Arturo Perez Reverte

— Corso, da? Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule.

Dădea unica-i mână, micuţă ca tot restul, cu o neobişnuită energie, în timp ce gropiţele i se adânceau şi mai tare pe faţă. Avea un uşor accent, mai degrabă nemţesc decât francez. Un anume Von Ungern, îşi amintea Corso să fi citit cine ştie unde, devenise faimos prin Manciuria sau Mongolia, pe la începutul anilor '20: era un fel de senior al războiului, ultimul care mai luptase împotriva Armatei Roşii în fruntea unei armate zdrenţăroase de ruşi albi, cazaci, chinezi, dezertori şi bandiţi. Cu trenuri blindate, jafuri, ucideri şi tot tacâmul, inclusiv epilogul din faptul zilei, în faţa unui pluton de execuţie. Poate avea vreo legătură cu ea.

— A fost un unchi de-al soţului meu. Familia lui era rusă, emigrată în Franţa cu ceva bani, înainte de revoluţie – nu erau nici nostalgie, nici orgoliu în amintirile ei. Au fost alte timpuri, alţi oameni, alt sânge, zicea gestul bătrânei. Străini, dispăruţi înainte ca ea să existe – Eu m-am născut în Germania; familia mea a pierdut totul la venirea naziştilor. M-am măritat aici, în Franţa, după război – luă cu grijă şi aruncă o frunză uscată dintr-un ghiveci cu flori de lângă fereastră şi zâmbi uşor – Niciodată n-am suportat mirosul de naftalină al familiei mele prin alianţă: dorul după Sankt-Petersburg, aniversarea Ţarului. Parcă privegheai mereu cadavre.

Corso se uită la biroul plin de cărţi la care stătea ea; privi şi rafturile înţesate de volume. Calculă o mie numai în încăperea aceea, unde pare-se că erau exemplarele cele mai rare sau mai valoroase; de la ediţii moderne la altele vechi, legate în piele.

— Şi astea?

— Astea-s cu totul altceva: sunt materiale de studiu, nu de cult. Lucrez cu ele.

Urâte timpuri, medita Corso, când vrăjitoarele, sau ce-or fi ele, vorbesc de familia lor prin alianţă şi înlocuiesc ceaunul pentru descântece cu biblioteci, fişiere şi un loc la secţia de bestseller-uri a marilor cotidiene. Prin uşa deschisă putea vedea alte şi alte cărţi în celelalte camere şi pe culoar. Cărţi şi plante. Erau glastre pretutindeni: lângă ferestre, pe jos, pe rafturile de lemn. Apartamentul era foarte mare şi foarte scump, cu vedere spre cheiurile Senei şi prea departe, în timp, de rugurile Inchiziţiei. Mai multe mese de lectură erau ocupate de tineri cu aspect de studenţi şi toţi pereţii gemeau de cărţi. Dintre frunzele verzi lucea aurul vechilor legături în piele; fundaţia Ungern conţinea cea mai importantă bibliotecă europeană specializată în ştiinţe oculte. Corso aruncă o privire peste volumele din preajmă: Daemonolatriae Libri de Nicolas Remy. Compendium Maleficarum, Francesco Măria Guazzo. De Daemonialitate et Incubus et Sucubus, Ludovico Sinistrari… In afară de unul din cele mai bune cataloage centrate pe tema demonologiei şi de fundaţia purtând numele defunctului baron, soţul ei, baroana Ungern avea şi un prestigiu solid ca autoare de cărţi despre magie şi vrăjitorie. Ultima ei lucrare, Isis: Fecioara dezgolită, era de trei ani pe lista celor mai vândute cărţi; însuşi Vaticanul făcuse ca vânzările să sară în aer condamnând public textul, care stabilea neliniştitoare paralelisme între zeiţa păgână şi Maica Domnului; opt ediţii în Franţa, douăsprezece în Spania, şaptesprezece în catolica Italie.

— La ce lucraţi acum?

— Diavolul: istorie şi legendă. Un fel de biografie ireverenţioasă care va fi gata pe la începutul anului viitor.

Corso se oprise dinaintea unui şir de cărţi, atenţia fiindu-i solicitată de Disquisitionum Liber Magicarum de Martin del Rlo, cele trei volume ale ediţiei princeps din Louvain, 1599-l600: un clasic al magiei demonice.

— Cum de-aţi făcut rost de el?

Frida Ungern întârzie puţintel cu răspunsul, calculând oportunitatea informaţiei:

— La licitaţia din '89, de la Madrid. Am avut de furcă, nu glumă, până să i-l smulg de sub nas compatriotului dumneavoastră Varo Borja – suspină de parcă şi acum se resimţea de pe urma sforţării aceleia – M-a costat şi ochii din cap. Şi nici aşa nu l-aş fi obţinut, fără colaborarea lui Paco Montegrifo; îl cunoaşteţi?… Un om încântător.

Corso zâmbi strâmb. Nu numai că îl cunoştea pe Montegrifo, directorul sucursalei Claymore în Spania, dar adesea se asocia cu el în operaţiuni eterodoxe şi foarte rentabile, ca vânzarea către un anume colecţionar elveţian a unei Cosmografii a lui Ptolemeu, manuscris gotic din 1456, dispărut recent şi misterios de la Universitatea din Salamanca. Montegrifo se trezise cu el în mână, recurgând la Corso ca intermediar, şi totul s-a petrecut curat şi discret după o scurtă trecere prin atelierul fraţilor Ceniza, unde a fost eliminată o ştampilă mult prea compromiţătoare. Corso în persoană a făcut pe curierul cu cartea până la Lausanne. Totul inclus într-un comision de treizeci la sută.

— Da. Cunosc personajul – îşi trecu degetele peste nervurile care împodobeau cotorul volumelor din Disquisitionum Magicarum, întrebându-se cam de ce sumă o fi tapat-o Montegrifo pe baroană ca să „aranjeze” licitaţia în favoarea ei – în ce-l priveşte pe acest Martin del Rio, unicul exemplar pe care l-am văzut până acum se află în biblioteca iezuiţilor de la Bilbao… Legat într-un singur volum, în piele. Dar e aceeaşi ediţie.

Pe când vorbea, îşi plimbă mâna spre stânga, de-a lungul şirului de cărţi, mângâind altele: erau acolo exemplare interesante, cu frumoase legături din velin, şagri, pergament. Multe erau mediocre, sau în proastă stare de conservare, şi păreau foarte uzate. Aproape toate aveau fise sau cartonaşe iţindu-se dintre paginile lor, însemnări de lectură făcute cu un scris mic şi ascuţit, înghesuit, cu creionul. Material de lucru. Se opri ajungând la un tom care îi era foarte familiar: negru, fără titlu, cu cinci nervuri pe cotor. Numărul Trei.

— De când îl aveţi?

Negreşit, Corso era un tip hârşit, trecut prin ciur şi dârmon. Mai cu seamă după întâmplările din urmă. Însă îşi petrecuse toată noaptea lucrând pe rămăşiţele numărului Doi şi nu putu evita ca baroana să nu-i detecteze un ton special în voce. Văzu că îl privea bănuitor, în pofida binevoitoarelor gropiţe de bătrânică tânără.

— Cele Nouă Porţi?… Nu mai ştiu. De mult timp – mişca din mâna stângă cu siguranţă şi iuţime. Fără nici un efort, trase cartea de pe raft şi, susţinând cotorul în palmă, o deschise cu degetele la pagina de gardă ornată cu mai multe ex-librisuri, unele foarte vechi. Ultimul era un arabesc cu numele Von Ungern. Data era scrisă deasupra, cu cerneală, şi văzând-o dădu din cap cu un gest afirmativ, evocator – Un dar din partea soţului meu. M-am măritat foarte tânără, iar el avea de două ori vârsta mea… A cumpărat cartea în 1949.

Ce ţi-e şi cu vrăjitoarele astea moderne! Se gândi Corso: nici secrete nu mai au. Totul era la vedere, în orice Who's Who sau revistă mondenă. Oricât erau de baroane, deveniseră previzibile. Vulgare. Torquemada ar fi crăpat de plictiseală cu aşa ceva.

— Soţul împărtăşea pasiunea dumneavoastră pentru aceste teme?

— Câtuşi de puţin. N-a citit niciodată nimic. Se mulţumea să-mi satisfacă dorinţele precum djinnul din lampa fermecată – braţul amputat păru să tresară un moment în mâneca goală a jachetei – Pentru el era acelaşi lucru o carte rară ori un colier de perle perfecte…

— Se opri o clipă şi zâmbi cu o suavă melancolie – Dar a fost un bărbat amuzant, capabil să le seducă pe nevestele celor mai buni prieteni ai lui. Şi prepara excelente cocteiluri de şampanie.

Rămase puţin tăcută, privind în jur, de parcă soţul dispărut ar fi lăsat pe undeva paharul din care băuse.

— Toate astea – adăugă, cuprinzând biblioteca întreagă cu un gest – le-am adunat eu. Fiecare titlu, bucată cu bucată. Aşa am ales şi Cele Nouă Porţi, descoperind-o în catalogul unui bătrân petainist ruinat. Soţul meu doar a semnat cecul.

— De ce diavolul?

— Pentru că într-o zi l-am văzut. Aveam cincisprezece ani şi l-am văzut faţă în faţă cum vă văd pe dumneavoastră. Purta guler tare, pălărie şi baston. Era foarte arătos; semăna cu John Barrymore jucând în rolul baronului Gaigern din Grand Hotel. Aşa că m-am îndrăgostit de el ca o idioată – rămase din nou gânditoare, cu unica-i mână în buzunarul jachetei; gura ei evoca o amintire, ceva îndepărtat şi familiar –… Presupun că din cauza asta nu m-au marcat peste măsură infidelităţile soţului meu.

Corso se uită bine într-o parte şi în alta, ca şi cum n-ar fi fost singuri în încăpere, înainte de a se apleca spre ea, confidenţial.

— Cu vreo trei veacuri în urmă aţi fi fost arsă pe rug dacă povesteaţi aşa ceva.

Ea emise un sunet gutural şi amuzat, înabu-şindu-şi râsul, şi aproape că se ridică pe vârfuri ca să-i şoptească pe acelaşi ton:

— Acu' vreo trei veacuri n-aş fi povestit asta nimănui – mărturisi – Dar cunosc eu destui care m-ar duce cu mare plăcere pe rug – gropiţele însoţiră alt surâs. Femeia aceea zâmbea tot timpul, hotărî Corso; însă ochii-i veseli şi lucizi rămâneau permanent în alertă, cumpănindu-l bine pe interlocutor –… Acum, în plin secol douăzeci.

Îi întinse Cele Nouă Porţi şi rămase uitându-se la el cum răsfoia cartea încet, deşi cu greu îşi stăpânea nerăbdarea de a verifica posibile alterări în cele nouă gravuri pe care, cu un înăbuşit suspin de uşurare, le găsi intacte. Prin urmare, Bibliografia lui Mateu conţinea o eroare: nici unui exemplar nu-i lipsea ultima ilustraţie. Numărul Trei arăta mai deteriorat decât cel al lui Varo Borja şi decât al lui Victor Fargas, înainte de a fi aruncat în foc. Partea de jos fusese expusă la umezeală şi aproape toate paginile erau pătate. De asemenea, legătura avea nevoie de o curăţire specială, însă exemplarul părea complet.

— Doriţi să beţi ceva?

— Întrebă baroana – Vă pot oferi cafea sau ceai.

Nici pomeneală de filtre ori de ierburi magice, se resemna Corso. Nici măcar de o tizană.

— Cafea.

Ziua era însorită, iar cerul albăstrea deasupra turnurilor apropiate ale catedralei Notre Dame. Corso se duse la fereastra cea mai apropiată şi dădu la o parte brizbizurile, ca să studieze cartea în plină lumină. Cu două etaje mai jos, printre pomii fără frunze de pe cheiul Senei, fata stătea pe o bancă de piatră, cu scurta pe ea, şi citea o carte. Ştia că era Cei trei muşchetari, pentru că i-o văzuse pe masă când s-au întâlnit la micul dejun. După aceea, vânătorul o pornise pe strada Rivoli, ştiind că tânăra îl urmărea la vreo cincisprezece sau douăzeci de paşi. În mod deliberat, hotărî s-o ignoreze, şi ea se ţinu la distanţă. Acum o văzu ridicând ochii. Mai mult ca sigur că-l distingea foarte bine de jos, la fereastră şi cu Cele Nouă Porţi în mână, dar nu schiţă nici cel mai mic gest de recunoaştere. Se mulţumi să-l observe, inexpresivă şi nemişcată, până când el se retrase în interior. Când se mai apropie o dată de geam, ea citea din nou, cu capul aplecat peste roman.

Era pe-acolo şi o secretară, o femeie între două vârste şi cu ochelari groşi, mişcându-se printre mese şi cărţi, dar Frida Ungern în persoană aduse cafeaua, două ceşti pe o tăviţă de argint pe care o ţinea cu dibăcie. O privire de-a ei fu de ajuns ca să-l facă să se abţină de a-şi oferi ajutorul, şi se aşezară în jurul biroului cu tăviţa printre cărţi, ghivece, hârtii şi fişe completate.

— Cum v-a venit ideea acestei fundaţii?

— Plătesc impozite mai mici. În plus, vine lume, găsesc colaboratori…

— Îşi compuse un zâmbet melancolic – Sunt ultima vrăjitoare şi mă simţeam singură.

— Nu păreţi câtuşi de puţin o vrăjitoare -Corso împrumută din recuzita lui mutra cea mai indicată: iepuraş spontan şi simpatic – V-am citit studiul Isis.

Ea ţinea ceaşca de cafea cu o mână şi ridică puţin ciotul celeilalte, în timp ce îşi apleca uşor capul de parcă ar fi dorit să-şi potrivească părul de pe ceafă. Un gest nedus până la capăt, vechi de când lumea şi fără vârstă; de o inconştientă cochetărie.

— Şi v-a plăcut?

O privi în ochi, pe deasupra ceştii fumegânde pe care tocmai o ducea la gură.

— Mult.

— Altora, mai puţin. Ştiţi ce a zis L'Osservatore Romano?… Deplângea dispariţia Indexului Sfântului Oficiu. Şi chiar că aveţi dreptate – semnală cu bărbia Cele Nouă Porţi, pe care Corso o pusese lângă el, pe birou – în alte timpuri, aş fi fost arsă de vie, precum nenorocitul care a scris această evanghelie după Satan.

— Chiar credeţi în diavol, doamnă baroană?

— Nu-mi spuneţi aşa. E ridicol.

— Cum preferaţi să vă spun?

— Nu ştiu. Doamnă Ungern. Sau Frida.

— Credeţi în diavol, doamnă Ungern?

— Cel puţin atât încât să-i închin viaţa mea, biblioteca, fundaţia aceasta, mulţi ani de studiu şi cele cinci sute de pagini ale noii mele cărţi…

— Îl studie cu interes. Corso îşi scosese ochelarii ca să-i şteargă; zâmbetul lui neajutorat completa efectul – Dar dumneavoastră?

— Toată lumea mă întreabă asta în ultimul timp.

— E firesc. Bateţi drumurile punând întrebări despre o carte a cărei lectură presupune un anumit fel de credinţă.

— Ei bine, credinţa mea e dintre cele mai scăzute – Corso riscă un dram de sinceritate; exact genul de francheţe care de obicei se dovedea rentabilă – în realitate, lucrez pe bani.

Se accentuară din nou gropiţele. Fusese foarte drăguţă cu juma' de veac în urmă, îşi spuse Corso. Când făcea vrăji, sau mai ştiu eu ce, cu cele două braţe întregi, mărunţică şi plină de vino-încoace. O zgâtie mică. Ceva tot se mai cunoştea, şi acum.

— Păcat – comentă Frida Ungern – Alţii, care lucrau pe gratis, au crezut cu ochii închişi în existenţa protagonistului acestei cărţi… Albertus Magnus, Ramon Lull, Roger Bacon n-au discutat niciodată existenţa diavolului, ci numai natura atributelor lui.

Corso îşi potrivi ochelarii, dozând cu artă o părere de zâmbet sceptic.

— Erau alte vremuri.

— Dar nici nu trebuie să ne întoarcem atâta în timp. ^Demonul există nu numai ca simbol al răului, ci ca realitate fizică…” Vă place? Ei bine, un papă a scris asta. Paul al Vl-lea. In 1974.

— Era un profesionist – admise Corso, mărinimos – O fi avut motivele lui.

— De fapt, n-a făcut decât să confirme o dogmă: existenţa diavolului a fost stabilită de al patrulea Conciliu din Laterano. Or, asta înseamnă 1215…

— Se opri, privindu-l cu îndoială – Vă interesează datele erudite? Dacă-mi propun, pot deveni insuportabil de savantă…

— Gropiţele se adânciră – întotdeauna mi-a plăcut să fiu prima din clasă. Şoricelul ştie-tot.

— Sunt sigur că aşa şi eraţi. Şi vă dădeau coroniţa?

— Bineînţeles. Iar celelalte fete mă urau. Râseră amândoi, iar vânătorul de cărţi se convinse că Frida Ungern era de-acum de partea lui. Aşa că extrase două ţigări din pardesiu şi îi oferi una, pe care ea o respinse, nu fără a-l privi înainte cu o oarecare preocupare. Ignorându-i gestul, Corso şi-o aprinse pe a lui.

— După alte două secole – continuă baroana, pe când Corso era încă aplecat peste chibritul aprins – bula papală a lui Inocenţiu al VlII-lea Summis Desiderantes Affectibus confirma că Europa Occidentală era infestată de demoni şi de vrăjitoare. Atunci, doi călugări dominicani, Kramer şi Sprenger, au redactat Malleus Malleficarum: un manual pentru inchizitori…

Corso ridică degetul arătător.

— Lyon, 1519. In-octavo în gotice, fără numele autorilor. Cel puţin aşa e exemplarul pe care-l ştiu.

— Nu-i rău deloc – se uita la el surprinsă –… Eu am altul, posterior – arătă spre un raft -: îl puteţi vedea acolo. Tot Lyon, publicat în 1669. Dar prima ediţie este din 1486…

— Făcu un gest de neplăcere, închizând ochii – Kramer şi Sprenger erau fanatici şi proşti; Malleus-ul lor e o tâmpenie monumentală. Ar fi fost chiar amuzant, dacă mii de nefericiţi n-ar fi fost torturaţi şi arşi în numele lui.

— Ca Aristide Torchia.

— De pildă. Deşi acesta numai nevinovat nu era.

— Ce ştiţi despre el?

Baroana clătină din cap, sorbind ce mai rămăsese din cafea, şi repetă gestul.

— Torchia era o familie veneţiană de negustori înstăriţi, care importau hârtie spaniolă şi franceză de calitate, din cea care se face manual, în formă, foaie cu foaie… Tânărul a călătorit de timpuriu în Olanda, unde a învăţat meserie la familia Elzevir, asociaţi de-ai tatălui său. Acolo a rămas un timp, apoi a plecat la Praga.

— Nu ştiam toate astea.

— Ei, acuma le ştiţi. Praga: capitala magiei şi a cunoaşterii oculte europene, aşa cum cu patru veacuri înainte fusese Toledo., Vedeţi, lucrurile se leagă. Torchia a ales să locuiască în Sfânta Măria a Zăpezilor, cartierul magiei, de lângă piaţa Jungmannovo, unde se află statuia lui Jan Huş… Vă amintiţi de Huş pe rug?

— Din cenuşa mea se va naşte o lebădă pe care n-o veţi putea arde… L

— Exact. E o plăcere discuţia cu dumneavoastră. Presupun că sunteţi conştient de asta şi că vă e de mare folos în tranzacţii…

— Baroana inspiră fără să vrea puţin fum din ţigara lui Corso şi îl privi cu un uşor reproş, dar el rămase imperturbabil – Unde-l lăsaserăm pe tipograful nostru?… Ah, da. Praga, actul al doilea: Torchia se mută acum într-o casă din ghetoul evreiesc, nu departe de fosta lui locuinţă, lângă sinagogă. Un cartier unde ferestrele stau luminate toată noaptea; unde cabaliştii caută formula magică a Golemului. După câtva timp se mută iar; de data asta în cartierul Mala Strana…

— Îi adresă un zâmbet complice – A ce vă miroase treaba asta?

— A pelerinaj. Sau călătorie de studii, cum s-ar zice azi.

— Sunt de aceeaşi părere – baroana încuviinţa, mulţumită. Corso, de-acum adoptat definitiv, progresa cu repeziciune pe scala valorilor ei particulare –… Nu poate fi o simplă coincidenţă faptul că Aristide Torchia se mişcă între cele trei puncte unde se concentra toată cunoaşterea ermetică a epocii. Şi asta într-o Fragă ale cărei străzi păstrează ecoul paşilor unor Agrippa şi Paracelsus, unde se găsesc ultimele manuscrise conservate ale magiei chaldeene, cheile pitagoreice pierdute ori rătăcite după uciderea din Metapont…

— Se aplecă puţin, coborând tonul aproape confidenţial, ca o domnişoară Marple pe punctul să-i destăinuiască celei mai bune prietene că a descoperit cianură în fursecurile pentru ceai – In Fraga aceea, domnule Corso, în cabinete de studiu întunecoase, erau oameni care cunoşteau carmina, arta cuvintelor magice; necromanţia, sau arta de a comunica peste timp cu morţii făcu o pauză, ţinându-şi respiraţia, înainte de a susura – şi goeţia…

— Arta de a te pune în legătură cu diavolul.

— Da – baroana se lăsă pe spate în scaun, delicios de scandalizată de tot ce discutau, îi sclipeau ochii; era în elementul ei, cu o anumită precipitare în glas, ca şi cum avea prea multe de spus şi nu-i ajungea timpul – în perioada de care vorbim, Torchia locuieşte exact acolo unde sunt ascunse paginile şi gravurile care au supravieţuit războaielor, incendiilor şi persecuţiilor… Resturile cărţii magice care deschide porţile cunoaşterii şi puterii: Delomelanicon-ul, cuvântul ce invocă beznele.

Spuse asta cu tonul ei clandestin şi aproape teatral, însă însoţit de un surâs. Era ca şi cum nici măcar ea însăşi nu lua totul chiar în serios, sau de parcă i-ar fi recomandat lui Corso să păstreze o rezervă salutară.

— La terminarea uceniciei sale – urmă ea – Torchia se întoarce la Veneţia… Fiţi atent, fiindcă e important: în ciuda riscurilor la care se expune în Italia, tipograful renunţă la relativa siguranţă din Fraga, ca să revină în oraşul său, publicând acolo o serie de cărţi primejdioase, care îl vor face să sfârşească pe rug… E ciudat, nu?

— Pare să fi îndeplinit o misiune.

— Da. Însă: încredinţată de cine…?

— Baroana deschise Cele Nouă Porţi la pagina de titlu – Acest cu privilegiul şi aprobarea superiorilor dă de gândit, nu credeţi?… Este foarte probabil ca, la Fraga, Torchia să fi devenit membru al unei frăţii secrete, care să-l fi ales pentru răspândirea unui mesaj; un fel de apostolat.

— Chiar dumneavoastră aţi spus adineauri: evanghelia după Satan.

— Poate. Treaba e că Torchia a publicat Cele Nouă Porţi în cel mai prost moment, între 1550 şi 1666, neoplatonismul umanist şi mişcările erme-tico-cabaliste pierdeau bătălia, în zvon de surpări diabolice… Oameni de genul lui Giordano Bruno şi John Dee erau arşi pe rug sau urmăriţi şi lăsaţi pradă mizeriei. O dată cu triumful Contrareformei, Inchiziţia s-a dezvoltat până la hipertrofie: creată ca să combată erezia, s-a specializat în vrăjitoare, magi şi farmazoni pentru a-şi justifica sinistra existenţă. Şi iată că-i pica în mâini un tipograf în strânse legături cu demonul… Acum, ce-i drept, şi Torchia le-a uşurat mult munca. Auziţi ce spune – dădu câteva pagini, la întâmplare – Pot. M.vere im.… G.

— Se uită la Corso – Am multe pasaje traduse; cheia nu e dintre cele mai dificile. Voi putea însufleţi imagini din ceară, zice textul. Şi voi putea împiedica mersul lunii pe cer, şi voi îmbrăca la loc cu carne scheletele. Ce părere aveţi?

— E infantil. Pare o stupiditate să te expui să fii ars pentru aşa ceva.

— Poate. Nu se ştie… Vă place Shakespeare?

— Uneori.

— Sunt taine-ntre pământ şi cer, Horatio, /Pe care mintea-ţi nici că le-a visat…

— Hamlet. Un tip nesigur.

— Nu toată lumea merită sau poate să aibă acces la chestiunile acestea oculte, domnule Corso. Conform vechiului principiu: trebuie să cunoşti şi să păstrezi tăcerea.

— Iar Torchio n-a păstrat-o.

— Ştiţi doar că, potrivit Kabbalei, Dumnezeu are un nume teribil şi secret…

— Tetragrammaton-ul.

— Exact. Pe cele patru litere ale lui se sprijină armonia şi echilibrul universului… Aşa i-a spus arhanghelul Gavriil lui Mahomed: Dumnezeu este ascuns sub şaptezeci de mii de văluri de lumină şi întuneric. Iar dacă aceste văluri s-ar ridica, până şi eu aş fi nimicit… Dar Dumnezeu nu e singurul care are un astfel de nume. Diavolul, de asemenea, are şi el unul: o combinaţie de litere înspăimântătoare, malefică, cu care, pronunţând-o, îl poţi chema… Şi dezlănţuie consecinţe groaznice.

— Asta nu-i ceva nou. Cu mult înainte de creştinism şi de iudaism avea deja un nume: cutia Pandorei.

Îl privi mulţumită, gata parcă să-i acorde diploma de elev fruntaş.

— Foarte bine, domnule Corso. De fapt, ne petrecem vieţile, şi veacurile, vorbind de aceleaşi lucruri cu nume diferite: Isis şi Fecioara Măria, Mithra şi lisus Hristos, 25 decembrie în chip de Crăciun ori de sărbătoare a solstiţiului de iarnă, aniversarea soarelui neînvins… Amintiţi-vă de Grigorie cel Mare, care încă din secolul al VH-lea le recomanda misionarilor să se folosească de sărbătorile păgâne, creştinându-le.

— Instinct comercial, în fond era vorba de o operaţiune mercantilă: să atragi clientela altora… Dar spuneţi-mi ce ştiţi despre diferitele cutii ale Pandorei cu derivatele lor. Inclusiv de pactele diabolice.

— Arta de a zăvori draci în sticle şi în cărţi este foarte veche… Gervasius de Tilbury şi Gerson o menţionau deja în secolele al XlII-lea şi al XlV-lea. Iar în privinţa pactelor cu demonul, tradiţia e şi mai veche: de la Cartea lui Enoh până la sfântul Ieronim, trecând prin Kabbală şi prin Părinţii Bisericii. Fără a-i uita pe episcopul Teofil, întâmplător împătimit după cunoaştere, Faustul istoric, şi pe Roger Bacon… Ori pe papa Silvestru al II-lea, despre care se spune că le-a răpit sarazinilor o carte ce conţinea tot ce se poate cunoaşte în lumea asta.

— Prin urmare, e vorba de dobândirea cunoaşterii.

— Sigur. Nimeni nu-şi aprinde paie-n cap şi nu se plimbă pe buza prăpastiei numai aşa, de florile mărului. Demonologia erudită îl identifică pe Lucifer cu ştiinţa, cunoaşterea, în Cartea Facerii, diavolul sub formă de şarpe reuşeşte să-l transforme pe om dintr-un alienat stupid în fiinţă dotată cu conştiinţă şi liber arbitru, luciditate… Cu durerea şi nesiguranţa implicite acestei cunoaşteri şi libertăţi.

Conversaţia lor nocturnă era prea proaspătă pentru ca vânătorul de cărţi să nu se gândească la fată. Luă Cele Nouă Porţi şi, sub pretextul că se uită la volum cu lumină mai bună, se apropie de fereastră; dar ea nu mai era acolo. Mirat, privi ambele trotuare ale străzii, malul fluviului şi băncile de piatră de sub copaci, negăsind-o. Asta îl intrigă, dar n-avea timp de pierdut cu presupunerile. Frida Ungern vorbea din nou: