Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 67 (șaizeci și șapte) Mai 2017

Eseu: Trenul vieţii care trece - de Ion Cosmovici

Sentimentul acela că lucrezi noaptea cu geamul deschis, iar în depărtare se aude trenul, pe care nu îl poţi auzi decât acum, noaptea, când se adună liniştea peste oraş.
E sentimentul că lucrurile sunt OK, că va fi bine. Că lumea asta, prin tăcerea nopţii, va continua să meargă înainte. Că totul e „în ordine”.
Zgomotele auzite departe prin geam, noaptea, încep să se imprime în inimă în adolescenţă. Sunt zgomotele cartierului când începi să fumezi iarna privind zăpada din faţa blocului, sau când citeşti toată noaptea un roman de Sienkiewicz, când stai pe balcon şi meditezi în felul tău fără să ştii încă ce e meditaţia sau că aşa se numeşte ceea ce faci. Sunt momentele în care te formezi ca om, ca identitate, ca istorie a amintirilor, şi se imprimă în tine acele nopţi de speranţă care fac un om. Nu disperarea, nici singurătatea nu ne fac oameni, ci speranţa.
Speranţa că trenul auzit e departe, puternic, hotărât, sfidează frigul şi vântul şi dealurile răcoroase şi merge spre prietenii din alte oraşe. Totodată sentimentul că acolo unde tu lucrezi, de fapt conduci trenul vieţii tale, complet diferit de trenul părinţilor tăi care sunt la mii de kilometri în camera de alături. Despre asta e vorba, când auzi trenul departe, ai speranţă că lucrurile merg înspre undeva, că te aşteaptă mai multă supriză decât rutină în această viaţă. Că e loc pe lume şi pentru efortul tău sau micul tău loc liniştit, dar şi pentru marea aventură a lumii, cu călătoriile şi întâlnirile ei, desfăşurate ca o gară cosmică care şi-a deschis peroanele sub stelele de deasupra geamului tău.
Trenul care trece departe trezeşte toate amintirile despre aceste momente de speranţă, despre tinereţe, despre liceu, e ca prăjitura lui Proust pentru oamenii marilor oraşe. Trezeşte acel sentiment extraordinar că eşti, de fapt, urcat în trenul vieţii tale. Iar un tren e întotdeauna relaxant: el merge înainte, nu trebuie să faci nimic pentru ca să meargă, şi e loc pentru tine dar şi pentru alţii. Trenul, e imaginea cea mai bună a vieţii, e poate metafora cea mai bună a vieţii: vezi, priveşti, fără să faci nimic înaintezi, şi totodată meditezi. Şi poate mai schimbi o vorbă, poate legi o prietenie, purtat de bătaia puternică şi liniştitoare a macazurilor care străbat dealurile şi drumurile care se pierd în zare, la fel ca gândurile tale, la fel ca problemele tale.
După care vine gălagia, relaţiile, job-urile care te ucid şi te prăbuşeşti lângă televizor atunci când revii seara acasă. Pierzi meditaţia noaptea sub un geam. Te urbanizezi până la bestializare.
Şi regăseşti meditaţia, dacă ai noroc, atunci când auzi din nou trenul departe, şi eşti destul de bine cu tine, cu cei din jur, cu planurile tale şi cu cel pe care îl iubeşti. Apoi iar uiţi trenul, şi apoi iar îl auzi, în funcţie de oraşele şi prieteniile în care locuieşti.
După care, în timp, trenul vieţii prinde viteză tot mai mare. Mai contează trenul auzit departe, pe geam, dacă viaţa mea are o viteză mai mare decât a unui tren? Ne transformăm, încet, într-o cometă care trece sfârtecând aerul şi istoria, printre oameni, case, proiecte, iar lucrurile din jur, la rândul lor, ne rănesc cu viteza lor inumană.
Până la urmă, trenul devine un fel de avion, în căutarea unui loc de aterizare. Ca în Inception, ne vom trezi din marea cursă împotriva vieţilor trecătoare atunci când vom afla care e viaţa noastră corectă, unde, cu cine. E un moment de trezire, până la el viteza creşte tot mai mult, iar apoi trezirea readuce totul la zero, la început, la destinaţie. La fel ca finalul din Inception, în aeroportul din Los Angeles. Oraşul îngerilor.
Iar după ce, dincolo de job-uri, mări şi tări, ai reuşit să aterizezi în mijlocul inimii şi în milocul vieţii tale, doar atunci auzi, din nou, ca pentru prima oară, ca în clasa a noua, trenul care trece, departe, noaptea.
E frumos, dar acum povestea mea a devenit mai mare decât oricare ar putea fi povestea lui. Iar geamul casei mele e mai mare şi mai larg decât tot pământul. E frumos, dar nu mai cerşesc de la plecarea cu rucsacul noaptea tot ce aş putea primi de la viaţă. Am, deja, până la urmă, viaţa mea adunată toată în rucsac.
Până la urmă, totul e o problemă de muzică: muzica exterioară care devine muzică interioară. Trenul care trece noaptea înseamnă speranţă, iar el se opreşte până la urmă pufăind şi clătinându-se din toate balamalele, în ziua în care găsim, destulă, minunată, speranţa pentru restul vieţii.
Din acel moment fiecare dintre noi devenim un şef de gară, şi trimitem spre cei dragi, ca nişte trenuri care umplu tăcerea nopţii, gândurile bune, şoaptele şi încurajările potrivite. (www.lapunkt.ro)
Știri: Vagoanele restaurant vor deveni istorie - de Adrian Bărbulescu , 

România Liberă 03 iulie 2016

Doar șase vagoane restaurant mai circulă în momentul de față pe căile ferate din România. Activitatea este în pierdere pentru CFR Călători, dar superprofitabilă pentru unii angajați ai operatorului feroviar de stat.

În perioada comunistă, zeci de vagoane restaurant se aflau în compunerea trenurilor CFR, iar cererea depășea cu mult oferta. Pentru ca tot românul să apuce să mănânce o friptură cu cartofi prăjiți în drum spre mare, munte sau mânăstirile din Bucovina (chiar și în perioadele de post) în vagoanele restaurant fuseseră instalate în locuri vizibile afișe cu textul „Timp de masă limitat: 50 de minute”. Suficient pentru a lua masa, dar nu și pentru a te întinde la șprițuri, căci în vagoanele de clasa întâi sau a doua așteptau nerăbdători alți călători flămânzi.

Între timp, situația s-a schimbat radical, iar vagoanele restaurant tind să devină istorie. În momentul de față, doar șase „cârciumi pe roți” mai circulă atașate la trenurile CFR Călători, chiar dacă numărul lor total, aflat în inventarul societății feroviare de stat, se ridică la 22 (vagoane restaurant, vagoane bar și bar-bistro).

Cele șase vagoane rămase în circulație sunt atașate la trenurile internaționale „Dacia”, spre Viena, și „Ister”, spre Budapesta, și nu duc lipsă de mușterii. Dacă însă consulți datele contabile vei avea o surpriză – acestea nu generează încasări nici cât o cârciumă de cartier.

Nu puțin sunt cei care au rămas cu percepția că la vagonul restaurant totul este scump. România liberă vă prezintă prețurile practicate de CFR Călători la aceste vagoane. O porție de piept de pui la grătar, de 200 de grame, costă 15 lei, una de ceafă sau cotlet de porc (180 de grame) – 16,8 lei, iar cârnăciorii oltenești costă 1„0,4 lei porția de 200 g. La acestea se adaugă o garnitură de legume mexicane sote (5,70 lei) sau de cartofi prăjiți (5 lei). O salată de murături (castraveți plus gogoșari) costă 5 lei, iar una de sezon, cu castraveți și roșii – 4,5 lei. La bere, prețurile sunt pentru toate buzunarele, de la Ursus și Timișoreana la 5 lei, până la Bavaria la 10 lei. Nici șprițul este scump: sticla de Riesling de Jidvei costă 24 de lei, iar cea de apă minerală la jumătate de litru – 4 lei.

Proză scurtă: Tren de plăcere - de Ion Luca Caragiale


S-a hotarat, care va sa zica...
Madam' Georgescu - Mita Georgeasca - cu d. Georgescu - Mihalache - pleaca la Sinaia cu trenul de placere. insa, de mult madam' Georgescu a promis "puiului" sa-l duca odata si pe el la Sinaia; prin urmare, trebuie sa-l ia si pe puiul; dar puiul nu merge nicaieri fara "gramama"; prin urmare, si pe gramama trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, in etate de cinci anisori impliniti, unicul fruct pana astazi al amorului parintilor sai; iar gramama este cocoana Anica, mamita mamitichii puiului.
Trenul de placere pleaca din Gara de Nord sambata dupa-amiazi, la orele trei fara cinci. Sambata, asadar, de la amiazi, amandoua aceste doamne incep sa se pregateasca de plecare. Madam' Georgescu este pe deplin stabilita asupra toaletei sale: bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee si palaria asortata; umbreluta a rosie, manusile albe si demibotinele de lac cu catarama; ciorapii de matase vargati, in lungul piciorului, o banda galbena si una neagra, despartite cu cate un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbraca in negru, asa se-mbraca dumneei de cand a pierdut pe raposatul Nicula; coloare deschisa n-a mai purtat, decat acuma, de curand, barej conabiu la cap. Cat despre puiul, nici nu mai incape discutie - el va purta la Sinaia uniforma de ofiter de vanatori ca printul Carol. Pana sa potriveasca mamita pe madam' Georgescu, pana sa-mbrace pe puiul si sa-i puie sabia, iata ca s-a facut ceasul doua fara douazeci. La ceasurile doua fara un sfert, iata ca soseste si d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intra si da cu ochii de gramama, striga:
- Cocoana! inca n-ai plecat? sa stii c-ai pierdut trenul? Pana s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; pana sa-l apuci, ca poate n-ai noroc sa-ti treaca tocmai atunci; pana sa ajungi la gara, - s-a ispravit! n-are sa te-astepte trenul pe dumneata...
Apoi, vazand pe gramama ca tandaleste cautand niste chei:
- N-auzi, cocoana, ca scapi trenul?
Cocoana Anica porneste, si madam' Georgescu dupa ea:

- Mamito, stii unde am vorbit sa ne-ntalnim: in salon de clasa-ntai... Ai auzit ?
Gramama a plecat sa caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia si cu un cosulet elegant de provizii - salam, opt oua rascoapte, un pui fript, doua jimble, sare, piper, in sfarsit tot ce trebuieste - se urca in birja si:
- La gara, gaspadin!
De douazeci si cinci minute, familia Georgescu sta in salon de clasa-ntai, si gramama nu mai soseste. Ceasornicul arata doua si jumatate... Madam' Georgescu incepe sa devie impacienta. Trei fara douazeci si cinci... Mai sunt douazeci de minute; la casa se dau bilete, si cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu incepe a banui ca n-are sa trebuiasca a mai lua patru bilete, poate ca trei or s-ajunga, si porneste din salonul de asteptare sa mearga la ghiset. Dar in usa-ntalneste piept in piept pe gramama, care nu mai poate de gafaiala.
- Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica.
Dar d. Georgescu ii numara parale potrivite pentru un bilet de dus si-ntors clasa III, si-i arata ghisetul respectiv.
Peste cateva minute, trenul zboara-nspre Carpati.
- Biletele, va rog, domnilor, zice politicos conductorul, intrand in primul vagon de clasa-ntaia.
D. Georgescu arata doua bilete.
- ... Mititelul... al dv. ? intreaba conductorul aratand pe ofiterasul de vanatori, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.
- Da ! dar n-a-mplinit patru ani... Nu trebuie sa ne-nveti dumneata pe noi regula, zice madam' Georgescu.
Conductorul saluta politicos si trece mai departe.
- I-ai spus mamitii (intreaba discret madam' Georgescu pe consoartele dumneaei) sa bage de seama sa nu-i fure cineva cosul?

D. Georgescu da din cap si se multumeste sa zica numa:
- Hahi !
Mai discret inca, intreaba d. Georgescu pe consoarta d-sale:
- I-ai dat ceva parale?
Madam' Georgescu raspunde consoartelui tot asa de laconic cum i-a raspuns si dansul.
- Cat ?
Madam' Georgescu arata mana cu cele cinci degete rasfirate: cinci - adica, o bancuta.
Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese pana la gara: care va sa zica gramama are inca douazeci de bani pentru ca sa cumpere doua legaturi de visine la Comarnic. si-n adevar, le si cumpara, si le si mananca pe jumatate pana la Valea Larga, cu samburi cu tot. Trenul soseste la Sinaia regulat. Lume - destula. Dar cu toata-mbulzeala, cine stie sa-si faca un plan bine hotarat nu se rataceste niciodata. Familia Georgescu stie perfect ce are sa faca pas cu pas si minuta cu minuta. Astfel, madam' Georgescu, cu d. Georgescu si cu puiul se urca-n birja si merg drept la parc, unde muzica militara canta cadrilul Les petits cochons, sa se asigure de o odaie cu doua paturi la Regal; iar gramama cu cosul merge la Mazare, sa se asigure de o odaie cu un pat: e atat de aproape Mazare de gara, ca nu face pentru ca sa mai dai parale la birja. D. Georgescu insa da unui baiat un ban, sa duca dupa gramama cosul.
S-a intunecat... Lampile electrice incep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasa pe madam' Georgescu pe o banca in aleea principala, unde e toiul promenadei de lume buna, si pleaca cu puiul la gramama. Fatalitate! La otel Mazare, i se spune ca n-a fost odaie goala si ca a trimes-o pe jupaneasa la otel Manolescu, devale. D. Georgescu coboara cu bravul ofiteras de vanatori, care este foarte obosit si flamand. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goala, si a trimis-o pe jupaneasa la otel Voinea, in Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiteras, dupa ce i-a cumparat o franzela si i-a dat sa bea apa. Trecand spre Izvor, se abate prin parc sa spuie lui madam' Georgescu, nu cumva sa-si piarza rabdarea asteptandu-l... Fatalitate! Madam' Georgescu lipseste de pe banca. D. Georgescu lasa un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, sa se odihneasca pe banca, face cativa pasi in sus, apoi in jos, sa gaseasca pe madam' Georgescu. Madam' Georgescu, nicaieri! Se-ntoarce sa ia pe puiul, sa-l duca la Voinea si sa se-ntoarca apoi in parc, unde trebuie pana-n fine sa gaseasca pe madam' Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseste.
- Pardon, zice d. Georgescu catre un domn care sta pe banca, n-ati vazut un copilas frumusel, imbracat in uniforma ca printul Carol?
- Ba da... Acu a plecat cu o dama...
- Cu o dama inalta, cu bluza verzuie si cu jupa...
- N-am bagat de seama; dar am auzit ca dama-i zicea "puiule" si baiatul "mamitico".
- Pardon, incotro a pornit?
- incoace, raspunde domnul, aratand inspre Mazare. Dama zicea ca-l duce pe puiul la gramama.
D. Georgescu porneste inapoi la Mazare... Acolo i se spune - fatalitate! - ca madam' Georgescu a fost acum cu puiul si, negasind pe gramama, a plecat devale la Manolescu. Degrab' la Manolescu...
- A fost o dama cu baietelul cu care ati fost dv. si i-am spus tot cum v-am spus dv., ca n-am avut odaie, si am manat-o la Voinea.
D. Georgescu suie si porneste cu pas regulat catre Izvor. Ajunge foarte obosit si asudat la Voinea... Fatalitate! La Voinea nu se afla nici madam' Georgescu, nici puiul, nici gramama, nici cosul.
- Ce-i de facut?
Cu toata inteligenta lui, d. Georgescu sta cateva momente pe loc fara sa poata raspunde la aceasta-ntrebare... Va trebui sa raspunza insa...
- Ce?
Pentru cine nu e deprins sa se catere pe munti, putand trece ca o capra din valea Prahovei in a Ialomitei, Sinaia nu se poate compara mai nimerit decat cu un stomac: o incapere mai mult sau mai putin larga, avand doua deschizaturi destul de stramte. Te-a inghitit odata Sinaia, nu mai poti iesi decat ori pe sus, spre miazanoapte, catre Predeal, ori pe jos, spre miazazi, spre Comarnic. Prin urmare, isi face d. Georgescu urmatoarea juditioasa socoteala:
"Trebuie sa fie in Sinaia, ca n-au avut pe unde zbura".
N-apuca bine sa ispraveasca aceasta gandire, si cineva, venindu-i drept in fata, sub lumina unei lampi electrice, ii zice:
- Sa-mi scrii, nene Georgescule!
- Adio, Mitica...
- Te asteapta-n parc madam' Georgescu cu familia Vasilescu si cu locotenent Misu...
- in parc?... Sa-mi scrii, Mitica!
- Adio si n-am cuvinte, nene Mialache!
D. Georgescu indoieste pasul... intra in parc; cauta peste tot... Madam' Georgescu - fatalitate! - nicaieri. Obosit, omul sade pe o banca, sa rasufle, si, pentru prima oara, dupa o alergatura de cinci ceasuri, injura in gand... Pe cine?... Pe coana Anica... Dumneei a facut toata incurcatura, dumneei face toate incurcaturile... Dar... nu strica dumneei; el strica; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucuresti... sezand astfel pe banca-n parc, in prada unor gandiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama ca muzica a plecat si ca lumea incet-incet s-a strecurat, mergand fiecare catra culcusul sau. A! e grozav sa ai fiinte iubite, ratacite departe de tine, si sa nu stii la un moment dat in ce loc se afla, ce fac, ce li se-ntampla, ce vorbesc, ce simt, ce gandesc despre tine... le e dor de tine, cum ti-este tie de ele ? etc. etc.
"Unde dracul s-a bagatara ?" zice d. Georgescu...
si iar o injuratura - de asta data la adresa tutulor celor trei fiinte iubite pe cari le cauta fara sa le gaseasca. Dar iata ca un glas simpatic il trezeste pe d. Georgescu din uratele-i ganduri.
- Bravos! d-le Mialache! bravos!
Este cocoana Anica, mamita lui madam' Georgescu.
- Cocoana! striga ginerele, sarind drept in picioare... Unde umblati, cocoana?
- Bravos! tot dumneatale-ntrebi...
- Fireste ca eu, daca nu stiu... De cinci ceasuri de cand umblu dupa dv.
- Dupa noi !... Ce spui, frate?... Dar la Oppler nu puteai sa vii?... A nemerit orbul Braila... si d-ta...
- La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? striga d. Georgescu scos din pepene... La Oppler? Dracul era sa stie ca dv. sunteti la Oppler... Eu v-am cautat la Mazare, la Manolescu, la Voinea, in parc...
- La Voinea?... Nu mi-a zis Mita ca ne-a gasit loc la Vasileasca?...
- Cand ti-a zis Mita ca ti-a gasit loc la Vasileasca?
- Cand ne-am intalnitara pe bulivar...
- Cand v-ati intalnitara pe bulivar ?
- Cand mergeam la Voinea... ne-am intalnitara, ca nu l-am gasit...
- Pe cine ?

- Pe Voinea. Finca ne-am intalnitara cu Mandica.
- Care Mandica? zbiara d. Georgescu.
- Vasileasca, omule! si cu Mita...
- Ei! si unde e acuma Mita?
- Nu ti-am spus?
- Cand mi-ai spus?
- Mialache! esti nebun? Nu ti-am spus ca te asteapta la Oppler cu Vasileasca si cu fratele Vasileaschii, locotenent Misu de la itidenta?
- Dar puiul?
- L-am culcat.
- Unde?
- Nu ti-am spus?
- Cucoana! esti nebuna? cand mi-ai spus?
- Nu ti-am spus ca am tras la Mandica.
- Ei?!
- Nu zbiera asa!... Ei! ne-a dat un pat pentru puiul in odaie la copiii ei, si Mitii i-a dat odaia lui Misu, si el doarme pe canapea in antreluta...
Din vorba-n vorba, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile stinse.
- S-a dusara la Vasileasca acasa.
D. Georgescu si coana Anica suie incet pe drumul prapastios catre strada Furnica. E o noapte calda, cu luna plina... Cu cat suie, cu atat se desfasura la picioarele drumetilor panorama mirifica a Sinaiei, cu simetricele ei constelatii de lampioane electrice. Vederea aceasta o incanta pe coana Anica... D. Georgescu e mai putin simtitor fata cu mareata priveliste si injura bombanind. Au ajuns in sfarsit la Villa Mandica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! madam' Georgescu lipseste. A plecat.

- Unde?
- A plecatara acusica toti, zice servitoarea somnoroasa, la Sfanta Ana.
- si d. Misu locotenentul? intreaba coana Anica.
- si dumnealui, raspunde slujnica.
- Du-te si dumneatale repede, Mialache! zice cocoana.
Dar d. Mialache izbucneste:
- Ce? cocoana! ce? sunt nebun? dumneatale ma socotesti cal de poste?
- Nu striga, ca scoli copiii!
- De cinci ceasuri de cand alerg dupa dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai ma duc.
- Du-te, Mialache mama! zice foarte rugatoare cocoana; o sa-i faci mare placere Mitii si la toti.
- Nu mai poci...
- O sa te caiesti, Mialache!
- De ce sa ma caiesc?... Nu ma duc! n-o gasesc nici acolo... Mai bine, adu cosul.
Cand zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peles se aude-n departare batand noaptea jumatate. Cocoana scoate cosul de subt canapea, slujnica aduce o sticla cu vin, si d. Mialache se pune sa supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteste cu de-amanuntul toate peripetiile prin cari a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntalnitara cu madam' Vasilescu si cu toata compania si cu locotenent Misu, care e mucalit al dracului "si canta teribel!". Apoi, dupa supeu, s-a culcat d. Georgescu in odaia locotenentului, rezervata pentru el si madam' Georgescu; iar gramama, in odaia copiilor, cu puiul.
Dormeau inca profund cand, pe la cinci si jumatate dimineata, un zgomot strasnic, clopotei de trasura, lautari si chiote, i-a smuls din bratele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlatoare, cu lautari: madam' Vasilescu, madam' Constandinescu, nepotica ei, domnisoara Popescu, si d. Vasilescu si madam' Georgescu si locotenent Misu... Fusese o partida de placere improvizata, o fantazie a locotenentului.
- Vezi, cocoana? zice d. Mialache lui gramama. Vezi? daca ma luam dupa vorba d-tale si ma duceam si la Sfanta Ana!...
Ah! a fost o placere ce va ramanea neuitata... Pe luna, cu trasurile la pas, si dasupra armoniei apelor de munte si soaptelor padurii, lautarii acompaniind incetinel si d. Misu cantand menuetul, pe care-l canta regulat muzica in parc si care-i place atata lui madam' Georgescu!... De aceea, cu sufletul incarcat de fermecatoare amintiri, seara, la Bucuresti, cand isi face toaleta de culcare, madam' Georgescu zice oftand:
- Ah! mamito! menuetul lui Pederaski..., ma-nnebunesc ! 


Universul, 4 si 11 august 190

Drinkology: În tren trebuie să bei cu măsură, altfel uiți unde să cobori

Blue Train cocktail

Se amestecă în shaker 60 mL gin(sau vodcă), 20 mL lichior Triple Sec, 15 mL lichior Curacao, 20 mL suc de lămâie și ghiață. Se agită bine, apoi se toarnă în pahare prin strecurătoare.

Poeziile trenurilor
Nichita Stănescu - Locomotive vechi, terasamente greieri

Locomotive vechi, terasamente, greieri străbăteau

copilăria mea de Ah, și Au

cu reci gutui în curtea de bazalt

cu câini lătrând în lanțuri și în salt
Cerul avea o gaură în el,

în care-aș fi putut să cad mișel.

Dar mă țineam de câini și de gutui

și încă de ceva, ce nu-i.

Nici ochiul ridicam, nici mâna

și nici căița ce-mi dăduse zâna.

Câinii lătrau de spaimă-n lanțul lor

și sâmburii gutuilor ...

M-aș ține și acum de ei, dar unde-i

trupul de-atunci, trăit și scurs

pe spata undei?

Astazi mi-apare că e sus

un cui în palma lui Isus.



Ion Minulescu - Prin gările cu firme-albastre

Tristeţea trenului ce pleacă

Noi n-am trăit-o niciodată,

Căci - călători ades cu trenul -

În clipa când plecăm din gară,

Noi stăm pe loc -

Doar trenul pleacă!...
Doar trenul pleacă,

Trenul singur

Ne poartă nerăbdarea mută,

Bagajul visurilor noastre

Şi setea noilor senzaţii,

Pe infinite paralele,

De-a lungul verzilor plantaţii

De mătrăgună şi cucută,

Pe schela podurilor albe,

Prin noaptea negrelor tunele

Şi gările cu firme-albastre!...
Doar trenul pleacă,

Trenul singur

Respiră,

Cugetă,

Vorbeşte,

Şi-n forţa aburilor cântă

Viteza roţilor ce creşte...
Doar trenul singur se frământă,

El singur urcă

Şi coboară -

Reptilă neagră ce-mprumută

Aripi de liliac ce zboară

Şi glas de cobe ce-nspăimântă!...

Doar trenul singur se-nfioară

De-atâta veşnică povară.

El singur poartă mai departe

Pachetele-omeneşti, culcate

Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,

Pe bănci de pluş capitonate!...

Doar trenul suferă ofensa

Sclaviei negrilor "ad-hoc",

Ce poartă-n lectici mai departe

Pe cei născuţi să stea pe loc...

El singur,

El,

Şi numai trenul,

Creează-n urma lui distanţa

Monotonia

Şi refrenul

Din care ne-adăpăm speranţa

Toţi călătorii spre mai bine...

Şi numai el,

Doar trenul singur,

Doar trenul ştie-anume cine

Şi câţi din cei plecaţi aseară

Putea-vom mâine, -n zorii zilei,

Bagajul visurilor noastre

Să-l presărăm, din suflet iară,

Prin gările cu firme-albastre!...

Mircea Dinescu - Elegie la trenurile reci

De-ai adormi iubito pe linia ferată

îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil

din ceruri au să ningă baloturi mari de vată

vor fi beţii de rouă, se va dansa cadril.
Va mai veni şi-un înger din gările înalte

să-ţi netezească somnul cu pene de păun

şi arbori de sequoia se vor planta în halte

şi-n pieţe s-or da gratis baloane de săpun.

Şi părul tău de raze va cotropi siberii

să sfârâie zăpada pe capete de struţi

şi-apoi în reci cazarme cu genele-ai să perii

obrazu-ascuns în pernă al plânşilor recruţi…

Dar tu n-adormi iubito pe linia ferată

trec trenuri îmbâcsite de zgură şi de clor

şi nici nu ştiu ce-nseamnă un trup frumos

de fată

şi-ncep atunci de milă să plâng în urma lor.
Marin Sorescu - Pleacă trenul

Când stai în tren şi pleacă trenul vecin,

De ce ai impresia că ai plecat

Tu?
Primăvara şi toamna

Te tot uiţi pe cer, pierdut în gânduri,

Stoluri de păsări vin,

Stoluri de păsări pleacă,

De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viaţa m-am uitat pe fereastră,

Pironit într-un colţ

De autobuz, de tren, de vapor

Hurducat de căruţă

M-am uitat cum fug de mine copacii,

Oameni, oraşe, continente

De ce sunt copleşit de atâtea emoţii,

De ce am impresia

Că am cunoscut lumea?

Mihai Eminescu - Din Berlin la Potsdam

                        Din Berlin la Potsdam merge

                        Drum de fier, precum se ştie.

                        Dară nu se ştie încă

                        C-am luat bilet de-a trie,

 

                        C-am plecat de dimineaţă

                        Cu un taler şi doi groşi…

                        Şi de gât cu blonda Milly,

                        C-ochi albaştri, buze roşi.

 

                        Zice Brahma, tata Brahma,

                        Cum că lumea asta nu e

                        Decât arderea-unei jertfe

                        Într-o vecinică căţuie.

 

                        Am aprins şi eu luleaua

                        Şi jertfesc lui tata Brahma,

                        Lângă mine-un şip cu Kümmel!

                        Ş-o bucată de păstramă.

 

                        Zice Darwin, tata Darwin,

                        Cum că omul e-o maimuţă –

                        Am picior de maimuţoi,

                        Milly-nsă de pisicuţă.

 

                        Şi mă urc în tren cu grabă

                        Cu o foame de balaur,

                        Între dinţi o pipă lungă,

                        Subsuori pe Schopenhauer.

 

                        Ş-acum şuieră maşina.

                        Fumul pipei lin miroasă,

                        Sticla Kümmel mă invită,

                        Milly-mi râde. – Ce-mi mai pasă!

George Topârceanu - Acceleratul


Peste fagi cu varfuri sure

A cazut amurgul rece.

Inserarea muta trece

Furisata prin padure.

Spre apus abia s-arata

Printre crengi, intunecata,

O vapaie de rubin...

Din frunzisurile grele

De-nnoptate tot mai vin

Glasuri mici de pasarele...

Reci si palide-n senin

Se ivesc deasupra stele.

*

Si deodata, dintre dealuri

Se desprinde larg un zvon

Departat si monoton,

Ca un murmur lung de ape

Revarsate peste maluri...

Creste-n lunca, mai aproape,

Umple vaile vecine

De rasunet mare...

Vine!...

Fulger negru... trasnet lung

Dus pe aripi de furtuna,

Zguduind pamantultuna,

Zarile de-abia-i ajung...

Parca zboara,

Parca-noata,-

Scuipa foc, inghite drum,

Si-ntr-un valvartej de fum

Taie-n lung padurea toata...
A trecut...

Dinspre campie,

Vuiet greu de fierarie

Se destrama in tacere...

Scade-n departare...

Piere...
*

Iar in urma-i, din tufisuri,

De prin tainice-ascunzisuri,

Se ivesc pe jumatate,

Pasarele ciufulite,

Alarmate

Si-ngrozite:

-Cine-i?...Ce-i?...Ce-a fost pe-aici?...

Ciripesc cu glasuri mici

Cinteze si pitulici.

Doar un pui de pitigoi,

Int-un varf de fag pitic

Sta cu penele vulvoi

Si, facand pe suparatul:

-Ce sa fie? Nu-i nimic.

A trecut Acceleratul...

RADU STANCA - Trenul fantomă

• 
  
  

"De cȃtva timp, la miezul nopții-n garǎ,

Sosește-un tren dar nimenea nu știe

De unde și din ce cǎlǎtorie,

...Fireascǎ, nefireascǎ, se coboarǎ.
Apare-ncet, prin cețuri sublunare,

Și intrǎ, rȃmǎ leneșǎ ȋn stație,

Spre ce necunoscutǎ destinație

Se-ndreaptǎ e un semn de ȋntrebare.
Stǎ cȃte-un ceas și uneori chiar douǎ

Pe-aceeași linie moartǎ, neumblatǎ.

La geamurile lui nu se-aratǎ

Nici o figurǎ veche sau mai nouǎ.
Și totuși din vagoanele lui stranii

Se-aud cȃnd te apropii, voci tǎcute,

Parcǎ s-ar frȃnge-ntr-una alǎute,

Parcǎ s-ar tot atinge niște cranii.
Ȋn fațǎ, palid, pe locomotivǎ,

Stǎ mașinistul, ca un ȋnger rece,

Cu mȃna-ntinsǎ-așteaptǎ - ca sǎ plece –

Semnalul unui fulger ȋn derivǎ.
Și nici un cǎlǎtor de prin vagoane

Nu se dǎ jos vreodatǎ-n gara noastrǎ.

Pare adus de-o negurǎ albastrǎ

Ce-i ȋnvelește coșuri, uși, tampoane.
Iar, cȃnd, urnit din marea lui tǎcere,

Se pune iarǎși tainic ȋn mișcare,

Nu uruie, scrȃșnind din roți sau fiare,

Ci cȃntǎ – lent, o muzicǎ de sfere.
Ce poate fi cu trenul ǎsta oare,

Domnule șef, de nimeni nu-ndrǎznește,

Ȋndatǎ ce din beznǎ se ivește,

Sǎ-i controleze actele stelare?
Ce poate fi cu el de-oricȃnd se-aratǎ

Ne-nfiorǎm cu toți din cale-afarǎ

Și nu-ndrǎznim tot timpul cȃt stǎ-n garǎ

Sǎ ne uitǎm la el mǎcar o datǎ
Sau sǎ urcǎm prin ușile lui scunde

Ȋntr-un vagon din cele treisprezece?

Ni-e teamǎ, poate, nu cumva sǎ plece

Și sǎ ne ducǎ cine știe unde…?"

Constanța Buzea – Acolo unde cred că ești

• 
  
  

• 
  Acolo unde cred că eşti
  

Nici trenurile nu străbat

Acolo ca de sticlă par

Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci

Adăugat la rest mereu

Şi nu mai pot înainta

Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge, alb e orice drum

Şi alb respiră-ntregul timp

Nici nu te-aş recunoaşte-acum

Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc

Dar nici să uit nu mă îndur

Câtă părere-i în destin

Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun

Ca sub un şal înzăpezind

Sufletul nostru încă bun

Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri

Şi fi-vor brazii îngrădiţi

Acolo unde cred că eşti

Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept

Să ningă, să te pot vedea

Dacă priveşti, dacă asculţi

Dacă mai înţelegi ceva.

Nichita Stănescu - Cântec de drum

O să fugă câmpul înapoi
către ieri, către alaltăieri.
Tu ai să stai la o fereastră de tren
și ai să spui: uite,
acum o lună am găsit un epolet
acum un an, o sabie ruptă!
O sa fugă înapoi câmpia
către acum doi ani,
iar tu, care stai la o fereastră de tren,
ai să spui, uite,
când eram copil, mi-amintesc,
i-am găsit craniul într-un șanț.
Desigur am trecut,
fără să-l privesc prea atentă.
Mâine (ai să spui) îl iubeam;
poimiine, poate poimiine îl țineam
de braț,
peste un an, ah, peste un an
mă căsătorisem cu el.
Dar ce 
Dumnezeu? unde mi s-a
risipit soldatul?
Cum de s-a ascuns atât de bine
în ieri și în mâine
încât nu-l mai pot gasi nicăieri?
O sa fugă câmpul înapoi
către ieri, către alaltăieri,
către mâine, către poimâine.
Tu ai să stai la o fereastră de tren
Și ai să spui: uite,
răsare luna, uite

răsare inima, uite 

răsare moartea, uite 
rsare însuși răsăritul, uite 
răsare însuși răsăritul răsăritului.