Arturo Perez Reverte



Yüklə 1,56 Mb.
səhifə24/37
tarix17.01.2019
ölçüsü1,56 Mb.
#98468
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   37

— Ne vom ţine de cuvânt cu cei care se vor ţine şi ei, punctă el.

Iar Teresa, căreia nu-i scăpa nici un amănunt, se gândi că realitatea imita ficţiunea, într-o lume unde gangsterii se duceau la cinematograf şi se uitau la televizor ca nimeni alţii. O afacere amplă şi stabilă, spunea acum celălalt, cu perspective de viitor, de îndată ce primele operaţiuni aveau să iasă pe gustul tuturor. Apoi explică ceva cu care Teresa era la curent datorită lui lasikov: contactele din Columbia erau gata cu prima încărcătură, inclusiv cu o navă, Derly, pregătită în La Guaira, Venezuela, să stivuiască cele şapte sute de pachete de droguri camuflate în bidoane de zece kilograme de benzină pentru automobile, dispuse într-un container. Restul operativului era inexistent, spuse, iar apoi ridică din umeri şi rămase privindu-i pe Teresa şi pe rus ca şi cum ei ar fi fost de vină.

Spre surpriza italienilor şi a lui lasikov însuşi, Teresa elaborase o propunere concretă, îşi petrecuse noaptea şi dimineaţa lucrând cu oamenii ei ca să pună pe masă un plan de operaţiuni ce începea în La Guaira şi se termina în portul Gioia Tauro, Calabria. Îl expuse în întregime şi cu toate detaliile: date, termene, garanţii, compensaţii în caz de pierdere a primei încărcături. Poate că dezvăluise mai multe lucruri decât era necesar pentru siguranţa operaţiunii; însă, în acea fază, înţelesese ea de la prima ochire, totul era să impresionezi clientela. Garanţia lui lasikov şi a Babuşkăi o acoperea numai până la un anumit punct. Aşa încât, în timp ce vorbea, astupând lacunele operative pe măsură ce acestea se iveau, încercă să îmbine totul cu aparenţa a ceva foarte calculat, fără nici un aspect lăsat la voia întâmplă-rii. Ea, expuse, sau mai bine zis o mică societate marocană numită Ouxda Imexport, fâlială-para-van a Transer Naga cu sediul în Nador, avea să preia marfa în portul atlantic Casablanca, trans-bordând-o pe un vechi dragor englezesc înregistrat în Malta, Howard Morhaim, despre care chiar în acea dimineaţă – Farid Lataquia se mişcase repede – aflase că era disponibil. Apoi, profitând de acelaşi drum, nava avea să continue până la Constanţa, România, pentru a preda acolo o altă încărcătură, care deja aştepta înmagazinată în Maroc, destinată oamenilor lui lasikov. Coordonarea celor două livrări avea să ieftinească transportul, întărind şi securitatea. Mai puţine drumuri, mai puţine riscuri. Ruşii şi italienii împărţind cheltuielile. Frumoasă cooperare internaţională. Etcetera. Singura dificultate era că ea nu accepta o parte din plată în droguri. Numai transport. Şi numai dolari.

Italienii erau încântaţi de Teresa şi încântaţi de afacere. Aveau să sondeze noi posibilităţi, şi se găseau cu o operaţiune în mână. Când veni momentul să se trateze aspectele economice, costurile şi procentajele, cel cu haina de elan îşi deschise telefonul mobil, se scuză şi vorbi douăzeci de minute din cealaltă cameră, în timp ce Teresa, lasikov şi italianul cu barba tunsă şi cu aerul străvechi se priveau fără să rostească o vorbă, în jurul mesei acoperite cu foi pe care ea le umpluse de cifre, diagrame şi date. In cele din urmă, celălalt apăru în uşă. Zâmbea, şi îşi invită colegul să stea puţin de vorbă cu el. Atunci lasikov îi aprinse Teresei ţigara pe care aceasta o ducea la gură.

— Ai tăi sunt, spuse el. Da.

Teresa strânse hârtiile fără să rostească o vorbă. Uneori se uita la lasikov: rusul zâmbea, încurajator, însă ea rămase serioasă. Niciodată nu-i nimic făcut, se gândea, până când nu-i făcut. Când italienii se întoarseră, cel cu haina de elan avea o faţă surâzătoare, iar cel cu înfăţişarea străveche părea mai relaxat şi mai puţin solemn. Cazzo, spuse surâzătorul. Aproape surprins. Nu mai făcusem niciodată negocieri cu o femeie. Apoi adăugă că superiorii lui dădeau undă verde. Transer Naga tocmai obţinuse concesionarea exclusivă a mafiilor italiene pentru traficul maritim de cocaină spre Mediterana orientală.

Toţi patru sărbătoriră în aceeaşi seară, mai întâi printr-o cină la casa Santiago şi mai apoi la Jadranka, unde li se alătură Paţi O'Farrell. Mai târziu, Teresa află că cei din DOCS, poliţiştii comisarului Nino Juărez, îi fotografi aseră dintr-un Mercury camuflat, în cursul unui control de rutină; însă acele fotografii nu avură consecinţe; cei din N'Drangheta nu au fost niciodată identificaţi. In plus, după câteva luni, atunci când Nino Juărez intră pe lista de şpagă a Teresei Mendoza, acest expedient, printre multe altele, s-a rătăcit pentru totdeauna.

La Jadranka, Paţi fu încântătoare cu italienii. Vorbea în limba lor şi era capabilă să zică bancuri indecente cu un accent impecabil pe care ceilalţi doi, uimiţi, l-au identificat ca fiind toscan. Ea nu puse întrebări, şi nimeni nu spuse nimic din ce se vorbise la întrunire. Doi prieteni, o prietenă. Jerezana ştia care era treaba cu cei doi, însă se lăsă dusă de val în mod admirabil. Avea prilejul să afle detalii mai târziu. Au fost multe râsete şi multe pahare care au contribuit la înlesnirea climatului afacerii. N-au lipsit două frumoase ucrainence înalte şi blonde, abia sosite de la Moscova, unde făcuseră filme porno şi pozaseră pentru reviste, înainte de a se integra în reţeaua de prostituţie de lux controlată de organizaţia lui lasikov; şi nici câteva dunguliţe de cocaină pe care cei doi mafioţi, care s-au dovedit a fi mai extrovertiţi decât păreau la primul contact, le-au lichidat în biroul rusului, pe o tăviţă de argint. Nici Paţi nu a făcut mofturi. Ce mai nări la verişorii mei, comentă ea frecându-şi nasul plin de praf. Aceşti coliflon mafioşi o sorb de la un metru distanţă. Avea prea multe pahare la bord; însă ochii ei inteligenţi, aţintiţi asupra Tcresei, o linişteau pe aceasta din urmă. Calmează-te, Mexicană mică. Eu mi ţi-i aranjez pe ăştia doi pulani înainte ca cele două curviştine bolşevice să-i uşureze de fluide şi de greutate. Mâine ai să-mi povesteşti.

Când totul a fost pus pe şine, Teresa se pregăti să-şi ia rămas-bun. O zi grea. Nu obişnuia să facă nopţi albe, iar paznicii ei ruşi o aşteptau, unul rezemat la un colţ de bar, celălalt în parcare. Muzica făcea pumba, pumba, iar lumina ringului o surprindea în rafale atunci când strânse mâinile celor din N'Drangheta. Mi-a făcut plăcere, spuse. Ci uediamo, ziseră ei, pitit fiecare cu blonda lui. Îşi încheie nasturii de la jacheta Valentino din piele neagră, pregătindu-se să plece în timp ce-l vedea mişcându-se, în spate, pe body-guardul de la bar. Când se uită în jur să-l caute pe lasikov, îl văzu venind printre oameni. Se scuzase în urmă cu cinci minute, fiind chemat la telefon.

— Ceva nu merge? Îl întrebă ea când îi văzu faţa.

Niet, spuse el. Totul e bine. Şi m-am gândit că înainte să mergi acasă vei vrea să mă însoţeşti. O mică plimbare, adăugă. Nu departe de aici. Era neobişnuit de serios, iar Teresei i se aprinseră luminile de alarmă.

— Ce se întâmplă, Oleg?

— Surpriză.

Văzu că Păţi, care stătea de vorbă cu italienii şi cu cele două rusoaice, îi privea întrebătoare şi dădea să se ridice; însă lasikov îşi arcui o sprinceană şi Teresa tăgădui din cap. Ieşiră amândoi, urmaţi de bodyguard. La ieşire aşteptau maşinile, al doilea om al Teresei la volanul maşinii ei şi Mercedes-ul blindat al lui lasikov cu şofer şi cu un paznic pe locul din faţă. O a treia maşină aştepta ceva mai departe, având înăuntru alţi doi bărbaţi: escorta permanentă a rusului, băieţi solizi din Solnţevo, nişte dobermani pătraţi ca nişte dulapuri. Toate maşinile aveau motoarele pornite.

— Să mergem cu a mea, spuse rusul, fără să răspundă la întrebarea mută a Teresei.

Ce-o fi având în minte? Se gândea ea. Rusnacul ăsta superhârşit şi ultraparşiv. Circulară într-un convoi discret vreme de cincisprezece minute, învârtindu-se până ce constatară că nu îi urmărea nimeni. Apoi o luară pe autostradă până într-o zonă de locuinţe din Nueva Andalucia. Acolo, Mercedes-ul intră direct în garajul unei vile cu o mică grădină şi cu ziduri înalte, aflată încă în construcţie. Cu chipul impasibil, lasikov ţinu portiera automobilului ca să coboare Teresa. Îl urmă pe scară până când ajunseră într-un vestibul gol, cu cărămizi stivuite lângă perete, unde un bărbat vânjos, în tricou sport, care răsfoia o revistă aşezat pe jos, la lumina unei lămpi de gaz, se ridică atunci când îi văzu intrând. Lasikov îi adresă câteva cuvinte în limba rusă, iar el încuviinţă de mai multe ori. Coborâră în pivniţa sprijinită în grinzi metalice şi scânduri groase. Mirosea a ciment proaspăt şi a umed. În penumbră se distingeau unelte de zidărie, bidoane cu apă murdară, saci de ciment. Bărbatul cu tricou sport mări intensitatea flăcării unei a doua lămpi atârnate de o grindă. Atunci Teresa îi văzu pe Fierros Motanul şi pe Potemkin Gălvez. Erau dezbrăcaţi, legaţi cu sârmă, la încheieturi şi la glezne, de nişte scaune albe de camping. Şi aveau aerul că trăiseră şi nopţi mai bune decât aceea.

Nu mai ştiu nimic, gemu Fierros Motanul.

Nu fuseseră torturaţi mult, constată Teresa: doar un tratament preliminar, aproape neformal, belindu-i olecuţă în aşteptarea unor instrucţiuni mai precise, cu un termen de vreo două ore, ca să-şi pună imaginaţia la contribuţie şi să le vină mintea la cap, gândindu-se mai puţin la ce-au suferit decât la ce urmau să sufere. Tăieturile de cuţit de pe piept şi de pe hraţe erau superficiale şi abia dacă mai sângerau. Motanul avea o crustă uscată în orificiile nazale; buza lui superioară spartă, umflată, dădea o nuanţă roşiatică balelor care îi curgeau pe la colţurile gurii. Se înfierbân-taseră ceva mai mult când îl loviseră cu o vergea metalică peste burtă şi peste coapse: scrot inflamat şi echimoze recente pe carnea tumefiată. Mirosea foarte acru, a urină şi a sudoare, şi a frica omului care îşi încordează măruntaiele şi apoi le slăbeşte. In timp ce bărbatul cu tricou sport punea întrebare după întrebare într-o spaniolă greoaie, cu accent puternic, intercalând palme sonore care întorceau într-o parte şi-n alta capul mexicanului, Teresa observa, fascinată, enorma cicatrice orizontală care îi deforma obrazul drept; urma glonţului de calibrul 45 cu care ea însăşi îl împuşcase, de aproape, cu câţiva ani în urmă, la Culiacăn, în ziua când Fierros Motanul se hotă-râse că era păcat să o ucidă fără să se distreze un pic înainte, oricum are să moară şi ar fi o risipă, spusese el, şi apoi lovitura de pumn neputincioasă şi furioasă a lui Potemkin Gâlvez distru-gând uşa unui dulap: Blondul Dăvila era de-ai noştri, Motane, adu-ţi aminte, iar asta era femeia lui, s-o omorâm, dar s-o cruţăm de altele. Ţeava neagră a Python-ului apropiindu-se de capul ei, aproape milostivă, dă-te să nu te stropească, vere, şi să isprăvim. Da' de unde. Amintirea venea în valuri, din ce în ce mai intensă, devenind în cele din urmă fizică, iar Teresa simţi cum îi ardeau în acelaşi timp pântecele şi memoria, durerea şi scârba, răsuflarea lui Fierros Motanul pe faţa ei, graba asasinului înfigându-se înlăuntrul ei, resemnarea dinaintea inevitabilului, atingerea pistolului în geanta de pe jos, detunătura. Detunăturile. Săritura pe fereastră, cu crengile rănindu-i carnea dezgolită. Fuga. Acum nu simţea ură, descoperi ea. Doar o intensă satisfacţie rece. O senzaţie de putere îngheţată, foarte odihnitoare şi liniştită.

— Jur că nu mai ştiu nimic – scatoalcele continuau să răsune în golul din pivniţă. Jur pe viaţa maică-mii.

Avea mamă, nemernicul. Fierros Motanul avea o afurisită de mămică la fel ca tot omul, acolo în Culiacân, şi fără îndoială că îi trimitea bani ca să-i aline bătrâneţile când era plătit pentru fiecare moarte, fiecare viol, fiecare bătaie. Ştia mai multe, fireşte. Cu toate că tocmai îl nenorociseră cu atâtea tăieturi şi lovituri, ştia mai multe despre multe lucruri; însă Teresa era sigură că povestise totul despre drumul în Spania şi despre intenţiile lui: numele Mexicanei, femeia care se mişca prin lumea traficului pe coasta andaluză, ajungea până la vechiul pământ culichi. Aşa că să şi-o vâre undeva. Conturi vechi, nelinişte pentru viitor, pentru competiţie sau pentru cine mai ştie ce. Chef de a pune lucrurile la punct. Batman Giiemes se afla în centrul pânzel de păianjen, fireşte. Erau borfaşii lui, cu o treabă în curs de rezolvare. Şi Fierros Motanul, mai puţin brav aşa, legat cu sârmă de absurdul lui scaun alb, decât în micul apartament din Culiacân, îşi dezlega limba ca să fie scutit de un pic de durere. Nătărăul acela spintecător care atâta se mai umfla în pene cu pistolul la brâu în Sinaloa, trăgând-o la buci gagicilor înainte să le omoare. Totul era logic şi natural cum nu se mai putea.

— Vă spun că nu mai ştiu nimic, continua să se smiorcăie Motanul.

Potemkin Gâlvez părea mai neclintit. Strângea din buze, îndârjit, ca să îngreuneze salivarea vorbelor. Şi nici pomeneală. Pe când Motanului păreau să-i fi dat gaz defoliant, acesta tăgăduia din cap la fiecare întrebare, deşi avea trupul la fel de zdrobit ca şi vărul lui, cu pete noi peste cele pe care le avea pe piele din naştere, şi crestături pe piept şi pe coapse, neobişnuit de vulnerabil cu toată goliciunea lui grasă şi păroasă legată fedeleş de scaun, cu sârmele care i se afundau în carne, învineţindu-i mâinile şi picioarele umflate. Sângera prin penis şi pe gură şi pe nas, pe mustaţa neagră şiroindu-i picături roşii care i se scurgeau în dâre subţiri pe piept şi pe burtă. Ei, nu. Era limpede că nu avea de gând să ciripească, iar Teresa se gândi că, şi atunci când îţi sună ceasul, există categorii şi tipuri şi oameni care se comportă într-un fel sau în altul. Şi că, deşi la ora aceea e totuna, în fond nu e. Poate că era mai puţin imaginativ decât Motanul, reflectă ea obser-vându-l. Avantajul oamenilor cu imaginaţie puţină era acela că le venea mai uşor să se închidă, să-şi blocheze mintea sub tortură. Ceilalţi, cei care gândeau, se slobozeau mai înainte. Jumătatea drumului o făceau singuri, şi dă-i, şi dă-i, gândeşte, nu sta, şi ceea ce trebuia copt ei udau. Frica e întotdeauna mai intensă atunci când eşti capabil să-ţi imaginezi ce te aşteaptă.

Lasikov privea de la o oarecare distanţă, rezemat cu spatele de perete, observând fără să deschidă gura. E afacerea ta, spunea tăcerea lui. Deciziile tale. Fără îndoială, se mai întreba şi cum era posibil ca Teresa să suporte toate acestea fără să-i tremure cât de cât mâna în care ţinea ţigările pe care le fuma una după alta, fără să clipească, fără să aibă pe chip o expresie de groază.

Studiindu-i pe asasinii torturaţi cu o curiozitate seacă, atentă, care nu părea a ei, ci a celeilalte ţipe care se învârtea prin preajmă, privind-o la fel cum făcea şi lasikov prin întunecimea pivniţei. Existau nişte mistere interesante în toate astea, hotărî. Lecţii despre bărbaţi şi femei. Despre viaţă şi durere şi destin şi moarte. Şi, asemenea cărţilor pe care le citea, toate lecţiile acelea vorbeau şi despre ea însăşi.

Bodyguardul cu tricou sport îşi şterse sângele de pe mâini de crăcii pantalonilor şi se întoarse spre Teresa, disciplinat şi întrebător. Cuţitul său era pe jos, la picioarele lui Fierros Motanul. Ce rost mai are, conchise ea. Totul e foarte clar, iar restul îl cunosc. Se uită în sfârşit la lasikov, care ridică aproape imperceptibil din umeri în timp ce îndrepta o privire semnificativă spre sacii de ciment stivuiţi într-un ungher. Acea pivniţă de casă aflată în construcţie nu era întâmplătoarc. Totul era prevăzut.

Eu am s-o fac, hotărî dintr-o dată. Simţea o ciudată poftă să râdă în sinea ei. De ea însăşi. Să râdă strâmb. Amar. În realitate, cel puţin în ce-l privea pe Fierros Motanul, era vorba doar să sfârşească ceea ce începuse apăsând pe trăgaciul Coltului, cu mult timp în urmă. Viaţa îţi oferă surprize, spunea cântecul. Surprize-ţi oferă viaţa. Fir-ar. Uneori ţi le oferă despre lucruri de-ale tale. Lucruri care erau acolo şi tu nu ştiai că sunt Din ungherele întunecate, cealaltă Teresa Mendoza continua să o observe cu multă atenţie. Poate că, reflectă, cea care vrea să râdă în sinea ei este ea.

— Eu am s-o fac, se auzi repetând, acum cu voce tare.

Era responsabilitatea ei. Socotelile ei nerezolvate şi viaţa ei. Nu se putea lăsa în seama nimănui. Tipul cu tricou sport o observa curios, ca şi cum spaniola lui nu era destul de bună ca să înţeleagă ceea ce auzea; se întoarse spre şeful lui şi apoi o privi din nou.

— Nu, spuse domol lasikov.

Vorbise şi se mişcase în cele din urmă îşi desprinse spatele de perete, apropiindu-se. Nu se uita la ea, ci la cei doi asasini. Fierros Motanul avea capul lăsat în piept; Potemkin Gâlvez se uita la ei ca şi când nu i-ar fi văzut, cu privirile aţintite în perete, dincolo de ei. Aţintite în neant.

— E războiul meu, spuse Teresa.

— Nu, repetă lasikov.

O luă cu blândeţe de braţ, îndemnând-o să iasă de acolo. Acum stăteau faţă în faţă, studiindu-se.

— Mi se bălăngăne cine-o fi, spuse dintr-o dată Potemkin Gălvez. Numai secaţi-mă odată, că deja-i târziu.

Teresa se aşeză în faţa pistolarului. Era pentru prima dată când îl auzea descleştându-şi buzele. Continua să se uite spre Teresa ca şi când ar fi fost invizibilă, iar el ar fi avut ochii adânciţi în vid. Trupul lui gol, imobilizat în scaun, lucea de sudoare şi de sânge. Teresa înainta încet, până ce ajunse foarte aproape, lângă el. Mirosea înecăcios, a carne murdară, zdrobită şi torturată.

— Haide, Bălţatule, îi spuse. Nu te grăbi. Acuş ai să mori.

El încuviinţă uşor din cap, privind tot spre locul unde ea se oprise înainte. Iar Teresa auzi din nou zgomotul de aşchii din uşa dulapului de la Culiacân, şi văzu ţeava Python-ului apropiindu-se de cap, şi iar auzi glasul spunând Blondul era de-ai noştri, Motane, adu-ţi aminte, şi asta era femeia lui. Dă-te să nu te stropeşti. Şi poate că, se gândi ea dintr-o dată, cu adevărat i-o datora. Să sfârşească repede, cum ar fi vrut el în cazul ei. Da' de unde. Erau regulile. Arătă cu un gest spre Fierros Motanul, cel cu capul plecat.

— Nu te-ai luat după ăsta, şopti.

Nici măcar nu era vorba de o întrebare, sau de o reflecţie. Doar de un fapt. Pistolarul rămase impasibil, ca şi când n-ar fi auzit. Un nou firicel de sânge îi picura din nas, suspendat între firele murdare ale mustăţii. Ea îl studie alte câteva clipe, iar apoi se duse spre uşă, gânditoare. Lasikov o aştepta în prag.

— Cruţaţi-l pe Bălţat, spuse Teresa.

Nu întotdeauna e cinstit să beleşti în stingă şi-n dreapta, se gândea. Fiindcă există datorii. Coduri ciudate, pe care fiecare le înţelege în sinea sa. Chestii de-ale câte uneia.

12 Ce zici de te cumpăr.

În lumina ce pătrundea prin marile lucarne din tavan, plutitoarele şalupei pneumatice Valiant păreau două mari torpile cenuşii. Teresa Mendoza stătea pe jos, înconjurată de unelte si, cu mâinile pătate de vaselină, potrivea noile elice la coada celor doi dovleci trucaţi de 250 de cai-putere. Purta nişte blugi vechi şi o bluză murdară, iar părul strâns în două cozi îi atârna de o parte şi de alta a feţei presărate cu picături de sudoare. Pepe Horcajuelo, mecanicul ei de încredere, stătea lângă ea urmărind operaţiunea. Din când în când, fără ca Teresa să i-o ceară, îi întindea câte

0 unealtă. Pepe era un individ mic, aproape mărunt, care în alte vremuri fusese o tânără speranţă a motociclismului. O pată de ulei la o curbă şi un an şi jumătate de recuperare îl scoseseră din circuite, obligându-l să schimbe combinezonul din piele cu salopeta de mecanic. Doctorul Ramos îl descoperise când vechiului său Citroen

1 se arsese garnitura de chiulasă şi umblase prin Fuengirola în căutarea unui atelier care să fie deschis şi duminica. Vechiul alergător avea mână bună la motoare, inclusiv la cele navale, de la care era în stare să scoată cinci sute de rotaţii în plus. Se număra printre acei ţipi tăcuţi şi eficienţi cărora le place meseria, muncesc mult şi nu pun niciodată întrebări. De asemenea – un aspect fundamental – era discret. Singurul semn vizibil al banilor pe care îi câştigase în ultimele paisprezece luni era o Honda 1200 parcată acum în faţa magaziei pe care Marina Samir, o mică întreprindere cu capital marocan, cu sediul în Gibraltar – alta din filialele-paravan ale Transer Naga – o avea lângă portul sportiv din Sotogrande. Restul îl economisea cu grijă. Pentru bătrâneţe. Fiindcă nu se ştie niciodată, obişnuia să spună, la ce curbă te aşteaptă următoarea pată de ulei.

— Acum strânge bine, spuse Teresa.

Luă ţigara care fumega pe cavaletul ce susţinea dovlecii şi trase mai multe fumuri, mân-jind-o de vaselină. Lui Pepe nu-i plăcea să se fumeze când se lucra acolo; şi nici ca alţii să tot cotrobăie prin motoarele a căror întreţinere îi era încredinţată lui. Dar ea era şefa, iar motoarele şi şalupele şi magazia erau ale ei. Aşa încât nici Pepe şi nici altcineva nu trebuia să obiecteze, în plus, Teresei îi plăcea să se ocupe de asemenea lucruri, să lucreze în mecanică, să se mişte prin cala de reparaţii şi printre instalaţiile din porturi. Câteodată ieşea să încerce motoarele sau vreo şalupă; iar uneori, pilotând una din semirigidele de nouă metri – ea însăşi venise cu ideea de a folosi chilele din fibră de sticlă goale ca rezervoare pentru combustibil – navigase câte o noapte întreagă la puterea maximă, verificându-i comportamentul pe o mare foarte agitată, însă, în realitate, toate acestea erau pretexte. Astfel îşi amintea, inclusiv de ea însăşi, şi păstra legătura cu o parte din sine care nu se resemna să dispară. Poate că asta avea de-a face cu anumite inocenţe pierdute; cu stări sufleteşti pe care acum, privind în urmă, ajungea să le creadă apropiate de fericire. Poate că am fost fericită atunci, îşi spunea. Poate că am fost cu adevărat fericită, dar nu-mi dădeam seama.

— Dă-mi o cheie de cinci. Strânge aici. Aşa. Se opri să privească rezultatul, satisfăcută.

Elicele din oţel pe care tocmai le instalase – una levogiră şi alta dextrogiră, pentru a compensa deviaţia produsă de rotaţie – aveau un diametru mai mic şi un pas elicoidal mai mare decât cele originale din aluminiu; iar asta permitea perechii de motoare înşurubate la oglinda de la pupa a unei semirigide să dezvolte o viteză de câteva noduri în plus, pe o mare calmă. Teresa lăsă din nou ţigara pe cavalet şi introduse cuiele de siguranţă şi ştifturile pe care i le întindea Pepe, fixându-le bine. Apoi mai trase o ultimă oară din ţigară, o stinse cu grijă în jumătatea de cutie de Castrol goală pe care o folosea ca scrumieră şi se ridică, frecându-se în dreptul rinichilor, care o dureau.

— Ai să-mi povesteşti cum se comportă.



— Am să vă povestesc.

Teresa îşi şterse mâinile cu o cârpă şi ieşi afară, mijindu-şi ochii în strălucirea soarelui andaluz. Rămase aşa câteva momente, savurând locul şi peisajul: imensa macara albastră din cala de reparaţii, catargele vaselor, plescăitul domol al apei în rampa de beton armat, mirosul de mare, de oxid şi de vopsea proaspătă pe care-l emanau cocile în afara apei, clinchetul fungilor în briza ce venea dinspre răsărit, pe deasupra digului, îi salută pe muncitorii din cala de reparaţii – ştia numele fiecăruia dintre ei – şi, înconjurând magaziile şi velierele sprijinite pe uscat, se îndreptă spre partea din spate, unde Pote Gâlvez o aştepta în picioare lângă Cherokee-ul parcat între palmieri, cu peisajul de fundal al plajei de nisip cenuşiu care se arcuia spre Punta Chellera şi spre est. Trecuse multă vreme – aproape un an – de la acea seară din pivniţa vilei aflate în construcţie din Nueva Andalucia, şi de asemenea de la cele întâmplate câteva zile mai târziu, când pistolarul, încă însemnat şi stâlcit, se prezentase în faţa Teresei Mendoza escortat de doi oameni ai lui lasikov. Am ceva de vorbit cu stăpâna, spusese. Ceva urgent. Şi trebuie să vorbesc chiar acum. Teresa îl primi, foarte serioasă şi foarte rece, pe terasa unui apartament din hotelul Puente Romano ce dădea spre plajă, gărzile veghindu-i prin marile glasvanduri închise din salon, spune, Bălţatule. Poate vrei să bei ceva. Pote Gâlvez răspunse nu, mulţumesc, iar apoi rămase o clipă uitându-se la mare fără s-o vadă, scărpinându-se în cap ca un urs neîndemânatic, cu costumul lui închis la culoare şi boţit, cu haina la două rânduri care îi venea îngrozitor, fiindcă îi accentua grăsimea, cu cizmele sinaloeze din piele de iguană ca o notă discordantă la vestimentaţia formală -Teresa simţi o extraordinară simpatie pentru acea pereche de cizme – şi cu gulerul de la cămaşă închis, pentru acea ocazie, cu o cravată prea lată şi prea colorată. Teresa îl observa cu multă atenţie, în felul în care, în ultimii ani, învăţase să se uite la toată lumea: bărbaţi şi femei. Afurisite fiinţe omeneşti raţionale. Sondând ceea ce spuneau, şi mai ales ceea ce treceau sub tăcere sau întârziau să spună, precum mexicanul în acea clipă. Spune-mi, repetă în cele din urmă; iar ci se întoarse spre ea, încă în tăcere, şi într-un târziu o privi direct, încetând să se scarpine în cap, pentru a-i spune în şoaptă, după ce aruncase o privire cu coada ochiului spre oamenii din salon, apăi să vedeţi că vin să vă mulţumesc, doamnă. Să vă aduc mulţumiri fiindcă aţi îngăduit să rămân în viaţă în ciuda a ce-am făcut, sau a ce eram cât pe ce să fac. Doar nu vrei să-ţi explic, răspunse ea cu asprime. Iar pistolarul îşi îndepărtă din nou privirea, nu, sigur că nu, şi o repetă în două rânduri în acel fel de a vorbi care Teresei îi trezea atâtea amintiri, întrucât i se infiltra prin breşele inimii. Numai asta voia. Să-i mulţumească, şi să ştie că Pote Gâlvez îi e dator şi îi va plăti. Şi cum te gândeşti să-mi plăteşti, întrebă ea. Apăi să vedeţi că deja am făcut-o în parte, veni răspunsul. Am stat de vorbă cu oamenii care m-au trimis de-acolo. La telefon. Am spus adevărul gol-goluţ: că ni s-a întins o cursă şi că Motanul a mierlit-o, şi că nu s-a putut face nimic fiindcă ne-au luat-o binişor înainte. Despre ce oameni vorbeşti, întrebă Teresa, ştiind răspunsul. Apăi oameni şi-atâta, spuse el, iţindu-se niţel înţepat, cu ochii mândri înăspriţi dintr-o dată. Haida-de, stăpâna mea. Dumneavoastră ştiţi că eu de anumite lucruri nu vorbesc. Să spunem oameni şi gata. De pe-acolo. Iar apoi, din nou smerit şi cu multe pauze, căutând cuvintele cu efort, lămuri că oamenii aceia, oricine-ar fi, nu văzuseră defel cu ochi buni că el încă mai respira şi că pe tovarăşul lui îl îndoiseră în halul acela, şi îi explicaseră limpede cele trei ieşiri de care dispunea: să termine treaba, să ia primul avion şi să se întoarcă la Culiacân pentru consecinţe, ori să se ascundă unde nu vor da de el.

— Şi ce-ai hotărât, Bălţatule?


Yüklə 1,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin