Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 72 (șaptezeci și doi) Octombrie 2017



Yüklə 255,94 Kb.
səhifə3/4
tarix30.01.2018
ölçüsü255,94 Kb.
#41475
1   2   3   4

Concluzii

Ţările occidentale au acum nevoie de forţă de muncă străină din considerente economice. Unele ţări occidentale încep să se confrunte cu o reducere naturală a populaţiei, iar imigrarea suplineşte această scădere naturală, astfel că numărul populaţiei nu suferă modificări dramatice. Pentru a evita fenomenul de scădere naturală a populaţiei în următorii ani, ţările occidentale vor încuraja imigraţia, iar rezervorul de forţă de muncă va fi reprezentat de ţările din estul Europei, inclusiv România.

Migraţia externă a României va fi influenţată în perioada următoare de cât de ridicată şi sustenabilă va fi rata de creştere economică, de măsura în care această creştere va ridica în mod semnificativ nivelul de trai şi bineînţeles de politicile de imigrare ale ţărilor occidentale.

În conformitate cu scenariile existente, după o destabilizare severă cauzată de criza economică, în România primele semne de recuperare sunt extrem de incerte.



Remitențele

Banii trimiși de lucrătorii migratori în țara de origine (unei persoane, unei familii sau unei bănci) se numesc remitențe.

În anul 2014, totalitatea sumelor trimise de migranți în țările în curs de dezvoltare a fost de 436 miliarde de dolari și a crescut la 582 de miliarde de dolari în anul 2015.

După datele World Bank, remitențele primite în România, în perioada 2005-2017 au fost în medie de 1,091 miliarde de euro pe an. Vârful s-a înregistrat în anul 2011, cu 1,7 miliarde de euro.

Din aceeași sursă aflăm că remitențele lucrătorilor români din străinătate au înregistrat o scădere în prima parte a anului 2017 și că ele contribuie la 1,9% din produsul național brut al țării.

Scăderea poate fi explicată prin reducerea veniturilor realizate în străinătate de lucrătorii români, sau prin restrângerea sumelor trimise în țară, unde mulți din cei plecați la lucru în străinătate evită să mai facă depozite sau investiții.



I.L. Caragiale - cel mai celebru emigrant român

Familia Caraialis, din care se trage marele scriitor român, era originară din insula Kefalonia din Marea Ionică, la vestul Greciei continentale. Bunicul scriitorului, Ștefan Caraialis a venit în România ca bucătar al domnitorului fanariot Ioan Caragea, odată cu suita cu care acesta oa călătorit de la Constantinopole. Caragea a domnit între anii 1812-1818 și a rămas în istorie pentru primul cod de legi al Țării Românești, pentru impozite mari care l-au îmbogățit și pentru epidemia de ciumă bubonică din timpul domniei sale, pentru care a instituit măsuri eficace de combatere.

Tatăl lui IL Caragiale, Luca Caraialis se născuse la Constantinopol. Alți doi fii ai lui Ștefan Caraialis, Costache și Iorgu, cu numele de familie schimbat în Caragiale, s-au născut la București și au fost pionieri ai teatrului românesc.

Motivul principal al emigrării lui Caragiale în anul 1905 a fost acuzația calomnioasă a jurnalistului C.Al. Ionescu (Caion), care l-a acuzat de plagiat, susținând că piesa Năpasta este inspirată de o piesă Nenorocul a scriitorului ungur Istvan Kemeny.

Caragiale a câștigat procesul deschis de el gazetarului acuzator, proces în care avocatul care l-a apărat pe scriitor a fost Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Exilul a fost posibil după ce Caragiale a moștenit o parte importantă a averii unei mătuși, Ecaterina Momolo Cardini (Momoloaia), din Brașov.


Dezgustat până la saturaţie de oamenii din jurul său, nenea Iancu le spunea prietenilor înainte de a lua calea exilului: ”Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”.
"Am fugit din ţară de proşti”, le explica dramaturgul copiilor odată ajunşi în ţara adoptivă, apoi ”Am muncit o viaţă întreagă ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame, dacă ar trebui să trăiască din munca lui”.

Caragiale a rămas în contact strâns cu cei mai apropiați prieteni ai lui din țară (C. Dobrogeanu Gherea, George Ranetti Roman, Alecu Urechia, Barbu Delavrancea, Mihail Dragomirescu, C. Hristache Rakovski) și a revenit frecvent în România, ca vizitator, dar a refuzat să ia parte la aniversarea oficială a împlinirii vârstei de 60 de ani, pe care doreau să o organizeze forurile culturale. O altă mare nemuțumire a scriitorului era și faptul că nu fusese făcut membru al Academiei Române.

Aflând de intenţiile unor asociaţii şi personalităţi din ţară de a-i organiza manifestări de omagiere, îi scria lui Alexandru Vlahuţă: ,,Află că ziua de 30 ("o zi mare ca aceea") voiu sta liniştit cu ai mei acasă la căldurică – p’aici bântuie un ger straşnic. Nu viu. (…) Eu nu sunt un erou – eu sunt un burghez. Mi-e groază de mulţime. N-am nici aplecare nici le physique de l’emploi pentru un triumf. Şi pe urmă, tu ştii că "fosilele" sunt deopotrivă nesimţitoare şi la scuipări şi la adoraţiune. Hotărât nu viu. Fiţi sănătoşi şi veseli”.

S-au păstrat câteva exprimări care dezvăluie părerile lui IL Caragiale despre emigrație.

Vorbind despre decizia lui de a se stabili în Germania, ca urmare a nemulțumirilor legate de precaritatea veniturilor scriitorilor din țară, de refuzul de a fi făcut academician și de jignirea care i se adusese prin acuzația de plagiat, IL Caragiale a spus, într-o scrisoare către Al. Urechia: Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului.

Într-o scrisoare către Alexandru Vlahuță, Caragiale spunea: Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul viții demne de compătimit.



Asemeni multor exilaţi, are nobleţea sa: ,,...se-nţelege că trebuie să fiu mândru, şi nimic nu e mai necesar pentru un om de spirit, strivit de mulţimea neghiobilor şi răilor, decât mândria; în mândrie şi dispreţ e chiar mântuirea celui maltratat sau nebăgat în seamă de aceia pentru a căror luminare lucrează el, storcându-şi mintea şi sufletul" - confesiune către Vlahuţă, a cărui literatură nu-i plăcea, preţuind însă persoana.
Din depărtare, IL Caragiale exprimă păreri foarte critice despre Titu Maiorescu și Nicolae Iorga:
Când Mihail Dragomirescu se desparte de Titu Maiorescu, exilatul îi scrie: ,,Te mai felicit apoi că-n fine ai divorţat. Eu eram sigur că aşa o să se isprăvească dragostea. Trebuia odată onestul june ageamiu să-şi deschidă ochii şi să vază cât e de falsă bătrâna proxenetă sulemenită, cănită şi magiunită, şi să se hotărască a-i da un categoric adio-oriental, precum merită o aşa paciaură lipsită de cea mai elementară omenie, şi precum s-a mai întâmplat de atâtea ori." - 
Cruţat nu este nici tânărul Iorga, despre care Caragiale spunea: creşte înalt, dar strâmb. Într-o scrisoare către Paul Zarifopol: ,,Îţi trimit un specimen de spirit românesc de-ale lui Iorga. Apăi să nu-i...? Cenghenea orientală! Mă denunţă odiului moldovalach, că am a face cu jadanii. Lasă, că-i dau eu cenghenelii la toamnă!" Alăturat, o tăietură din Neamul românesc, 31 mai 1907, unde, sub titlul Moravuri, se citea: ,,Evreii din Iaşi anunţă cu bucurie că, venind din Berlin, dl. I. Caragiale a mers în gazdă la d. Ronetti-Roman, "Shakespeare pământenilor"". (Aliniatele de mai sus au fost luate din articolul lui Barbu Cioculescu: IL Caragiale - 150: In exil, România Literară 4/2002).


Rubrica gastronomică: Ce mâncăruri au adus imigranții în Statele Unite
Cu excepția câtorva, puține, feluri de mâncare moștenite de la nativii americani (suqotash, pâine de porumb, fasole cu roșii, hominy, squash gătit, somon), majoritatea componentelor bucătăriei americane provin de la imigranți.

Dar majoritatea rețetelor aduse de noii veniți au fost "americanizate". Pizza americană, groasă, plină de carne și brânzeturi, o "bombă calorică" nu seamănă deloc cu pizza pe care o găsești în Italia. La fel, mâncarea mexicană a fost combinată cu steakurile americane și rezultatul, altfel delicios, a devenit genul tex-mex.


Mâncărurile americane au fost luate de la:
Englezi: corned beef, fish and chips, shepherd's pie, pudding, chicken/beef pie, full english breakfast (fasole, cârnați, ciuperci, șuncă, ouă), apple pie, scones;
Greci: iaurtul, plăcintele, pastrama, souvlaki, pita, dolmada (sarmale), musaka, tzatziki, fried calamari, brânza feta (telemea);
Italieni: pizza, pastele, minestrone, mezelurile, prosciutto, chicken parmesan, eggplant parmesan, risotto, lasagna, meatballs, sosul de roșii cu ierburi, salata caprese, salata Cezar, sosul Alfredo, cannoli, tiramisu, brânza mozarella;
Germani: hamburgerii, cremvurștii, cârnații, salata de cartofi, varza murată gătită;
Olandezi: cookies, salata de varză cu smântână (coleslaw), biscuits;
Francezi: supa de ceapă, bouillabaisse, brânzeturi, baguette, croissant, croque-monsieur (sendvici de pâine prăjită cu brânză topită), creme brulee, eclair, crepes, fondue, charlota;

Chinezi: chop suey, egg rolls, springrolls, cashew chicken, sesame chicken, mongolian beef, sweet and sour chicken/shrimp, almond chicken, glazed duck (rața "lustruită"), mâncarea din restaurantele chinezești;


Japonezi: sushi, mâncarea din restaurantele japoneze;
Ruși: colțunașii, blinii, borșul ucrainian, caviar, zakuski, batog de somon, heringul afumat;
Indieni: curry rice, mâncarea de linte, pui picant la grătar;
Caraibieni: jambolaya, fasolea roșie cu orez, gumbo, black eyed peas cu orez (hopping johns), shrimp and grits;
Spanioli: paella, gazpacho, tapas;
Mexicani: tacos, nachos, burritos, tex-mex, quesadillas, guacamole, salsa, enchilada, chili+/- carne;
Africani: bame, couscous, bar-B-que, pepenele verde, black eyed beans;
Arabi: humus, dulciuri, șerbet, maglouba, tajine, labneh, kebab, chorba.


Cei mai celebri imigranți americani:

  • William Penn (1644-1718): întemeietorul statului Pennsylvania (ținutul păduros al lui Penn) și al orașului Philadelphia (dragoste de frate), de religie creștin protestantă din mișcarea quaker (Societatea Religioasă a Prietenilor). Quakerii, care azi sunt răspândiți pe toate continentele, au originea în Anglia și au fost constant interesați în facerea de bine, educație, drepturile omului și abolirea sclaviei. Ei numără azi 76.000 în USA. În România sunt înregistrați 920 de quakeri.

  • Thomas Paine (1737-1809), filozof, activist politic, scriitor englez, care a jucat un rol major în convingerea coloniștilor americani să se alăture revoluției din 1776. A publicat numeroase articole și cărți, printre care Bunul simț (1776) și Drepturile omului (1791).

  • Alexander Hamilton () născut în Indiile britanice. Unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite, a jucat un rol mare în definirea principiilor de federalizare a statelor din uniune.

  • Alexander Graham Bell (1847-1922) scoțian, inventatorul telefoniei.

  • Pierre Samuel Du Pont de Nemours (1739-1817), francez, întemeietorul familiei Dupont.

  • Pierre Charles L'Enfant (1754-1825) francez, inginer de geniu, a trasat planul capitalei Washington DC și a elaborat numeroase proiecte arhitecturale.

  • Albert Einstein (1879-1955) german, a trăit în Elveția, a imigrat în US din cauza nazismului și a murit la Princeton, NJ, unde era profesor la universitate. A formulat teoria relativității.

  • Andrew Carnegie, scoțian, industrialist și binefăcător.

  • Meyer Guggenheim, elvețian, colecționar de artă și filantrop. A creat fundația și muzeul Guggenheim.

  • Cornelius Vanderbilt, olandez, industriaș, antreprenor de căi ferate.

  • Joseph Pulitzer, ungur, ziarist. A creat premiul de jurnalism și scrieri literare care-i poartă numele.

  • Ionel Perlea, român, dirijor.

  • James Smithson, englez, a fundat complexul muzeal Smithonian Institute din Washington, DC.

  • Levi Strauss, german, creatorul blue-jeans-ilor.

  • Frații Warner (dintre cei patru frați unul era canadian și trei polonezi). Ei au fondat compania de film care le poartă numele.

  • Mircea Eliade, scriitor, întemeietorul disciplinei Istoria Religiilor.

  • Stephen Hawking, englez, fizician, autor, filozof.

  • Isaac Asimov, rus, scriitor.

  • Charlie Chaplin, englez, actor, cineast.

  • Jean Negulesco, român, regizor de filme la Holywood.

  • Fritz Lang, german, regizor de film.

  • Michael Curtiz, ungur, regizor de film.

  • Billy Wilder, austriac, regizor de film.

  • Ayn Rand, născută în Rusia, scriitoare.

  • Stan Laurel, englez, actor de cinema.

  • Harry Houdini, ungur, iluzionist, magician.

  • Alfred Hitchcock, englez regizor de film.

  • Milos Forman, ceh, egizor de film.

  • Ernst Lubitsch, german, regizor de film.

  • John Lennon, englez, muzician de rock, membru și fondator al grupului Beatles. A făcut cerere pentru cetățenia americană.

  • Victor Gruen (Viktor Grunbaum), german, creatorul mall-urilor.

  • Audrei Hepburn, născută în Belgia, actriță.

  • Henry Kissinger, german, om politic, diplomat.

  • James Hoban, irlandez, a proiectat Casa Albă.

  • John Augustus Robling, german, a proiectat și construit Brooklyn Bridge (1896)

  • Irving Berlin, german, compozitor.

  • Leonard Cohen, canadian, muzician pop.

  • Freddie Mercury, născut în Tanzania, muzician rock, întemeietorul grupului Queen.

  • Zbignew Brzezinski, polonez, om politic, politolog.

  • Steve Chen, născut în Taiwan, împreună cu germanul Jawed Kavin a creat site-ul www.youtube.com

  • Jan Koum, ucainian, a creat aplicația WhatsApp.

  • Elon Musk, născut în Africa de Sud, inventator, businessman, antreprenor.

Premiile Nobel americane câștigate de imigranți
Celebrul premiu, instituit de Alfred Nobel în 1895, este acordat anual de Academia Suedeză pentru chimie, fizică, literatură, economie și biologie/medicină și de Comitetul Norvegian pentru premiul Nobel pentru pace.

În anii 2015-2016, nouă din cei unsprezece cetățeni americani distinși cu premiul Nobel au fost imigranți: 6 din UK, 1 din Finlanda, 1 din Irlanda, 1 din Turcia.

Statele Unite conduc în clasamentul pe națiuni al laureaților Nobel, cu 353 de premii, dintre care 95 pentru biologie și medicină.

Un procent de 30% din laureații Nobel din Statele Unite s-au născut în alte țări.

Printre cei mai cunoscuți dintre aceștia se numără: Saul Belllow (literatură 1976, născut în Canada), George Palade (medicină 1974, născut în România), Henry Kissinger (Pace 1973, născut în Germania), Elie Wiesel (literatură 1986, născut în România), Andre Cournand (medicină 1956, născut în Franța),

Drinkology: Băuturile americane aduse de imigranți
Singura băutură cu adevărat inventată de nord-americani este cocktail-ul.

Toate celelalte au fost aduse de imigranți. Folosind cerealele locale, în special porumbul, prelucrate după metoda de fabricare a alcoolurilor europene, localnicii au produs o variantă americană a whiskey-ului: bourbonul.



  • Populația nativ- americană nu cunoștea alcoolul, pe care l-au preluat de la coloniștii albi. I-au dat numele de apă de foc. Stiau în schimb să folosească plante halucinogene, pe care le foloseau prin fumat, mestecat și preparat prin fermentare sau infuzii: frunzele de coca (Erythroxylum Coca), peyote (Lophophora Williamsii), zorelele albastre, cannabis (Cannabis Sativa), ayahuasca -vin extras din Banisteriopsis Caapi, nuca betel (Areca Catechu), salvia (Salvia Divinarum), ciupercile "divine" Psylocibin.

  • Berea a fost adusă de englezi, olandezi și germani;

  • Romul, inventat în Caraibe și America Latină, a fost preluat cu entuziasm de englezi, care l-au adus în colonii;

  • Ginul, inventat de olandezi și devenit foarte popular în Anglia din epoca medievală tardivă, a fost multă vreme importat de americani de acolo;

  • Whiskey inventat de irlandezi și preluat de scoțieni;

  • Tequila provine din Mexic;

  • Rachiul de mere a fost produs prima dată în Virginia de coloniștii francezi nostalgici după Calvados (Apple Jack);

  • Vinurile provin de la francezi, italieni, greci;

  • Caipirinha vine din Brazilia;

  • Lichiorurile sunt aduse din Europa;

  • Vodca a fost cadoul rușilor și polonezilor;


Istorie americană prezidențială: Președinții americani și imigrația
În primii 100 de ani de existență a Statelor Unite, imigrația a fost complet liberă și fără restricții. Aceasta a dus la marele val de imigranți germani, irlandezi și chinezi, primii ocupați în agricultură și industrie, în timp ce chinezii au format mâna de lucru principală pentru construirea căilor ferate transcontinentale.

Dar populația americană deja stabilită a privit cu ostilitate imigranții chinezi, drept care actele congresului Page Act și Chinese Exclusion Act, adoptate după anul 1800, au limitat accesul acestora.

Cu începere în anii 1900, guvernul federal s-a amestecat din ce în ce mai mult în politica federală. S-a format Liga Restricției Imigrării, care a impus congresului votarea de măsuri limitative în anul 1917, împotriva opoziției președintelui Woodrow Wilson.

În anul 1924, congresul a votat Immigration Act, care a stabilit cote de vize pentru diferite națiuni. Erau limitate vizele pentru Europe de Est, Africa și țările asiatice, exclusiv Filipinele și Japonia.

Între anii 1917 și 1980, agenții Departamentului de Imigrație, care ține de Departamentul de Justiție, erau foarte acitivi în depistarea și deportarea imigranților ilegali. După 1980, mai ales din cauza cererilor crescute de mână de lucru pentru agricultură și munci necalificate, politica de deportare s-a relaxat și un mare număr de imigranți fără acte a populat țara, mai ales în statele din sud. Angajatorii au făcut mari profituri, plătind munca ilegalilor cu salarii foarte mici, neacceptate de localnici.

Lyndon Johnson a semnat în anul 1965 Immigration and Nationality Act, care a stabilit priritățile pentru acordarea vizelor de imigrare pe două criterii: existența rudelor în USA și proveniența imigranților din zone de război sau periculoase.

În anul 1986, Ronald Reagan a semnat actul Simpson-Mazzoli, Immigration Reform and Control Act, prin care devenea ilegală angajarea de persoane fără viză și se acorda dreptul de ședere ilegalilor intrați în țară după 1982, care nu aveau nici o abatere legală. Circa 4 milioane de indivizi au devenit cetățeni americani prin acest act.

Angajările ilegale nu s-au oprit, ba chiar au crescut, iar trecerea frauduloasă a granițelor, în special cea sudică, au atins nivele record. În anul 2016, circa 1.200 de imigranți intrau în Statele Unite în fiecare zi.

După 1986 s-au făcut mai multe modificări ale sistemului de imigrare, dar nu prin legi emise de congres, ci prin ordine executive date de președinți. Unele din aceste modificări au fost bune, altele prost inspirate și motivate de ideologie politică părtinitoare. Bill Clinton a semnat 12 ordine executive legate de imigrație, George W. Bush 9 și Barack Obama 19.

Sistemul american de imigrație este într-o condiție proastă, permite abuzuri, ilegalități și generează situații periculoase, mai ales în domeniul criminalității, traficului transfrontalier de droguri și al aceesului de intrare al teroriștilor.



Nativismul este definit ca atitudinea de protecție a populației locale împotriva efectelor negative ale imigrării necontrolate. Este o variantă a populismului politic și propunerile legate de acest subiect, făcute de Donald Trump în campania prezidențială, au avut un puternic răsunet asupra alegătorilor. In bună parte, succesul lui Trump se datorează unei îngrijorări crescânde a cetățenilor americani, care vor reglementarea definitivă a legilor imigrației și suportă componenta legală a acesteia, dar vor eliminarea celei ilegale.

Deși nativismul nu poate fi echivalat în intregime cu politica anti-imigrație, el are - în scopul său declarat de a conserva valorile și structura națiunii care se simte amenințată - o componentă de baraj a noilor veniți, mai ales când numărul acestora devine amenințător. Argumentele nativiștilor sunt legate de costul crescut al imigrației ilegale, de pericolul ca ilegalii să priveze localnicii de slujbe, de creerea unei minorități care se izolează prin limbaj, stil de viață și refuzul integrării, de efectele negative ale imigrației asupra mediului, culturii și comportamentului social și de nevoia de a promova patriotismul naționalist, în contradicție cu multiculturalismul și diversitatea. Privind efectele migrației necontrolate din Europa ultimilor ani, nu se poate să nu recunoști că multe din argumentele legate de conceptului nativist sunt justificate.

În mai multe etape istorice, nativismul american s-a manifestat mai intens și a determinat nodificări politice și legislative.

Cum primii imigranți europeni care au format coloniile americane erau predominent protestanți și cum aceștia aveau memoria unor experiențe foarte negative legate de persecuția lor de către catolici, apariția imigranților catolici, în special a celor irlandezi și italieni, a generat multe conflicte, care au durat secole.

In secolul XIX a existat o intensă campanie de opoziție față de imigrația chineză. După ce congresul a emis legi care să limiteze acest tip de imigrație, chinezii au trecut la intrarea clandestină în USA. Si astăzi, imigrația chineză ilegală se practică pe scară mare, folosind vase comerciale care acostează în marile porturi.

Statele Unite au luat parte la ambele războaie mondiale, ca adversar al Germaniei. În timpul celor două campanii militare a existat un intens sentiment antigerman. Situația a fost și mai mult complicată de faptul că mulți militari americani proveneau din familii de origine germană. Propaganda americană a ales să numească pe adversari "huni" și "barbari", ca să evite folosirea cuvîntului "german".

Pe durata celui de al doilea război mondial, cetățenii americani de origine japoneză și turiștii japonezi au fost internați în lagăre pentru izolare.

Printre primele ordine executive dat de Trump, după inaugurarea, a fost blocarea pe termen de 90 de zile a vizelor de călătorie și imigrare pentru cei care proveneau din șapte țări, toate aflate pe primele locuri pe lista țărilor care promovează terorismul: Irak, Libia, Iran, Somalia, Sudan, Yemen și Siria. Oponenții președintelui Trump au atacat acest decret ca fiind "anti islam", dar echipa prezidențială a continuat să susțină că decretul nu are o bază religioasă, ci una de anti-terorism.

După 90 de zile, de pe lista de mai sus au fost scoase două țări, Irak și Siria, dar au fost adăugate alte trei: Chad, Coreea de Nord și Venezuela.

Echipa președintelui Trump pregătește un proiect de reformă a sistemului de imigrație, care să elimine criteriul de admitere pe baza relațiilor de familie și să-l înlocuiască cu unul bazat pe gradul de educație, pe aptitudinile profesionale și pe merite care pot deveni avantaje pentru țara primitoare.



Loteria green-card-urilor - un lucru bun, sau rămășița unui privilegiu de națiune?

În fiecare an, prin programul Diversity Immigration Visa, poreclit "loteria green-card-urilor", 50.000 de oameni din aproape toată lumea primesc dreptul de a se stabili în Statele Unite. Un număr de țări sunt excluse și excluderile se schimbă de la an la an. Anul acesta cetățenii din Canada, Mexic, India și China nu au dreptul să participe.

Programul a fost inițiat în anul 1965 și i s-a dat justificarea că ajută imigranții din țările care nu sunt printre cele cu cel mai mare număr de candidați pentru vize USA. De fapt, programul - puternic spirjinit de fostul senator Ted Kennedy - a fost inventat pentru a facilita imigrarea irlandezilor.

Între zilele de 3-7 octombrie se completează cererile on line și până la sfârșitul lunii se află câștigătorii. Media de înscrieri anuale este de 14-15 milioane, ceeace face ca procentul de câștigători să fie de 0,3%.

Anul acesta, cel mai mare număr de vize au fost acordate Etiopiei (3.987), Egiptului (3.447), Uzbekistanului (3.279), Ngeriei (2,937), Bangladeshului (2.800) și Keniei (2.279).

Mai multe voci cer desființarea acestui program, care favorizează imigrarea din țările din lumea a 3-a.



Uniunea Europeană și criza imigrației

Politologul italian Giovanni Sartori a murit pe 4 aprilie, la vârsta de 93 de ani. Cu două luni înainte, el acorda pentru Il Giornale un interviu senzațional.

Profesore, ați spus recent că suntem supuși unei invazii.

În Franța, intelectualii de stânga încep să vorbească asemenea colegilor lor de dreapta. Multiculturalismul a eșuat, fluxurile migratorii din țările musulmane nu mai pot fi suportarte, islamul nu se poate integra în Europa democratică... Spun aceste lucruri de zeci de ani.

Și dvs vorbiți ca dreapta ...

Stânga, dreapta, lucrurile astea nu mă interesează. Ce mă interesează este bunul simț. Vorbesc din experiență, pentru că studiez acest lucruri de ani de zile. Încerc să înțeleg care sunt mecanismele politice, etice și economice care reglează raporturile dintre Islam și Europa, pentru a propune soluții la dezastrul în care ne-am adâncit.

Care dezastru?

Acela de a ne imagina că putem integra în mod pașnic o vastă comunitate musulmană, fidelă unui monoteism teocratic, care refuză să separe puterea politică de cea religioasă într-o societate occidentală democratică este o mare iluzie. Din această fantasmă s-a declanșat războiul, tot mai deschis, pe care îl trăim acum.



De ce?

Pentru că Islamul, în cursul ultimilor 30 de ani, s-a trezit într-o manieră agresivă. Și-a inflamat adepții,

gata să se arunce în aer, ajutați de noi tehnologii din ce în ce mai periculoase.

Este un islam incapabil să evolueze. Este un monoteism teocratic înțepenit în secolul VII, incompatibil

cu monoteismul occidental. După victoria de la Viena în 1683, aceste două realități s-au ignorat reciproc;

astăzi se înfruntă din nou.

De ce este imposibilă coabitarea?

Pentru că societățile libere occidentale sunt întemeiate pe democrație, pe suveranitatea poporului.

Islamul este întemeiat pe suveranitatea lui Allah. Iar dacă musulmanii pretind să aplice acest principiu în

Occident, atunci conflictul este inevitabil.

Credeți așadar că integrarea musulmanilor în societățiel noastre va fi imposibilă?

De la anul 630 după Hristos, istoria nu a înregistrat nici o integrare islamică reușită în sânul societăților

nemusulmane. Priviți la India sau la Indonezia.

Deci, dacă în țările lor musulmanii trăiesc fără probleme sub suveranitatea lui Allah, dimpotrivă, în

Occident...

Dacă musulmanul imigrant din Occident continuă să adere la un asemenea principiu și refuză valorile

noastre etice și politice, aceasta înseamnă că nu se va putea integra niciodată.



Și multiculturalismul?

Ce numim noi multiculturalism? Ce înseamnă el? Multiculturalismul nu există. Stânga, care flutură

fără încetare acest termen, nu știe nimic despre Islam, ea ține discursuri de ignoranți. Chinezul a continuat

să rămână chinez chiar și după 2000 de ani și coabitează pașnic în orașele noastre cu tradițiile și

obiceiurile lui.


La fel și europenii evrei. Nu și muslmanii. În sfera privată au dreptul de a-și profesa religia,

dar politic trebuie să accepte suveranitatea populară. Altfel, nu au ce căuta în Occident.

Dacă un ins de stânga v-ar auzi vorbeșe astea, v-ar trata drept xenofob.

Stânga este scandaloasă. Nu are curajul de a înfrunta problema. Și-a pierdut ideologia și

pentru a părea progresistă se agață în mod rușinos de cauza nefastă a ‘porților deschise

tuturor’. Solidaritatea este bună, dar ea nu este de ajuns.

Ce e de făcut?

Să fie stabilite reguli și să se vegheze ca ele să fie respectate. Imigrația în Europa a atins

cifre de nesuportat. Orice imigrant trebuie să primească o viză, documente în regulă, o

identitate clară. Clandestinii, ca și orice persoană care trăiește ilegal într-o țară, trebuie

expulzați. Iar cei care
rămân nu trebuie să obțină dreptul de vot, căci dacă le acordăm acest

drept, musulmanii își creează propriul partid politic și grație ritmului natalității lor,

mortal pentru noi, peste 30 de ani vor avea majoritatea absolută. Iar noi, deveniți minoritari

la noi acasă, vom fi obligați să trăim sub legea lui Allah, sharia. Am trăit 30 de ani în

Statele Unite. Am beneficiat de toate drepturile, cu excepția dreptului de vot. Și totuși am

trăit foarte bine.

Și în ce privește debarcările masive de imigranți pe țărmurile noastre?


Fiecare urgență are etapele sale. Noi am ajuns în ultimul stadiu: cel de război.
Trebuie

trimise avioane asupra coastelor libiene, trebuie scufundate ambarcațiunile lor goale.

Este singurul mijloc de descurajare a invaziei asupra Europei.

După două trei atacuri vor renunța.



Astfel, dacă vor dori să intre în Italia, vor trebui să găsească alte căi, mai ușor de controlat.

Unii intelectuali susțin că tot Occidentul este responsabil..

Sunt intelectuali stupizi, autodistructivi. Știu și eu că Inchiziția a fost o oroare. Dar această

perioadă de fanatism Occidentul a depășit-o de secole. Islamul nu.
Islamul este incapabil

să evolueze și va rămâne mereu anchilozat în scolul VII.

Este o lume imobilă, care nu a intrat niciodată în societatea industrială, nici măcar țările

cele mai bogate, ca Arabia Saudită. Au petrol și averi colosale, dar nu produc nimic, și

cumpără din străinătate toate produsele
finite. Simbolul economiei lor nu este producția

, ci piața, ‘suk’.

Unii zic că contactul, schimbul între civilizații diferite ar fi o sursă de bogăție.

Dacă există un respct reciproc și voința de a trăi împreună, atunci ar putea fi așa.
Altminteri

, nu este nici o bogăție, ci război.
Un război în care arma cea mai puternică, demografia

, este de partea lor.

Și Europa ce face?

Europa nu există. Nu s-a mai văzut o instituție politică mai stupidă decât această Europă.

Favorizează imigrația persoanelor, gata să muncească pentru un salariu mai mic decât cel

al mâinii de lucru europene, devastând astfel economia continentului, favorizând șomajul

concetățenilor noștri și sărăcia.





Cum ar arăta Europa dvs ideală?

O Europă confederală, compusă doar din primele șapte state membre, al cărei Președinte

ar trebui să fie și directorul Băncii Europene și o singură Curte Supremă, ca în Statele Unite. Europă


actuală a Bruxelles-ului, care numără 28 de state (curând doar 27) și 28 de limbi diferite este o entitate defunctă.
Această Europă care vrea să continue să se extindă, integrând și țări musulmane, dar în același timp neștiind cum să se apere în fața fanatismului islamic, este ridicolă și iresponsabilă.

Cum se va termina povestea asta cu Islamul?



Când am ajuns la bomba umană, la martiriul în numele lui Allah, aceasta înseamnă că înfruntarea se apropie de punctul culminant. (Material trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)

_________

Imigrația în UE:

  • În anul 2015, au intrat în Europa 1,32 milioane de imigranți; în Germania au fost primiți peste 500.000; circa 100.000 de imigranți au ajuns în Franța. Austria, Ungaria, Belgia, Italia, Croația, Suedia, Finlanda, UK, Olanda.

  • 84% din refugiați au intrat în Europa venind pe mare cu ambarcațiuni clandestine.

  • În țările europene trăiesc 33% (37 de milioane) din totalul imigranților din lume, care este de 115 milioane.

  • În anul 2015 au murit în timpul transportului 3.770 de imigranți. Numeroase accidente de scufundări, înec și morți prin expunere au fost raportate.

  • În lunile ianuarie și februarie ale anului 2016, numai în Grecia au intrat 123.000 de noi imigranți, față de 4.600 înregistrați în aceeași perioadă a anului 2015.

  • În anul 2015, în țările din Uniunea Europeană au fost înregistrate peste 1.255.000 de cereri de azil.

  • Principalele țări de origine ale imigranților sunt: Siria, Afganistan, Irak, Kosovo, Albania, Pakistan, Eritrea, Iran, Nigeria și Ucraina. Imigranții din Siria și Afganistan fac mai mult de 50% din toți imigranții care încearcă să intre în Europa.

  • Mulți imigranți din Siria, Afganistan, Pakistan, Irak și Iran sunt temporar aflați în lagăre sau tabere din Turcia, Liban și Iordania.

  • La sfârșitul anului 2015, în întreaga lume erau peste 62 de milioane de oameni deplasați forțat de la locul lor de viață. Este cel mai mare exod al omenirii de la al doilea război mondial.

  • În anul 2014, 7% din populația țărilor din EU era constituită din oameni născuți în alte țări, în total peste 33 de milioane.

  • În perioada 2008 -2017, în țările UE au fost admiși 5.365.253 de oameni, dintre care 1,8 milioane în Germania și 13.300 în România.

  • Rutele principale de intrare în Europa a imigranților din țările asiatice și africane sunt: ruta vestică: Maroc-Spania; ruta sudică: Libia- Italia; ruta estică: Turcia-Grecia/Italia/Macedonia/Croația; ruta nordică: Ucraina-Slovacia/Austria.

  • Cum "țările țintă" au luat măsuri de limitare a imigrării și mai multe țări europene au introdus etanșeizarea granițelor, sunt căutate noi căi de acces. Între ele sunt ruta arctică: Rusia-Finlanda și ruta trans Marea Neagră: Turcia- România/Bulgaria.

  • În toate țările europene au fost descoperite și anihilate rețele de traficanți care facilitau intrarea ilegală a imigranților.

  • Largi rețele de traficanți persistă și activează în Turcia, Siria, țările subsahariene și Libia. Pentru 3.000 de euro, aceștia asigură transportul cu ambarcațiuni în insulele grecești, Grecia, Italia și - mai recent - în România și Bulgaria. Pentru 8.000 de euro se vând pașapoarte falsificate de Siria, Liban și alte țări, cu care se poate intra oficial în Germania, Franța, Suedia, Olanda.

Tragediile încercărilor de emigrație în Europa și crimele traficanților de refugiați

How can you look away?’ British lifeguard describes true horror of Mediterranean migrant crisis

Published time: 29 Sep, 2017 11:32


AddThis Sharing Buttons

Share to Facebook

Share to Twitter

Share to Reddit

Share to StumbleUpon

Share to Google+

Share to Tumblr

British lifeguard Austin Wainwright has been on the front line of the migrant crisis in the Mediterranean. Speaking out for the first time, he describes for RT the human tragedy of Europe’s neglect unfolding at sea and its emotional toll.

It is getting dark now, and still no news. The rescue vessel rolls with the swell and although we are upwind of the body, the smell reaches us every now and then.




Migrant traffickers brag about bribing British-backed Libyan coastguard

We cannot risk being further away for fear of losing it in the dwindling light, and eventually we decide to attach a chemical light stick to the ankle.

We have been sitting in the Mediterranean, 17 nautical miles from Tripoli and Sabratha, for almost six hours now, ever since we came across the floating body while on a search for the remains of a sunken rubber boat. This poor soul did not come from that boat; the body has been in the water for around four days and marine life has not left it alone.

Sole and Nicolas, the lifeguards I am working with, tenderly attach the light stick as I manoeuvre the RHIB (Rigid Hull Inflatable Boat) delicately.

We feel sick. Not so much due to the smell or sight of this person, but because of the apathy coming from Europe.

This is the second migrant crisis I have experienced, the first being with the Spanish Red Cross in the Canary Islands (2006-2008). I arrived here thinking it would be the same, thinking I knew what was happening. I have been very much humbled.
We sit in silence waiting again for MRCC Rome (Maritime Rescue Coordination Centre) to confirm we can recover the body. We feel that support would have been far quicker if it were a European body. The smell washes over us again; a smell that I still remember vividly months later.

To pick up one single body may seem pointless. More than 2,500 people have drowned this year while fleeing poverty, persecution and violence in Africa and the Middle East.

Their main point of departure is Libya - a country torn apart by war and with a Central Government that only manages to control a fraction of the country. The rest is run by warlords and militias who have various, shifting alliances.

The EU recognizes the GNA (Government of National Accord) in Tripoli as the official ruling entity, supplying the Libyan Coast Guard (LCG) with money, training and patrol vessels in an effort to curb migrants and refugees leaving its northern shore.




Recently the LCG announced it would handle all search and rescue missions up to 70 nautical miles from its coast. It is one thing to say this – and another to be competent enough to do it.

What is clear to all NGOs is that this would cause more loss of life. Those who are ‘rescued’ by the LCG will be taken back to Libya where they are kept in squalid camps, detained, beaten, raped and killed.

Since I have been volunteering here the LCG has become more and more hostile, and we have on two occasions had warning shots fired over us. The third time our vessel was held at gunpoint and almost forced to Tripoli.

All of these instances occurred in international waters, and while working on search and rescue operations coordinated by MRCC Rome. When we requested support from Rome and FRONTEX (the European Coastguard Coalition) our calls fell on deaf ears. We went from being under their coordination to being alone.

Refugees and migrants returned by the LCG face a fate worse than death in makeshift detention centers. Time and again they tell us they would rather die at sea than return to “The Country of the Devil.”

On every rescue we are told about the treatment they received in Libya. Women are raped systematically, so much so that there are cases where those brought aboard the rescue vessels run by our NGO, Proactiva Open Arms, are unable even to sit downtarget="_blank">Try watching this video on www.youtube.com, or enable JavaScript if it is disabled in your rowser.

Sexual and other violence does not end with the women. It is used to coerce family members in the countries of origin to pay ransoms. This also involves beatings and other unspeakable acts.

One man from Ghana told me how he witnessed his best friend's legs doused in petrol and set alight as his Libyan captors held a phone to his head so that his family would hear him scream. Others tell of being sold as slaves, forced to work until they either escape or are allowed to leave. In some cases we are told of people being returned by the LCG and sold directly back to smugglers and slavers.

How is it that the EU and Italy can justify cooperation with these countries?

British Foreign Secretary Boris Johnson recently visited Libya, shaking hands with the very people overseeing these detention centers and praising them for their work.

How can the public look away?

A friend told me the answer is simple. It is easier to blame migrants for our countries’ problems than to admit the truth. If we admit the truth about Africa then we admit our own way of life is fragile. We wouldn’t sleep at night. Ignorance is bliss, they say.

It is dark now and finally we get the all clear from MRCC Rome to pick up the body. The recovery takes a long time because it has been in the water for so long. Some may argue it is futile. Why not leave him there?

To us he is still a person with a family, he deserves better and we will not let the EU sweep this one under the rug. When we finally step aboard our main ship from the RHIBS we are tired.

The other volunteers hug us as tears of frustration sting our eyes.

The next morning another body is found. No one wants to do this again but we have to. It is why we are here.

As I suit up, a refugee rescued alive the previous morning looks at me and seeing my face asks “are you going for another body?”

I choke and can’t speak, so I nod my head. Silently he mouths “thank you.”

- Austin Wainwright is a third generation British lifeguard with a decade of experience in migration crises

- The chief mate and RHIB driver has completed eight missions for Spanish NGO Proactiva Open Arms

- Proactiva is one of the only NGOs remaining in the Med after rescuing more than 35,000 people in international waters over the last two years

Raport 2017 al Departamentului de Stat al USA

SPECIAL CASE: LIBYA

Libya is a Special Case for the second consecutive year. The Presidency Council of the Libyan Government of National Accord (GNA) —created through the Libyan Political Agreement signed in December 2015 and endorsed by the legislature in January 2016—arrived in the capital Tripoli in late March 2016. Despite this political progress, the GNA struggled to gain institutional capacity and the resources to address trafficking, as the government was focused on consolidating control over its territory and countering extremist violence throughout 2016 and into 2017. The judicial system was not fully functioning, as courts in major cities throughout the country have not been operational since 2014. Violence driven by militias, civil unrest, and increased lawlessness continued to plague Libya throughout the reporting period. Extra-legal armed groups continued to fill a security vacuum across the country; such groups varied widely in their make-up and the extent to which they were under the direction of state authorities. These groups also committed human rights abuses, including unlawful killings. Accurate information on human trafficking continued to be difficult to obtain, in large part due to the withdrawal of most diplomatic missions, international organizations, and NGOs in 2017.

As reported over the past five years, Libya is a destination and transit country for men and women from sub-Saharan Africa and Asia subjected to forced labor and sex trafficking, and it is a source country for Libyan children subjected to recruitment and use by armed groups within the country. Instability and lack of government oversight continued to allow for human trafficking crimes to persist and become highly profitable for traffickers. As reported by international organizations in 2016, trafficking victims—including men, women, and children—are highly vulnerable to extreme violence and other human rights violations in Libya by government officials and non-state armed groups, including physical, sexual, and verbal assault; abduction for ransom; arbitrary killings; and inhumane detention.

Migrants in Libya are extremely vulnerable to trafficking, including those seeking employment in Libya or transiting Libya en route to Europe. The country continued to serve as the primary departure point for migrants crossing the Mediterranean from North Africa, with more than 90 percent of those crossing the Mediterranean Sea departing from Libya. Female migrants, in particular, are highly vulnerable to sexual assault by various armed groups and smugglers along the migration routes to Libya. Prostitution rings reportedly subject sub-Saharan women to sex trafficking in brothels, particularly in southern Libya. Nigerian women are at increased risk of being forced into prostitution, while Eritreans, Sudanese, and Somalis are at risk of being subjected to forced labor. Trafficking and smuggling networks that reach into Libya from Niger, Nigeria, Chad, Eritrea, Ethiopia, Somalia, Sudan, and other sub-Saharan states subject migrants to forced labor and forced prostitution through fraudulent recruitment, confiscation of identity and travel documents, withholding or non-payment of wages, and debt bondage. One 2014 account indicated criminal groups recruited Sudanese migrants to Libya through false job offers and forced them to work in agriculture with little or no pay.

In previous years, migrants reportedly paid smuggling fees to reach Tripoli, often under false promises of employment or eventual transit to Europe; once these victims crossed the Libyan border, they were sometimes abandoned in southern cities or the desert, where they were susceptible to severe forms of abuse and human trafficking. In 2014, an international organization reported Syrian nationals temporarily residing in Sudan preferred to travel through Libya en route to Italy with the use of smugglers; these Syrians are at risk of trafficking. In February 2015, the media reported a Russian trafficking network brought hundreds of Bangladeshi nationals to Italy via Libya, where they subsequently endured forced labor.

There are multiple reports of migrants—some of whom may be trafficking victims—held in detention centers controlled by both the DCIM and non-state armed groups, where they are subject to severe abuse, rampant sexual violence, denial of medical care, and forced labor. For example, private employers and prison officials use detained migrants from official and unofficial prisons and detention centers for forced labor as domestic workers, construction and road paving workers, and garbage collectors. As reported by an international organization in December 2016, armed groups, criminal gangs and networks, smugglers, and traffickers have cooperated and competed in the smuggling and trafficking of migrants through Libya, while carrying out serious human rights abuses and violations against migrants. Elements of the Libyan Coast Guard have reportedly worked with armed groups and other criminals, including traffickers, to exploit migrants for profit. Coast Guard officials also return migrants rescued at sea to detention centers in Libya where they are subjected to forced labor.

Since mid-2015, ISIS in Libya has abducted and taken into captivity at least 540 migrants and refugees, including at least 63 women whom ISIS forced into sexual slavery for its fighters. Since 2013, numerous reports indicate militias, some of which are used as combat forces or security enforcement by the government, recruit and use Libyan children younger than 18 years old. Children associated with armed groups are also reportedly exposed to sexual violence. An international organization reported that armed groups recruited and used children throughout 2015. For example, groups affiliated to ISIS operated training camps south of Sirte, and in December 2015, 85 children under 16 years old attended a graduation ceremony for a training camp.



________________________

Yüklə 255,94 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin