Boris Pasternak

Pocnetul broaştei descuiate produse panică înăuntru, încăperea, goală în lipsa oamenilor, îl întâmpină cu zornăitul şi zdrăngănitul vaselor de tablă răsturnate şi trântite pe duşumea. Sărind şi izbindu-şi burţile de ciment, şobolanii fugeau care încotro. Doctorul fu oripilat de sentimentul neputinţei sale faţă de aceste fiinţe dezgustătoare, care probabil se plodiseră aici câtă frunză şi iarbă.

Şi înaintea oricărei încercări de a se instala pentru noapte în apartament, doctorul decise să se baricadeze de această belea, adăpostindu-se într-o cameră a cărei uşă se închide bine, după ce va fi astupat toate găurile lor cu cioburi de sticlă şi bucăţi de tablă.

Din vestibul, înaintă spre dreapta, pătrunzând în partea necunoscută a apartamentului. După ce traversă camera întunecată de trecere, ajunse într-alta luminoasă, cu două ferestre care dădeau spre stradă. Chiar în dreptul ferestrelor, pe partea cealaltă a străzii, se înălţa casa cu statui. Partea de jos a zidului era acoperită de ziarele lipite acolo. Cu spatele la el, trecătorii opriţi citeau ziarele.

Lumina din casă şi din exterior era aceeaşi, era lumina crudă, nelimpezită încă a serilor de primăvară timpurie. Comuniunea dintre lumina dinăuntru şi cea de afară era atât de mare încât camera părea ca se contopeşte cu strada. Nu era decât o mică deosebire. În dormitorul Larei, unde se afla acum Iuri Andreevici, era mai frig decât afară, pe strada Negustorilor.

În ultima parte a drumului, când se apropia de oraş, şi în decursul celor aproape două ore când îl străbătuse până aici, slăbiciunea copleşitoare pe care o simţea i se păruse lui Iuri Andreevici a fi simptomul unei îmbolnăviri şi-l speriase.

Acum, la fel de fără temei, îngemănarea luminii din casă şi de afară îl bucura. Aerul rece, acelaşi şi în cameră, şi în stradă, îl făcea să simtă un fel de afinitate cu trecătorii, cu starea de spirit din oraş, cu viaţa de pe pământ. Transparenţa primăvăratică a luminii atotpătrunzătoare se părea a fi chezăşia unor speranţe îndepărtate şi generoase. Credea că totul merge spre mai bine, că va realiza totul în viaţă, că-i va găsi pe toţi şi-i va împăca în cele din urmă, că va izbuti să cugete la tot şi va găsi cuvintele cele mai potrivite. Şi bucuria întâlnirii cu Lara o aştepta ca pe prima demonstraţie a acestor împliniri.

O surescitare cumplită şi o agitaţie bezmetică luară locul depresiunii fizice de mai înainte. Înviorarea de acum era un simptom al bolii care îl pândea mai sigur decât slăbiciunea care îi trecuse. Iuri Andreevici nu putea sta locului. Ceva îi dădea ghes să iasă iarăşi în stradă.

Înainte de a se instala aici, voia să se tundă şi să se bărbierească. Cu această intenţie, încă de când străbătuse oraşul, se uitase la vitrinele fostelor frizerii. O parte din acestea erau goale sau folosite în alte scopuri. Altele, care îşi păstraseră destinaţia, erau ferecate cu lacăte. Nu avea unde să se tundă şi să se bărbierească. Iuri Andreevici nu avea brici. Dacă ar fi găsit la Lara vreun foarfece, acesta l-ar fi putut scoate din încurcătură. Dar din pricina agitaţiei grăbite, cu care răscoli în măsuţa de toaletă a Larei, nu găsi nici un foarfece.

Îşi aminti că altădată, pe strada Mălăia Spasskaia, era un atelier de croitorie. Se gândi că, dacă acesta mai funcţionează şi dacă ajunge înaintea închiderii, ar putea împrumuta un foarfece de la o croitoreasă. Cu acest gând coborî în stradă.

Memoria nu-l înşelase. Atelierul era tot acolo şi funcţiona. Ocupa un spaţiu comercial la nivelul trotuarului, cu vitrina cât peretele de mare şi cu intrarea dinspre stradă. Prin fereastră se vedea totul până la peretele din fund. Croitoresele lucrau în văzul lumii.

Încăperea era teribil de aglomerată. Probabil că, pe lângă muncitoarele vechi, aici se aciuaseră croitoresele amatoare, doamne mai în vârstă din lumea bună a Iuriatinului, pentru a obţine cărţile de muncă, despre care se pomenea în decretul afişat pe zidul casei cu statui.

Mişcările lor nu puteau fi imediat deosebite pe fondul dexterităţilor croitoreselor profesioniste. Atelierul confecţiona numai echipament militar, pantaloni vătuiţi, tunici matlasate şi pufoaice, la care se adăugau acele cojoace, pe care Iuri Andreevici le văzuse în tabăra partizanilor, care aici erau cusute din blăni de câine de diferite culori, de parcă ar fi fost destinate să le poarte nişte măscărici. Cu degete neîndemânatice împingând sub acele maşinilor tivurile care urmau să fie tăiate, croitoresele-amatoare abia se descurcau cu această muncă ce era mai mult cojocărie decât croitorie.

Iuri Andreevici bătu în geam şi făcu semn că vrea să intre. Femeile îi răspunseră, tot prin semne, că nu se primesc comenzi de la particulari. Doctorul nu se dădu însă bătut şi, repetând aceleaşi gesturi, insistă să fie lăsat să intre, ca să le spună despre ce este vorba. Cu mişcări de refuz, îi dădură a înţelege că au ceva urgent de făcut, că n-are rost să insiste şi că ar fi mai bine să-şi vadă de drum. Una dintre muncitoare, întipărindu-şi pe faţă o expresie de nedumerire şi, în semn de enervare, întinzându-şi palma înainte, ca pe o bărcuţă, îl întrebă din sprâncene ce vrea. Cu două degete, cu mijlociul şi arătătorul, doctorul îi arătă că vrea un foarfece. Dar femeile nu-l înţeleseră. Crezură că-i un gest urât şi că vrea să le enerveze şi să-şi râdă de ele. Hainele lui zdrenţuite şi comportarea lui ciudată îl făceau să pară bolnav sau nebun. Femeile din atelier chicoteau, râdeau una la alta şi dădeau din mâini spre el, gonindu-l de la fereastră. În cele din urmă doctorului îi trecu prin cap să caute cealaltă intrare, prin curtea clădirii. Găsi uşa şi bătu în ea.

Îi deschise o croitoreasă destul de în vârstă, oacheşă, îmbrăcată într-o rochie neagră, care, judecând după ţinuta ei severă, părea a fi şefa atelierului.

— Doamne, nu ne mai lasă în pace! Parcă ne-a pedepsit cineva! Hai, spuneţi-mi ce doriţi? N-am timp.

— Am nevoie de un foarfece, nu vă miraţi. Aş vrea să-l împrumut pentru câteva clipe. Chiar aici, în prezenţa dumneavoastră, îmi dau jos barba şi vi-l restitui, cu mulţumiri.

În ochii croitoresei licări o expresie de uimire neîncrezătoare. Era absolut clar că se îndoia de capacităţile mintale ale conlocutorului.

— Vin de departe. Abia am ajuns în oraş şi vedeţi ce barbă mi-a crescut. Aş vrea să mă tund. Dar toate frizeriile sunt închise. Aş face-o singur, dar n-am foarfece. De-aceea vă rog să-mi împrumutaţi unul.

— Bine. Vă tund eu. Dar vă previn. Dacă aveţi altceva în minte, cine ştie ce viclenii, schimbarea înfăţişării pentru a vă deghiza, dacă-i ceva politic la mijloc, să nu vă supăraţi pe noi, o să dăm de ştire acolo unde trebuie. Aşa-s timpurile.

— Pentru Dumnezeu, nu vă faceţi asemenea griji.

Croitoreasa îl lăsă să intre, îl conduse într-o odăiţă laterală, nu mai mare decât o cămară, şi peste câteva clipe doctorul şedea pe scaun, ca la frizerie, cu un cearşaf strâns înfăşurat împrejurul gâtului.

Croitoreasa plecă după instrumente şi, foarte repede, se întoarse cu foarfece, pieptene, cu câteva maşini de tuns de diferite numere, cu o curea şi un brici.

— Am făcut de toate la viaţa mea, îi explică ea, văzându-l pe doctor uimit de faptul că avea toate instrumentele necesare. Am lucrat şi ca frizeriţă. În războiul celălalt, pe când eram soră de caritate, am învăţat să tund şi să bărbieresc. Barba o să v-o tund mai întâi cu foarfecele şi apoi o să v-o rad.

— Dacă puteţi, vă rog să-mi scurtaţi părul cât mai mult.

— O să încerc. Păreţi un om cult, dar vă prefaceţi că nu ştiţi. Acum nu mai socotim zilele pe săptămâni, ci pe decade. Astăzi suntem în şaptesprezece şi, în zilele cu şapte, frizeriile sunt închise, au liber. Parcă n-aţi şti.

— Pe cuvântul meu. De ce m-aş preface? Vin de departe. Nu-s din partea locului.

— Staţi liniştit. Nu vă mişcaţi. Nu vreau să vă tai. Deci veniţi de departe? Şi cu ce aţi venit?

— Pe jos.

— Aţi venit pe şosea?

— Un timp am mers pe şosea, după aceea de-a lungul căii ferate. Ah, câte garnituri sunt înzăpezite! De toate felurile, trenuri de lux speciale.

— A mai rămas o bucăţică. O dăm jos de-aici şi gata. Aţi venit cu probleme de familie?

— Ce probleme de familie! Am venit în chestiuni de serviciu, în problema fostei uniuni a întovărăşirilor de credit. Sunt inspector de teren. M-au trimis într-un turneu de inspecţii tocmai la mama dracului. Am rămas blocat în Siberia de Est. Şi n-am cu ce mă întoarce. Nu mai există trenuri. A trebuit s-o iau pe jos. Merg de o lună şi jumătate. Am văzut atâtea grozăvii încât nu mi-ar ajunge toată viaţa ca să povestesc.

— Nici nu trebuie să povestiţi. Vă învăţ de bine. Zic că nu trebuie să povestiţi nimic, nimic. Acum e mai bine să taci mâlc. Întovărăşiri de credit, trenuri de lux înzăpezite, inspectori şi revizori – cel mai bine ar fi să uitaţi aceste cuvinte. Cine ştie în ce bucluc puteţi nimeri din cauza lor. Puteţi nimeni cu oiştea-n gard. Mai bine aţi minţi că sunteţi doctor sau profesor. Aşa, barba am tuns-o, de-acum v-o rad. Vă săpunesc şi-o să întineriţi cu zece ani. Mă duc să încălzesc nişte apă.

„Cine-i femeia asta? se gândi doctorul în absenţa ei. Am senzaţia că parcă între noi ar exista o anumită legătură şi ar trebui s-o cunosc. Am văzut sau am auzit ceva despre ea. Probabil că îmi aminteşte de cineva. Dar de cine naiba?”

Croitoreasa se întoarce.

— Deci acuma ne bărbierim. Da, ar fi mai bine s-o lăsaţi mai moale cu vorba. Bună zicală era altădată. Cică vorba e de argint, iar tăcerea e de aur. Trenuri speciale, îiitovărăşiri de credit. Mai bine aţi născoci că sunteţi doctor sau profesor. Şi nu mai spuneţi nimănui ce aţi văzut. Pe cine mai puteţi mira în zilele noastre? Nu vă doare?

— Puţin.

— Trage, ştiu că trebuie să tragă. Răbdaţi. Nu se poate fară să vă doară. Părul a crescut, s-a întărit, pielea s-a dezobişnuit. Da. Acum oamenii nu mai pot fi uimiţi cu nimic. Fiecare a văzut destule. Şi noi am îndurat multă amărăciune. Câte nu s-au întâmplat aici pe vremea hatmanilor! Furturi, crime, răpiri. Oamenii erau vânaţi. De pildă, unui satrap mărunt i se pusese pata pe un sublocotenent. Îşi trimite soldaţii să-l pândească în dumbrava de la marginea oraşului, în faţa casei lui Krapulski. Îl dezarmează şi-l duc sub escortă la Razvilie. Iar pe-atunci Razvilie era ce-i acum Ceka guberniei. Locul Căpăţânii1. De ce daţi din cap? Ciupeşte briciul? Ştiu, dragul meu, ştiu. N-am ce face. Aici trebuie să trag contra cu briciul, dar şi perii sunt ca sârma. Aşa-i aici. Soţia deci e înnebunită. Kolia! Kolia al meu! şi se duce la şeful cel mare. Adică vine vorba că se duce. Cine să-i dea drumul? Omul era păzit. Dar o persoană de pe strada de alături avea intrare la comandant şi la toţi le-a luat apărarea. Iar comandantul era un om nemaipomenit de bun la suflet, nu ca alţii. Generalul Galiullin. Iar de jur împrejur linşaje, atrocităţi, drame de gelozie. Exact ca în romanele spaniole.

„De Lara îmi spune, îşi dădu seama doctorul, dar, precaut tăcu şi nu puse întrebări amănunţite. Iar când a zis „ca în romanele spaniole„, iar mi-a adus aminte de cineva. Chiar cu aceste cuvinte potrivite ca nuca-n perete.”

— Acum, fireşte, alta-i situaţia. Chiar dacă-s şi-acum destule anchete, turnătorii, execuţii. Dar în idee e cu totul altceva. În primul rând, puterea e încă nouă. Conduce de prea puţin timp ca să fi prins gustul. În al doilea rând, orice s-ar zice, ăştia-s pentru oamenii simpli, de aceea se bucură de sprijin. Noi am fost patru surori. Şi toate am muncit. În mod firesc, ne simţim atrase de bolşevici. Una dintre noi a murit, a fost măritată cu un deportat politic. Soţul ei a fost administratorul unei uzine. Fiul lor, adică nepotul meu, e comandantul rebelilor noştri din pădure, am putea zice că-i o celebritate.

„Asta era! se lămuri Iuri Andreevici. E mătuşa lui Liveri, legenda locală, şi cumnata lui Mikuliţân, frizeriţa, croitoreasa, acăriţa, omul bun la toate. Totuşi, voi tăcea, ca să nu mă dau de gol.”

— Nepotul meu din copilărie se simte atras de popor. A crescut printre muncitorii de la Sviatogor Bogatâr, fabricile din Varâkino, poate aţi auzit de ele. Dar, doamne, ce facem? Ia te uită ce-am făcut, proastă şi uitucă ce sunt! Un obraz l-am bărbierit, iar pe celălalt l-am uitat. Iată ce-nseamnă să te iei cu vorba. Dar dumneavoastră de ce nu m-aţi luat la rost? Vi s-a uscat săpunul pe faţă. Mă duc să mai încălzesc nişte apă. S-a răcit.

După ce Tunţeva se întoarse, Iuri Andreevici o întrebă:

— Varâkino-i un loc uitat de lume şi de Dumnezeu, nu-i aşa? Probabil că toate nenorocirile astea n-au ajuns până acolo.

— N-a fost chiar uitat de Dumnezeu. Coclaurile de-acolo au avut de îndurat chiar mai multe decât noi. Prin Varâkino au trecut nu ştiu ce bande înarmate. Nu vorbeau limba noastră. Au trecut prin toate casele, au scos oamenii afară şi i-au împuşcat. Şi au plecat fără să zică nici pâs. Cadavrele au rămas să zacă în zăpadă. Căci era iarnă. De ce vă mişcaţi aşa brusc? Cât pe ce să vă tai.

— Spuneam că şi cumnatul dumneavoastră locuia la Varâkino. Nici el n-a scăpat de toate astea?

— Nu, a scăpat. Dumnezeu e mare. A plecat la timp de acolo cu nevastă-sa. Cu cea nouă, cu cea de-a doua. Nu ştiu unde se află acum, dar toată lumea ştie că au scăpat cu viaţă. Acolo, în ultimul timp, apăruseră şi nişte oameni noi. O familie de la Moscova, venetici. Aceia plecaseră şi mai devreme. Bărbatul cel tânăr, capul familiei, dispăruse fără urmă. Ce înseamnă fără urmă?! Asta doar se zice ca să nu se amărască oamenii. Deci trebuie să presupunem că a murit, că a fost ucis. L-au tot căutat, dar degeaba, nu l-au găsit. Între timp, celălalt, bătrânul, a fost chemat înapoi la Moscova. Era profesor de agronomie. Am auzit că a primit chemare chiar de la guvern. Prin Iuriatin au trecut înainte de a doua ocupaţie a albilor. Iar vă fâţâiţi, dragă tovarăşe? Dacă vă suciţi şi vă smuciţi în felul ăsta sub brici, nu-i mare lucru să-mi tai clientul. Vreţi prea mult de la frizer.

„Deci sunt la Moscova!” „La Moscova! La Moscova!”, auzea el în suflet ecoul acestor cuvinte, în timp ce, pentru a treia oară, urca treptele de fontă. Apartamentul gol îl întâmpină iarăşi cu hărmălaia îngrozitoare a şobolanilor, care săreau şi cădeau, fugind în toate părţile. Lui Iuri Andreevici îi era clar că alături de aceste fiinţe scârboase nu va putea închide ochii, oricât ar fi de obosit. Pregătirile pentru culcare le începu prin astuparea găurilor de şobolani. Din fericire, în dormitor nu erau atât de multe, ca în restul apartamentului, unde până şi duşumelele şi fundaţiile zidurilor erau ciuruite. Dar trebuia să se grăbească. Se apropia întunericul. Ce-i drept, la bucătărie îl aştepta pe masă o lampă, care, probabil în aşteptarea lui, fusese scoasă din perete şi umplută pe jumătate cu petrol. Lângă aceasta, într-o cutioară rămasă la locul ei, erau câteva chibrituri, în număr de zece, cum constată Iuri Andreevici. Însă şi chibriturile, şi petrolul era mai bine să le economisească. În dormitor mai descoperi un opaiţ cu resturi de untdelemn, pe care, desigur, şobolanii îl linseseră aproape tot.

În câteva locuri, muchiile plintelor erau depărtate de duşumea. Iuri Andreevici umplu crăpăturile cu câteva straturi de cioburi împinse cu vârfurile înăuntru. Uşa de la dormitor se închidea bine, lipindu-se fix de prag. Putea s-o încuie şi, astfel apărat, datorită faptului că astupase găurile, se putea izola de restul apartamentului. Toate aceste pregătiri pentru culcare duraseră ceva mai mult de o oră.

Un colţ al dormitorului era ocupat de o sobă de teracotă, a cărei margine de sus nu ajungea chiar până în tavan. În bucătărie era o rezervă de vreo zece braţe de lemne. Iuri Andreevici se decise s-o jefuiască pe Lara de vreo două braţe şi, aşezându-se în genunchi, se apucă să clădească lemnele pe braţul stâng. Le duse în dormitor, le puse lângă sobă, apoi se uită înăuntru ca să vadă dacă e în bună stare de funcţionare. Voise să încuie dormitorul cu cheia, dar broască era defectă şi de aceea înţepeni uşa cu o hârtie împăturită în mai multe. Apoi, fără grabă, se apucă să aprindă focul.

Punând lemnele în sobă, văzu un semn pe secţiunea transversală a unuia dintre butuci. Surprins, recunoscu semnul. Erau literele iniţiale „p” şi „k”, care, pe lemnele netăiate, indicau depozitul din care proveneau. Cu aceste litere, altădată, pe vremea lui Krueger, erau ştanţate capetele de butuci de la Parcela Kulab din Varâkino, în perioadele când fabricile vindeau surplusul de lemn pentru foc.

Prezenţa acestor lemne în gospodăria Larei dovedea că ea îl cunoaşte pe Samdeviatov, care se îngrijeşte de ea, aşa cum, altădată, îl aproviziona pe doctor cu toate lucrurile necesare pentru familia lui. Această descoperire fu ca un cuţit înfipt în inima doctorului. Şi mai înainte se jenase de ajutorul pe care i-l acorda Anfim Efimovici. Acum jena acestor obligaţii era complicată şi de alte sentimente.

Puţin probabil că Anfim o ajută pe Larisa Fiodorovna numai de ochi frumoşi. Iuri Andreevici îşi imagină manierele libertine ale lui Samdeviatov şi nesăbuinţa feminină a Larei.

În sobă lemnele uscate de la Kulab trosneau în cor şi, pe măsură ce se aprindeau, accesul de gelozie al lui Iuri Andreevici, iscat din nişte presupoziţii vagi, deveneau certitudine.

Însă sufletul îi era chinuit cu totul şi o durere o împingea deoparte pe alta. Nu se putea descotorosi de aceste bănuieli. Gândurile lui, cu de la sine putere, săreau de la 'un subiect la altul. Îşi aduse aminte de ai săi şi, pentru un timp, fantasmagoriile geloziei îi fură acoperite.

„Deci, dragii mei, sunteţi la Moscova?” De-acum i se părea că Tunţeva îi confirmase şi că aceştia ajunseseră cu bine acasă. „Deci aţi repetat fără mine acest drum lung şi greu? Cum aţi ajuns? Ce să însemne această delegaţie, această chemare a lui Aleksandr Aleksandrovici? O fi fost o propunere din partea Academiei care îl invită să reia activitatea la catedră? Ce-aţi găsit acasă? Şi oare mai există casa noastră? O, ce greu mi-e şi cât sufăr, Doamne! O, ce bine-ar fi să pot să nu mă mai gândesc! Cum mi se încâlcesc gândurile! Ce-i cu mine, Tonia? Mi se pare că mă îmbolnăvesc. Ce-o să se întâmple cu mine şi cu voi toţi, Tonia, Tonecika, Tonia, Şurocika, Aleksandr Aleksandrovici? De ce m-ai alungat de pe faţa Ta, lumină neasfinţită1? De ce viaţa vă îndepărtează pe toţi de mine? De ce suntem întotdeauna despărţiţi? Dar curând o să fim împreună, o să fim împreună, nu-i aşa? Ne vom vedea? Totul o să fie iarăşi bine, nu-i aşa?

Dar cum de mă mai rabdă pământul, dacă mereu uit că Tonia trebuia să nască şi că, probabil, a născut? Nu-i prima dată când mă dovedesc atât de uituc. Cum i-o fi fost naşterea? Cum a născut? în drum spre Moscova au trecut prin Iuriatin. Deşi Lara nu-i cunoştea, ar fi putut pomeni ceva despre ei în scrisoare. Căci pentru croitoreasa şi frizeriţa aceea străină, soarta lor nu a rămas cu totul necunoscută. Ce lipsă de atenţie ciudată, care seamănă a indiferenţă! La fel de inexplicabilă ca şi trecerea sub tăcere a relaţiilor ei cu Samdeviatov.”

Iuri Andreevici cercetă cu alţi ochi, mai atenţi, pereţii dormitorului. Ştia că dintre lucrurile aflate aici nu exista niciunul care să-i aparţină Larei, deoarece mobilierul era al foştilor proprietari anonimi, care se ascundeau undeva. Deci aceste lucruri nu puteau nicidecum depune mărturie despre gusturile Larei.

Oricum însă, începu să se simtă stingherit printre bărbaţii şi femeile care îl priveau de pe pereţi, din fotografiile lor mărite. Mobila de prost gust respira ostilitate. Se simţea străin şi de prisos în acest dormitor.

Iar el, prostul, îşi amintise de-atâtea ori această casă, avusese nostalgia ei şi, în închipuire, intra în cameră nu ca într-o încăpere, ci ca în dorul lui pentru Lara! Cât de caraghios trebuie să pară din exterior acest mod de simţire! Oare aşa trăiesc, aşa se comportă şi se exprimă oamenii puternici, practicienii de felul lui Samdeviatov, bărbaţii cu adevărat frumoşi? Şi de ce Lara ar trebui să prefere slăbiciunea lui de caracter şi limbajul obscur, ireal al iubirii lui? Oare chiar are nevoie de acest haos? Oare chiar vrea Lara să fie ceea ce înseamnă ea pentru el?

Dar ce înseamnă ea pentru el, după cum s-a exprimat acum o clipă? O, la această întrebare avea întotdeauna răspunsul pregătit.

Iată seara aceasta de primăvară de afară. Tot văzduhul e sfâşiat de sunete. Vocile copiilor care se joacă sunt presărate în locuri situate la depărtări diferite, parcă drept semn că întreg spaţiul este viu. Şi depărtarea aceasta e Rusia, născătoarea lui fără seamăn, vestită, muceniţă, încăpăţânată, sucită, poznaşă, divinizată, cu extravaganţe etern măreţe şi fatale, care nu pot fi niciodată ghicite dinainte! O, ce dulce e viaţa! Ce bine e să trăieşti pe lume şi să iubeşti viaţa! O, cum îţi vine mereu să-i mulţumeşti vieţii, însăşi existenţei, să le mărturiseşti acest lucru fără ascunzişuri!

Tocmai aceste lucruri sunt Lara. Cu ele nu se poate sta de vorbă, iar Lara este reprezentanta lor, expresia lor, harul auzului şi al cuvântului, dăruit principiilor necuvântătoare ale existenţei.

Şi nu e adevărat, de-o mie de ori nu-i adevărat tot ce-a trăncănit el despre ea în aceste clipe de îndoială. Dimpotrivă, ce perfecte şi ireproşabile sunt toate în fiinţa ei!

Lacrimi de admiraţie şi căinţă i se aşternură pe ochi. Deschise uşiţa sobei şi scormoni jăraticul cu vătraiul. Jarul curat, răbufnit în flăcări, îl împinse în fundul sobei, iar tăciunii nearşi complet îi aduse mai în faţă, unde soba trăgea mai bine. Câtva timp stătu cu uşiţa deschisă. Îl desfăta jocul luminii şi al căldurii pe obraji şi pe mâini. Reflexele lungi ale luminii îl făcură să-şi revină complet.

O, cât de mult îi lipsea ea acum, ce nevoie avea, în clipa aceasta, de ceva care să provină vădit, palpabil de la ea!

Scoase din buzunar scrisoarea boţită. O scoase cu faţa cealaltă a hârtiei şi abia acum îşi dădu seama că este scrisă şi pe verso, de jos. Privind hârtia mototolită, el citi la lumina jucăuşă a flăcărilor din sobă: „Ştii că ai tăi sunt la Moscova. Tonia a născut o fetiţă”. Urmau câteva rânduri înnegrite, apoi frazele: „Am tăiat pentru că e stupid să scrii despre asta. O să vorbim despre toate când o să ne vedem. Mă grăbesc, încerc să fac rost de un cal. Nu ştiu ce mă fac dacă nu găsesc. Cu Katenka mi-ar fi prea greu.”. Ultimele cuvinte erau şterse şi nu se puteau citi.

„După cal a dat fuga la Anfim şi probabil că l-a convins să i-l împrumute, dacă a plecat”, reflectă, calm, Iuri Andreevici. „Dacă, în această privinţă, conştiinţa nu i-ar fi fost absolut curată, n-ar mai fi amintit acest amănunt.”

După ce soba se înfâerbântă, doctorul închise portiţa şi mâncă ceva. După masă, îl cuprinse un acces de somnolenţă. Fără să se dezbrace, se întinse pe canapea şi adormi imediat. Nu auzi hărmălaia asurzitoare şi insolentă a şobolanilor, care îşi făceau de cap dincolo de uşa şi pereţii dormitorului. Visă la rând două vise urâte.

Era la Moscova, într-o cameră, în faţa unei uşi de sticlă încuiate, pe care, pentru mai multă siguranţă, o ţinea de clanţă din toate puterile. Îndărătul uşii se zbătea, plângea şi se ruga să-l lase înăuntru fiul lui, Şurocika, îmbrăcat într-un paltonaş, cu pantaloni de marinar şi cu o căciuliţă pe cap, frumuşel şi nefericit. În spatele băieţelului, stropindu-l şi pe el, şi uşa, se prăvălea vuind o cascadă provenită poate de la conducta de apă sau de la canalizare (fenomen frecvent în zilele acelea), poate de la un torent de apă furios, răspândind în jur frigul milenar şi întunericul din peşterile care păreau acum că, precum un defileu muntos, se sfârşeau şi se propteau în uşa aceea.

Vuietul apei în cădere îl speria de moarte pe băieţel. Nu i se auzeau strigătele, pentru că vuietul apei i le acoperea. Dar Iuri Andreevici vedea că acesta alcătuia cu buzele cuvintele: „Tăticule! Tăticule!”.

Lui Iuri Andreevici i se rupea inima. Cu toată fiinţa sa, voia să-l ia în braţe pe băiat, să-l strângă la piept şi să fugă cu el încotro va vedea cu ochii.

Dar, cu ochii plini de lacrimi, trăgea de clanţa uşii încuiate şi nu dădea drumul băieţelului înăuntru, jertfindu-l unor fals-înţelese sentimente de cinste şi onoare, pe care le avea faţă de o femeie, alta decât mama băiatului, care dintr-o clipă în alta trebuia să intre în cameră pe cealaltă uşă.