Boris Pasternak



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə16/49
tarix04.01.2019
ölçüsü2,22 Mb.
#90222
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   49

Atunci Iuri Andreevici aprinse un chibrit ca să vadă ce s-a întâmplat cu vecinul, dacă n-o fi ieşit iute din compartiment sau dacă nu o fi adormit, ceea ce era şi mai puţin plauzibil.

Dar nu, acesta şedea la locul lui, cu ochii deschişi şi îi zâmbi doctorului, care se aplecase spre el de pe patul de sus.

Chibritul se stinse. Iuri Andreevici mai aprinse unul şi, la lumina acestuia, repetă întrebarea la care dorea să primească răspuns.

— Faceţi cum doriţi, îi răspunse imediat vânătorul. Hoţii n-au ce să-mi fure. Dar ar fi bine să n-o închideţi. E zăpuşeală.

„Na-ţi-o bună! se gândi doctorul. Excentricul ăsta o fi învăţat să vorbească numai pe lumină. Şi ce bine a vorbit acum, fără să stâlcească deloc cuvintele! E de neînchipuit!”

Doctorul se simţea istovit după evenimentele săptămânii trecute, după emoţiile de dinaintea plecării, de pregătirea pentru drum şi de dificultatea urcării în tren. Era sigur că va adormi de îndată ce se va întinde într-o poziţie comodă. Dar n-a fost să fie aşa. Oboseala prea mare aducea după sine insomnia. Aţipi abia în zori.

Oricât de haotic era viforul gândurilor care îi bântuiau prin minte de-a lungul acestor ore, la drept vorbind acestea se depănau doar în două cercuri, în două ghemotoace care ba se deşirau, ba se înşirau la loc.

Un cerc era alcătuit de gândurile privitoare la Tonia, la casă şi la viaţa ordonată de odinioară, în care până şi cele mai mici amănunte erau luminate de poezie şi pătrunse de sinceritate şi puritate. Doctorul se îngrijora că nu va mai regăsi această viaţă, şi-o dorea întreagă şi nevătămată şi, culcat în acest accelerat de noapte, se năpustea nerăbdător cu gândul spre această viaţă, de care fusese despărţit timp de doi ani şi mai bine.

În acelaşi cerc se înscriau credinţa şi admiraţia lui faţă de revoluţie. Era revoluţie în sensul acceptat de clasele de mijloc, în sensul pe care i-l atribuiau studenţii şi gimnaziştii din anul nouă sute cinci, care adorau poezia lui Blok.

În acest cerc, familiar şi obişnuit, intrau şi semnele noului, promisiunile şi prevestirile care se arătau la orizont înainte de război, între anii nouă sute doisprezece şi paisprezece, în gândirea rusă, în arta şi soarta Rusiei, în destinul general al ţării şi în propriul lui destin individual.

După război ar fi vrut să se întoarcă la acele tendinţe, pentru a le înnoi şi continua, şi simţea această pornire la fel de puternic, cum simţea acum nevoia de a ajunge mai iute acasă, după această lungă despărţire.

Noul era obiectul de meditaţie al celui de-al doilea cerc, dar un nou atât de altfel, atât de deosebit! Nu era noul său, obişnuit, pregătit de vechi, ci era un nou nederivat, necontramandabil, prescris de realitate, subit ca o zguduire.

Acest nou era războiul, sângele şi ororile lui, pribegia şi sălbăticia lui. Noul îl constituiau încercările războiului şi înţelepciunea dobândită din şcoala vieţii clădită de război. Acest nou îl reprezentau oraşele izolate, prin care războiul îl împinsese, şi oamenii cu care acesta îl aruncase la un loc. Acest nou era revoluţia, dar nu cea idealizată studenţeşte în jurul anului nouă sute cinci, ci revoluţia aceasta născută din război, sângeroasă, surdă la toate, revoluţia soldăţească, dirijată de bolşevici, care erau specialiştii acestei forţe.

Acest nou era sora Antipova, azvârlită de război Dumnezeu ştie unde, cu viaţa ei pe care nu i-o cunoştea absolut deloc, sora Antipova care nu reproşa nimănui nimic şi care aproape că plângea în muţenia ei, dar era totuşi puternică în puţinătatea cuvintelor ei. Acest nou era încercarea sinceră a lui Iuri Andreevici să nu o îndrăgească, la fel de sinceră ca încercările lui de-o viaţă de a-i iubi pe toţi oamenii, ca să nu mai vorbim de familie şi de prieteni.

Trenul alerga cu toată viteza. Curentul intra prin fereastra deschisă, îi ciufulea părul lui Iuri Andreevici şi i-l prăfuia. În gări, ca şi în timpul zilei, mulţimea vuia şi teii fremătau.

Uneori, din adâncimea întunericului, se apropiau de gări căruţe şi trăsuri. Vocile şi ţăcănitul roţilor se amestecau cu freamătul copacilor.

În aceste clipe devenea clar ce le făcea pe aceste umbre nocturne să foşnească şi să se aplece unele spre altele, ce-şi şopteau abia mişcându-şi frunzele îngreunate de somn, care păreau nişte limbi şovăielnice, bâlbâite. Copacii repetau ceea ce gândea, răsucindu-se pe bancheta lui, Iuri Andreevici, repetau ştirea că tulburările cuprind Rusia în valuri tot mai largi, că revoluţia şi-a luat avânt, că se află într-un ceas fatal şi greu, că finalul ei probabil va fi măreţ.

A doua zi, doctorul se trezi târziu. Era trecut de ora unsprezece. „Marchiz! Marchiz!”, îi şoptea vecinul câinelui său care începuse să mârâie. Spre mirarea lui Iuri Andreevici, rămăsese singur cu vânătorul în compartiment, nimeni nu li se mai adăugase în timpul călătoriei. Staţiile prin care treceau aveau nume pe care el le ştia din copilărie. Lăsând în urmă gubernia Kaluga, trenul se împlântase adânc în gubernia Moscova.

Făcându-şi toaleta în confortul uitat de dinaintea războiului, doctorul se întoarse în compartiment, unde îl aştepta micul dejun oferit de curiosul său tovarăş de drum. Acum Iuri Andreevici îi privi mai cu atenţie.

Trăsăturile caracteristice ale acestei persoane erau locvacitatea şi mobilitatea extremă. Necunoscutului îi plăcea să vorbească şi importante pentru el nu erau comunicarea sau schimbul de păreri, ci însăşi activitatea vorbirii, pronunţarea cuvintelor şi rostirea sunetelor. Discutând, sărea pe banchetă de parcă ar fi fost pe arcuri, râdea asurzitor şi fără nici un motiv, îşi freca iute palmele de plăcere, iar când toate acestea i se păreau insuficiente pentru exprimarea entuziasmului, se plesnea cu palmele peste genunchi, râzând cu lacrimi.

Conversaţia se reînnodă cu toate bizareriile din ajun. Necunoscutul era uluitor de inconsecvent. Ba făcea mărturisiri la care nu-l îndemna nimeni, ba lăsa să-i treacă pe lângă ureche întrebările cele mai nevinovate, nerăspunzând la ele.

Revărsă un sac întreg de informaţii despre sine, dintre cele mai fantastice şi mai incoerente. Probabil că mai cădea şi în păcatul minciunii. Fără doar şi poate, miza pe efectul produs de caracterul extrem al opiniilor sale şi de negarea a tot ce e acceptat de toată lumea.

Toate acestea semănau cu ceva ştiut de mult. În sensul unui asemenea radicalism vorbeau nihiliştii secolului trecut şi, puţin mai târziu, câţiva dintre eroii lui Dostoievski, după care, foarte recent, descendenţii direcţi ai acestora, adică toată provincia educată din Rusia, care adeseori o lua înaintea capitalelor, datorită temeiniciei păstrate în provincie, care în capitale era perimată şi ieşită din modă.

Tânărul spuse că e nepotul unui revoluţionar celebru şi că, dimpotrivă, părinţii lui sunt nişte retrograzi iremediabili, nişte „bouri”, după propria lui expresie. Într-unul dintre satele din preajma frontului aveau o moşie destul de mare. Acolo a crescut tânărul. Părinţii lui se certaseră toată viaţa cu unchiul la cuţite, însă acesta nu le purta pică şi acum, cu influenţa de care se bucură, îi scuteşte de multe neplăceri.

El însuşi are aceleaşi convingeri ca ale unchiului, îi comunică subiectul vorbăreţ, adică este extremist-maximalist în toate: în problemele vieţii, ale politicii şi artei. Din nou începu să miroasă a Petka Verhovenski1, nu atât în sensul stângismului, cât în cel al perversităţii şi bombasticităţii. „Acum o să-mi spună că e futurist”, se gândi Iuri Andreevici şi, într-adevăr, veni vorba despre futurişti. „Iar acum o să înceapă să mă bată la cap cu sportul, continuă doctorul să anticipeze, îmi va îndruga ceva despre cai, skating-rink-uri sau lupta franţuzească.” Şi, într-adevăr, veni vorba despre vânătoare.

Tânărul spuse că a vânat în locurile unde şi-a petrecut copilăria şi se lăudă că e un ţintaş fără pereche şi că, dacă nu ar fi avut un defect fizic, din pricina căruia nu a putut fi luat în armată, pe front s-ar fi remarcat ca un trăgător de elită.

Văzând privirea întrebătoare a lui Jivago, exclamă:

— Cum? N-aţi observat nimic? Credeam că v-aţi dat seama de defectul meu.

Scoase din buzunar şi-i întinse lui Iuri Andreevici două cartonaşe. Unul era cartea lui de vizită. Avea nume dublu de familie. Se numea Maksim Aristarhovici Klinţov-Pogorevşih sau pur şi simplu Pogorevşih, cum îl rugă să-i spună, în cinstea unchiului său care purta respectivul nume.

Celălalt cartonaş era liniat în pătrăţele cu reprezentarea unor mâini unite în diferite poziţii şi cu degetele îmbinate în fel şi chip. Era un alfabet pentru surdomuţi. Brusc se lămuri totul.

Pogorevşih era un elev fenomenal de dotat al şcolii lui Hartman sau Ostrogradski, adică un surdomut care se învăţase să vorbească incredibil de corect, nu cu ajutorul auzului, ci din ochi, observând mişcările muşchilor de la gâtul profesorului. În acelaşi fel înţelegea ce i se vorbeşte.

Atunci, confruntând în minte de unde este şi în ce locuri a fost la vânătoare, doctorul îl întrebă:

— Iertaţi-mi indiscreţia, puteţi să nu-mi spuneţi, dacă nu vreţi, dar vreau să ştiu dacă n-aţi avut vreo legătură cu Republica Zâbuşino şi cu întemeierea ei?

— De unde. Iertaţi-mă. Deci l-aţi cunoscut pe Blajeiko? Am avut, am avut legături! Fireşte că am avut! începu să mitralieze Pogorevşih, bucuros, râzând, clătinându-şi trupul dintr-o parte în alta şi plesnindu-se frenetic peste genunchi. Iarăşi începu o adevărată fantasmagorie.

Pogorevşih spuse că Blajeiko i-a servit drept pretext, iar Zâbuşino n-a fost decât locul, care nu are de fapt nici o importanţă, iinde şi-a pus ideile în practică. Iuri Andreevici îi urmărea cu greu expunerea. Filosofia lui Pogorevşih era pe jumătate construită din preceptele anarhismului şi pe jumătate din pure minciuni vânătoreşti.

Cu ton imperturbabil de oracol, prezise cutremure dezastruoase în viitorul foarte apropiat. Iuri Andreevici era de acord că, poate, acestea sunt inevitabile, însă îl enerva calmul autoritar cu care acest ţânc nesuferit îşi strecura printre dinţi prorocirile.

— Staţi un pic, staţi, îl contrazicea el, cam fără curaj.

Toate s-ar putea petrece cum ziceţi dumneavoastră. Însă, după părerea mea, nu-i momentul potrivit pentru asemenea experimente riscante în tot haosul şi toată ruina noastră, când suntem faţă în faţă cu inamicul. Trebuie să lăsăm ţara să-şi vină în fire şi să-şi tragă sufletul după o lovitură de stat, înainte de a avea curajul s-o împingem spre altă răsturnare a puterii. Trebuie să avem răbdare până intervine un moment de acalmie şi de ordine măcar relativă.

— E o naivitate, îi spuse Pogorevşih. Ceea ce dumneavoastră numiţi ruină este o stare de lucruri la fel de normală ca şi ordinea, la care ţineţi atât de mult. Aceste distrugeri sunt o parte legică şi preliminarii dintr-un plan mai larg şi mai constructiv. Societatea încă nu-i suficient de destrămată. Trebuie să se destrame de tot şi atunci adevărata putere revoluţionară va strânge bucăţelele, reîntregind-o pe cu totul alte baze.

Lui Iuri Andreevici i se făcu lehamite. Ieşi pe coridor.

Luând viteză, trenul străbătea localităţile din apropierea Moscovei. În fiecare clipă spre ferestre se repezeau şi rămâneau în urmă dumbrăvi de mesteceni cu vile înghesuite una într-alta. Se perindau peroane înguste, neacoperite, cu vilegiaturişti şi vilegiaturiste, care săreau departe în norul de praf stârnit de tren şi se roteau ca nişte carusele. Trenul şuiera mereu şi şuierăturile erau repetate în depărtare de ecoul găunos, iscat ca într-o trompetă sau într-o scorbură de copac.

Deodată, pentru prima dată în decursul acestor zile, Iuri Andreevici îşi dădu seama cât se poate de clar unde este, ce e cu el şi ce îl aşteaptă peste vreun ceas sau peste două ceasuri şi ceva.

Trei ani de schimbări, de necunoscut, de treceri, războiul, revoluţia, cutremurările, canonadele, scenele morţii, podurile aruncate în aer, dărâmăturile, incendiile – toate acestea se transformaseră subit într-un imens spaţiu gol, lipsit de conţinut. Primul eveniment veritabil după o perioadă foarte lungă era această ameţitoare apropiere cu trenul de casa care este încă întreagă, care mai există încă pe faţa pământului şi în care îi e dragă fiecare pietricică. Asta era viaţa, asta era emoţia căutată de toţi aventurierii, acesta era sensul căutărilor artei – întoarcerea la cei dragi, întoarcerea la sine, reînnoirea existenţei.

Dumbrăvile dispărură. Trenul scăpă din îmbrăţişarea frunzişului şi ieşi în câmp deschis. O câmpie în pantă urca în depărtare, ieşind din viroagă. Era acoperită cu straturi lungi de cartofi, după cum se putea bănui după culoarea verde-închis. În capătul ogorului, pe creasta lui, se vedeau nişte rame cu sticlă, scoase în răsadniţe. În faţa ogorului, în coada trenului se vedea un nor uriaş, liliachiu-închis, care acoperea o jumătate de cer. Dindărătul lui răzbăteau razele de soare care, ca nişte spiţe de roată, se împrăştiau în toate părţile şi, în drumul lor, atingeau ramele răsadniţei, aprinzând pe sticla acestora o strălucire insuportabilă.

Deodată norul slobozi o ploaie cu stropi mari, care luceau în soare. Era o ploaie bună pentru ciuperci, care îşi prăvălea stropii în acelaşi tempo în care-şi ţăcănea roţile şi-şi zdrăngănea niturile trenul care îşi luase avânt, de parcă s-ar fi temut că-l va ajunge cineva din urmă sau că va rămâne el în urma cuiva.

Doctorul nu reuşi să-şi concentreze atenţia asupra acestei privelişti, pentru că de după un deal apăru biserica lui Iisus Mântuitorul şi imediat după aceea se văzură cupolele, acoperişurile şi coşurile întregului oraş.

— Moscova, spuse el întorcându-se în compartiment. Trebuie să ne pregătim.

Pogorevşih sări în picioare şi se apucă să cotrobăiască în tolba de vânătoare. Scoase de acolo o raţă destul de grasă.

— Luaţi-o, îi spuse el. Ca amintire. Mi-am petrecut o zi întreagă în plăcuta dumneavoastră companie.

Protestele doctorului fură zadarnice.

— Bine, fu nevoit el să accepte. O primesc drept cadou din partea dumneavoastră pentru soţia mea.

— Soţia! Soţia! Cadou pentru soţie! repetă bucuros Pogorevşih, de parcă ar fi auzit pentru prima oară în viaţă acest cuvânt. Apoi iar începu să se cutremure din tot trupul şi să râdă atât de tare, încât Marchizul sări de sub banchetă, luând şi el parte la veselia stăpânului.

Trenul se apropie de peron. În vagon se făcu întuneric, ca noaptea. Surdomutul îi întinse doctorului raţa învelită într-o bucată de proclamaţie tipărită.

Partea a VI-a.

SĂLAŞ LA MOSCOVA.

În tren, datorită şederii imobile în compartimentul strâmt, se părea că numai trenul se mişcă, iar timpul stă pe loc şi că nu e decât amiază.

Însă se însera deja, când trăsura în care se afla doctorul îşi croi drum la pas prin mulţimea care înţesa piaţa Smolensk.

Poate că o fi fost chiar aşa, dar este posibil ca peste impresiile lui de atunci să se fi suprapus experienţa anilor de mai târziu. Ulterior, în amintiri, i se părea că încă de pe atunci oamenii se înghesuiau în piaţă numai din obişnuinţă, fără nici un motiv, pentru că dughenele erau cu copertinele coborâte şi nici măcar încuiate, iar de făcut negoţ în piaţa murdară nici nu mai putea fi vorba, pentru că nimeni nu mai avea ce vinde.

Şi i se părea că încă de pe atunci văzuse, tremurând pe trotuar, bătrâni şi bătrâne decent îmbrăcaţi, slabi, care stăteau ca un reproş mut pentru trecători şi, fără o vorbă, ofereau pentru vânzare nişte lucruri pe care nimeni nu le cumpăra şi de care nimeni nu avea nevoie: flori artificiale, spirtiere rotunde pentru cafea, cu capac de sticlă şi fluier, toalete de seară din pânză subţire, neagră, tunici de la uniformele unor departamente desfiinţate.

Oameni mai simpli vindeau lucruri mai utile: bucăţi de pâine aspră, care se învechea repede, provenite din raţiile de pâine neagră, căpăţâni murdare şi umede de zahăr şi pachete de mahorcă de douăzeci şi cinci de grame tăiate în două, exact peste etichetă.

Şi prin toată piaţa circulau nişte vechituri nemaivăzute, care creşteau în preţ, pe măsură ce treceau din mână în mână.

Birjarul o coti pe o străduţă lăturalnică. Soarele asfinţea şi îi lumina din spate. Înaintea lor ţopăia un cal care trăgea după el o căruţă goală, ridicând vârtejuri de praf care, în lumina asfinţitului, căpătau culoarea bronzului.

În sfârşit, depăşiră o căruţă goală şi o porniră mai repede. Doctorul era uimit de maldărele de ziare şi afişe vechi, care, dezlipite de pe garduri şi ziduri, erau trântite în stradă şi pe trotuare. Vântul le mâna într-o direcţie, iar copitele, roţile şi picioarele trecătorilor le împingeau în direcţia cealaltă.

Curând, după câteva intersecţii, între cele două stradele, apăru casa natală. Birja se opri.

Cu răsuflarea întretăiată şi cu inima zbătându-i-se tare în piept, Iuri Andreevici coborî din trăsură, se duse la uşa din faţă şi sună. Nimeni nu reacţionă la sunetul soneriei. Iuri Andreevici mai sună o dată. Când văzu că nici a doua încercare nu a dat nici un rezultat, îngrijorat din ce în ce mai mult, începu să sune continuu. Abia după cea de-a patra sonerie se auzi din interior zăngănitul cheii băgate în broască şi al zăvorului tras şi, împreună cu uşa deschisă în lături, o văzu pe Antonina Aleksandrovna, care ţinea uşa larg deschisă. Surpriza îi buimăci atât de tare în prima clipă, încât încremeniră şi nu auziră strigătele pe care amândoi le sloboziseră fără voie. Însă, deoarece uşa larg deschisă, ţinută de Antonina Aleksandrovna, semăna pe jumătate a braţ întins pentru îmbrăţişare, acest lucru îi făcu să-şi revină şi să se arunce unul în braţele celuilalt. Peste câteva clipe, începură să vorbească amândoi deodată.

— Mai înainte de orice: toţi sunteţi sănătoşi?

— Da, da, fii liniştit. Totul e în ordine. Ţi-am scris nişte prostii. Iartă-mă. Dar va trebui să stăm de vorbă. De ce nu mi-ai trimis o telegramă? Acum Markel îţi aduce lucrurile. Ah, înţeleg, erai îngrijorat că nu Egorovna ţi-a deschis uşa? Egorovna e la ţară.

— Ai slăbit. Dar ce tânără şi zveltă eşti! Stai o clipă, să-i dau drumul birjarului.

— Egorovna a plecat după făină. La ceilalţi servitori am renunţat. Acum nu mai avem decât o slujnică nouă, pe care nu o ştii, Niuşka, o fată care are grijă de Saşa. I-am prevenit pe toţi că trebuie să vii şi toţi ard de nerăbdare să te vadă. Gordon, Dudorov, toţi.

— Saşa ce face?

— Bine, slavă Domnului. De-abia s-a sculat. Dacă nu ai veni direct din tren, am putea merge chiar acum la el.

— Tata e acasă?

— Păi, nu ţi-a scris? De dimineaţă până seara stă la Duma raională. E preşedinte. Da, închipuie-ţi. Ai plătit birjarul? Markel! Markel!

Stăteau în mijlocul trotuarului, lângă valiza şi cufărul lui Iuri Andreevici, încurcându-i pe trecători, care îi măsurau din cap până în picioare, se uitau în urma trăsurii care se îndepărta şi la uşa larg deschisă, aşteptând să vadă ce va urma.

Între timp, dinspre poartă venea în fugă Markel, cu vesta peste cămaşa de stambă, cu şapca de portar în mână, strigând din mers:

— Doamne Dumnezeule, oare nu-i Iurocika? Da, chiar el el Adică chiar el, vulturaşul Iuri Andreevici, lumina noastră, nu ne-ai uitat pe noi, păcătoşii, şi te-ai întors la cuptorul pământesc! Dar voi ce-mi staţi aici? Ei? Ce-i de văzut? îi luă el la rost pe curioşi. Vedeţi-vă de drum, stimabililor. Ce vă holbaţi?

— Salut, Markel, vino să te îmbrăţişez. Pune-ţi şapca în cap, caraghiosule! Ei, cum o mai duci, ce noutăţi ai? Ce-ţi face nevasta, fetele ce-ţi mai fac?

— Ce să facă? Cresc. Mulţumim. Şi noutăţile, în timp ce-ai făcut fapte de vitejie, nici noi nu le-am lăsat să treacă pe lângă noi. O asemenea aiureală şi harababură am făcut aici că, frate, şi dracilor li-i greaţă şi nici ei n-ar mai putea-o scoate la capăt. Străzile nu-s măturate, acoperişurile nu-s reparate, burţile, ca în timp de post, ni-s goale, fără anexiuni şi contribuţii.

— Te zic lui Iuri Andreevici, Markel. Uite-aşa vorbeşte tot timpul. Nu-i pot suporta tonul ăsta prostesc. Şi o face de dragul tău, ca să-ţi facă plăcere. Însă ce are-n cap, numai el ştie. Lasă, lasă, Markel, nu mă contrazice. Eşti un individ suspect. Ar trebui să-ţi vină mintea la cap. Că doar nu trăieşti într-o casă de negustori.

După ce duse lucrurile în vestibul şi trânti uşa de la intrare, Markel continuă cu vocea înceată, pe un ton confidenţial:

— Antonina Aleksandrovna, după cum ai auzit, se supără. Aşa-i întotdeauna. Îmi zice că tu, Markel, eşti negru tot pe dinăuntru, aşa cum e funinginea în coşul de fum. Acuma, zice, sunt nişte vremuri când şi pruncii, şi mopşii, şi căţeluşii de apartament au început să fie mai deştepţi. Asta aşa-i, nu zic ba, dar, Iurocika, dacă vrei, mă crezi, dacă nu vrei, nu mă crezi, dară nişte oameni deştepţi au văzut cartea, masonul care-o să vină, o sută patruzeci de ani a zăcut cartea asta sub o piatră şi acum, uite care-i părerea mea, ne-au vândut, Iurocika, ne-au vândut pe gratis, nici pe-un pitac, nici pe-o leţcaie chioară, nici pe-un fir de tutun. Nu mă lasă să vorbesc Antonina Aleksandrovna, uite cum nu mă lasă şi iar face cu mâna spre mine.

— Cum să nu fac cu mâna! Da, bine. Pune lucrurile jos şi du-te, Markel, mulţumesc pentru ajutor. Dacă o să mai aibă nevoie de tine, Iuri Andreevici o să te cheme.

— Bine că ne-am descotorosit de el. Da, crede-l, dă-i crezare. Face bâlci şi atâta tot. Când e între oameni o face pe prostul, dar când e singur, pentru orice eventualitate, îşi ascute cuţitul. Numai că încă nu s-a hotărât, ticălosul, asupra cui să se repeadă.

— Cred că exagerezi! Pur şi simplu e beat şi de aceea o face pe măscăriciul.

— Crezi că-i treaz vreodată? Oricum, ducă-se naibii! Mă tem ca nu cumva Saşa să adoarmă la loc. Dacă n-ar fi tifosul ăsta pe toate căile ferate. N-ai păduchi?

— Cred că nu. Am călătorit cu tot confortul, ca înainte de război. Doar să mă spăl puţin, iute-iute. Pe urmă o să mă spăl mai temeinic. Dar pe unde o iei? Nu mai trecem prin salon? Urcaţi altfel la etaj?

— Ah, da! N-ai de unde să ştii. Tata şi cu mine ne-am gândit, ne-am tot gândit, şi o parte a parterului am cedat-o Academiei Agricole. Oricum la iarnă n-avem cum face focul în toată casa. Chiar şi etajul e prea mare. Li-l oferim. Dar încă nu vor să-l ia. Academia are aici cabinete, ierbare, colecţii de seminţe. Mă tem să nu apară şobolani din pricina lor. Însă deocamdată camerele sunt ţinute în curăţenie. Acum li se spune „spaţiu locativ”. Pe aici, pe aici. Ce greu pricepi! Ocolim şi urcăm scara de serviciu! Ai înţeles? Vino după mine. Îţi arăt eu drumul.

— Foarte bine aţi făcut cedând camerele. Am lucrat într-un spital, care era şi el amplasat într-o casă particulară. Avea şiruri infinite de camere care dădeau una într-alta, în unele a rezistat chiar şi parchetul. Palmierii de interior îşi desfăceau frunzele deasupra paturilor ca nişte stafii. Răniţii scoşi din linia dintâi, din focul luptei, se speriau prin somn şi ţipau. De fapt, nu erau răniţi tocmai normali. Aveau contuzii. A trebuit să scoatem palmierii din casă. Vreau să spun că, în viaţa celor bogaţi, a existat într-adevăr ceva nesănătos. O mulţime de lucruri de prisos. Mobilă de prisos, camere de prisos, subtilităţi sentimentale de prisos, expresii de prisos. Foarte bine aţi făcut că v-aţi restrâns. Dar nu-i de ajuns. Trebuie să ne mulţumim cu mai puţin.

— Ce ai în pachetul ăla? Văd un cioc de pasăre, un cap de raţă? Ce frumuseţe! O raţă sălbatică! De unde o ai? Nu-mi vine să-mi cred ochilor! în vremurile pe care le trăim, raţa asta e o întreagă avere!

— Mi-a dăruit-o cineva în tren. E o istorie prea lungă, o să ţi-o povestesc mai târziu. Ce zici, s-o despachetez şi s-o las la bucătărie?

— Sigur că da. O trimitem imediat pe Niuşa s-o jumulească şi s-o cureţe. Se spune că la iarnă ne-aşteaptă zile îngrozitoare, foamete, frig.

— Da, toată lumea vorbeşte de asta. Mai înainte mă uitam pe fereastra vagonului şi mă întrebam: ce poate fi mai presus de liniştea din casă şi de muncă? Restul nu mai e în puterea noastră. După cât se pare, pe mulţi îi aşteaptă vremuri grele. Unii au de gând să se salveze plecând în sud, în Caucaz, încearcă să ajungă şi mai departe. Eu nu pot face aşa ceva. Un bărbat în toată firea, strângând din dinţi, trebuie să împărtăşească necazurile ţinutului lui natal. Lucrul acesta e mai presus de orice îndoială. Dar, în ce vă priveşte pe voi, e cu totul altceva. Aş vrea să vă ocrotesc de necazuri, să vă trimit într-un loc mai sigur, de pildă în Finlanda. Înisă, dacă o să stăm câte o jumătate de ceas pe fiecare treaptă, nu mai ajungem sus niciodată.


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin