum unele locuri vechi din Spania o făceau să fie sigură că se întâlnea cu ceva ce se găsea deja înlăuntrul ei. Ca şi când arhitectura, obiceiurile, mediul justificau multe lucruri despre care crezuse că ţineau numai de ţara ei. Eu am mai fost pe-aici, se gândea dintr-o dată atunci când cotea după un colţ, pe câte o stradă ori dinaintea porticului vreunei case mari sau al vreunei biserici. Fir-ar. Există ceva din mine care a umblat pe drumul ăsta şi care explică o parte din ceea ce sunt.

— Dacă ne limităm cu italienii la transport, totul va continua la fel ca-ntotdeauna, spuse Păţi. Pe cine-l prinzi, acela plăteşte. Şi acela nu ştie nimic. Lanţul se întrerupe aici: nici proprietari, nici nume. Nu văd nici un risc.